"Now that I had finished, the beauty of the dream vanished, and breathless horror and disgust filled my heart..." e probabil cel mai potrivit citat din cartea omonima care s-ar nimeri ca motto pentru ultima ecranizare a "Frankenstein", autor Guillermo del Toro - regie + scenariu. Am doua premiere pentru intrarea curenta: 1) o sa reiau pentru prima data subiectul unei recenzii mai vechi - "Frankenstein" din '94, de undeva de prin inceputurile blogului, si nu pentru ca m-a lovit Alzheimer-ul (inca), dar we need some justice here; 2) daca nu punem la socoteala si varianta respectiva, inchid netraditional anul cu o contra-recomandare - soarta.. da nu pot sa am doar recenzii pozitive. Acuma, ca am stabilit de unde plecam, sa vedem de ce versiunea 2025 nu mai "it's alive"...
Acum vreo 17 ani scriam o recenzie comparativa intre prima ecranizare a "Frankenstein", din 1931, a lui James Whale si varianta lui Kenneth Branagh din 1994. N-o sa fac un pingback efectiv de trimitere la intrarea respectiva, pentru ca mi-a dat inca o ocazie sa-mi confirm de ce nu-mi recitesc postarile - probabil as sterge jumatate din motiv de redactare, ori pentru opinii schimbate radical (asta mai rar totusi). Pe scurt, avem nevoie de ecranizarea din '94 pentru ca ramane referinta cea mai fidela a romanului de Mary Shelley din 1818. Subiectul probabil e destul de cunoscut. Totusi, pentru cine nu-i, si-l afla din ecranizarea lui del Toro o sa-l stie intr-o varianta profund alterata. Impresia pe care o lasa ultimul film e de parca autorul a vrut drepturi de copyright pe materialul literar. Fara exagerare. Nivelul de schimbare a detaliilor in script pleaca de la anul deschiderii actiunii, pe care probabil nu-l observa nimeni - 1857, plasand povestea pana si dupa publicarea cartii, care foloseste un discret 17--, lasand la voia cititorului sa-si aleaga ce vrea, dar cu un secol mai devreme. Dar asta e minor. Pentru ce-i mai semnificativ e nevoie de un rezumat al cartii.
Deschiderea la Frankenstein mi s-a parut dintotdeauna de o importanta aparte prin cadrul pe care il creeaza. Romanul pleaca intr-un stil epistolar, cu un set de scrisori, in care un tanar explorator, Robert Walton, hotarat sa atinga Polul Nord la bordul unei nave, ii comunica surorii sale dificultatile expeditiei, pana la o intalnire neasteptata pe gheata nordica cu un Victor Frankenstein intr-o stare precara de sanatate. A se nota ca Polul Nord a fost atins la mai bine de 100 de ani dupa ce cartea a avut primul print. Deci la vremea respectiva, era inca o himera aproape la fel de fantastica ca si ideea de reinviere a unui corp. Avem deci perspectiva unui tanar blocat intre gheturi, cu un echipaj satul de quests for glory, care se incapataneaza insa sa fie primul care va aduce omenirii un fulg de la 90 de grade latitudine. In contextul asta, Walton e lovit de istoria mai SF decat propria expeditie, a unui om aproape mort care a ajuns in acelasi punct ca el, cu o sanie trasa de caini fugarind o creatura adusa la viata din cadavre, regretata de la primul suflu. Intro-ul asta e urmat deci de povestea in sine din perspectiva Frankenstein + creatura, impartita in trei carti. In prima avem pasii pana la creatie si abandonarea rezultatului, in a doua avem creatura intr-o intalnire cu Frankenstein unde ii relateaza un proces de auto-educare si isi face cunoscuta somatia de a primi o partenera cu un warning dat prin doi morti, iar in a treia Frankenstein ezita pana la urma sa repete experienta, consecinta fiind pierderea celui mai bun prieten, sotiei si tatalui in urma razbunarii creaturii. In final romanul revine la ultimele epistole ale lui Walton. Cartea, in ciuda stilului literar care aluneca des spre o hiperbola romantica cam teatrala, ramane foarte fina in relatia asta Walton-Frankenstein. Chiar daca Frankenstein nu-i da un warning explicit pana ce inchide ochii definitiv, ba chiar il incurajeaza in prima faza, tanarul Walton isi cam da seama in urma istoriei aflate unde-s limitele, si mai mult ca nu-i doar el afectat de ele. Iar pana la urma pune punct la timp unui dezastru care ar condamna tot echipajul hotarand sa se intoarca. Ei, cadrul asta inchide romanul intr-o bucla asa cum l-a deschis, ramanand rezervat in Nordul inghetat interactiunii celor doi pentru o morala prinsa printre randuri ca mai sus. Creatura, revine prezenta abia intr-o faza finala de epilog, unde mai atenueaza prin remuscari imaginea predominant negativa din cursul romanului centrata in special pe instinctul criminal. Si care in final alege sa-si urmeze creatorul. Acuma, ce-au facut cele doua ecranizari...
In deschidere, Kenneth Branagh pastreaza linia romanului relativ ok. Creatura n-o vedem in prim plan, iar in rolul lui Walton il avem pe un Aidan Quinn in tinerete, care chiar daca are o partitura scurta in tot filmul, e de esenta, si prinde foarte bine nuantele de caracter si toata ideea de schimbare in final. Esentiala ca trasatura umana surprinsa. Singurul minus care se pastreaza si in decursul filmului e poate nuanta de interpretare care-i usor teatrala si cu un hint de overacting - dar asta pana la urma e in linie cu stilul narativ al romanului. In versiunea del Toro, inceputul ne livreaza rapid o intrare in scena a creaturii, terminator-style = azvarlind dintre marinari in stanga si in dreapta, si cu veleitati de campion de bowling, adica fix intr-un ceaun in flacari (era in plus in decor oricum). The Terminator e evident rezistent miraculos la orice glont, nefiind respins decat cu un blunderbuss rotativ cu tevi multiple, probabil dotare steampunk standard in orice ambarcatiune de secol XIX. Mai bizar e ca Walton nu mai e Walton, ci un capitan danez in prag de pensionare, care pare ca mai avea in bucket list si Polul Nord si foarte deschis la invataturi de viata pentru viitoarea reincarnare. Poate-s eu prea picky, dar toata constructia moralista de care spuneam mai sus mi se pare zdruncinata zdravan ca si credibilitate. In plus, tot aerul de mister in care pleaca varianta literara pana ce ne dezvaluie treptat subiectul se cam duce naibii. Dar poate cel mai elocvent e de pus side-by-side cele doua intro-uri, si asa vedem mai clar ce atmosfera transmite fiecare productie (2025 din doua bucati ca n-am gasit una continua).
Libertati in desfasurarea principala a povestii au ambele variante, dar tot cea din '94 ramane mai fidela cartii. Nu avem acolo un tata tiranic si nici care moare timpuriu. Frankenstein pleaca la studii in Ingolstadt, nu prin Scotia (romanul e foarte descriptiv apropo de locatii geografice, pe care del Toro le ignora cam complet). Nu avem un finantator al cercetarii aparut de nicaieri cu dorinte de viata eterna care isi incheie existenta si rolul in subiectul filmului la fel de subit cum a inceput-o (ma asteptam ca macar o parte din anatomia creaturii sa mosteneasca ceva de la el, daca tot s-a introdus asta ca valenta creativa). Nu avem un laborator in vreun castel sau turn ca hala de productie. In varianta '94 avem bucata de roman in care fratele cel mai mic e ucis de creatura care reuseste sa arunce vina pe o servitoare, sfarsind si ea nevinovata, si care e servit drept warning pentru ce urmeaza. Henri Clerval, cel mai bun prieten al lui Frankenstein si personaj esential e parte a distributiei in '94, inlocuit cumva cu unul din frati in varianta 2025. In Frankenstein '94 principalul personaj feminin, Elizabeth, ajunge pentru scurt timp sotia lui Victor Frankenstein si nu a altui frate, fara toata idila insipida din 2025, unde creatura pare sa fie mai degraba subiectul interesului romantic. Aici avem insa si principala deviere din versiunea lui Branagh, unde dupa ce Elizabeth e ucisa (de creatura ca in carte, nu de Frankenstein), Frankenstein o reinvie dar in interes propriu nu la cererea creaturii. A curs suficienta cerneala ca si critica la schimbarea asta daca-mi aduc eu bine aminte din ce mai citisem. Sa analizam. Spre deosebire de invincibilitatea acordata creaturii de catre del Toro, cu durata pe tot filmul, care pare mai degraba ca ne trimite spre superhero movies, Elizabeth reinviata: 1) nu rezista prea mult, sub 10 minute de real time 2) e ceva ce nu-i asa departe de carte unde exista o tentativa de a crea o pereche pentru creatura si 3) consolideaza filonul romantic care e pana la urma fundamental in film si in roman, principala durere a creaturii si cauza tuturor relelor fiind absenta unei perechi si refuzul creatorului de a-i oferi una. Nu stiu ce consolideaza rezistenta la gloante a Terminatorului din versiunea noua. Poate reclamele la veste de protectie.
Tehnic, "Frankenstein"-ul lui del Toro e prea pastelat pentru un horror gotic, imaginea din varianta '94 fiind mult mai in ton cu atmosfera la care te-ai astepta. Si avem totusi culoare si acolo, dar e un joc de contrast ba cu flacari, ba cu o trena rosie, pe un gri-albastru care e pastrat in general ca nuanta de baza care se pliaza bine pe ce feeling te-ai astepta sa-ti transmita. Nici la coloana sonora nu mi se pare ca stam mai bine in varianta noua. O fi Alexandre Desplat un compozitor bun si linia melodica poate mai versatila, dar Patrick Doyle in '94 (pe care n-as sti pentru ce sa-l mai recomand) a reusit sa prinda acolo o secventa minimalista care pleaca din intro si care se retine ca tema principala in soundtrack.
La actori de obicei ma abtin ca-i mai subiectiva aprecierea, dar nu cred ca exista cineva, decat poate Christoph Waltz fara corespondent in '94 fiind personaj inventat, care sa fi iesit mai bine in varianta noua. Branagh face un Frankenstein mult mai credibil decat Oscar Isaac care pare ca e permanent cu capsa pusa. De Niro se apropie mult mai mult de hidosenia creaturii si de caracterul intunecat transmis de roman. Helena Bonham Carter are totusi un rol fata de Mia Goth care din pacate aici n-are o partitura care s-o puna in valoare.
Tragand linia, cum am scris si in recenzia veche - filmul lui Kenneth Branagh a fost criticat ingrozitor la vremea la care a iesit, si i-au ramas evaluarile de atunci, fiind ba prea "opera" like, ba prea in viziunea regizorului impusa peste a altora, ba overacted, ba kitsch, si multe altele. Frank Darabont ("The Shawshank Redemption", "The Green Mile", "The Walking Dead"), scenaristul, spunea intr-un interviu ceva in genul ca ar fi cel mai bun script pe care l-a scris pe cel mai prost film pe care l-a vazut. As fi tare curios sa stiu o parere obiectiva relativ la scriptul lui del Toro, care nu reuseste sa scape nicio ocazie sa mai adauge sau sa mai schimbe ceva propriu care parca vine mai degraba din "Hellboy" ca inspiratie decat din carte. Pana si in final cand creatura noua da un push ambarcatiunii cu toti marinarii la bord, asteptand dupa asta apusul la orizontul poate unui sequel profitabil (ca na, daca tot n-are cum sa moara), ca diferenta fata de flacarile (© Mary Shelley) in care creatura veche decide sa-si puna capat existentei si sa incheie relatia cu rasa umana. La cata ipocrizie pare sa existe insa in critica de film curenta din care foarte multa a ridicat in slavi noul Frankenstein, m-as astepta la niste carcoteli precum ca vai, dar daca e ca in carte Frankenstein din '94 n-avea ce sa caute si el pe rug.
Ca "epilog": acum 17 ani nu terminasem romanul, care again, nu-i cea mai grozava lectura avand in vedere stilul narativ de inceput de secol XIX. Acum l-am terminat. Poate e doar impresie la cald, dar ce pot sa zic e ca diferentele lui Branagh din Frankenstein '94, il fac mai Mary Shelley's Frankenstein decat e cartea = mult mai apropiat de un curent romantic. Frankenstein '25 e clar un del Toro's Frankenstein unde apropierea cea mai evidenta e de curentul comic books. Mai departe depinde de gust. Eu raman la:
Rating: 2 out of 5 Frankenstein '25 (ca sa pastram si o simetrie cu anul)
Rating: 5 out of 5 Frankenstein '94 (cu un subiectivism asumat)
+ urari pentru un 2026 mai ok, mai linistit, si cu filme mai bune ;)
Postări
