Daca data trecuta ziceam ca nu prea e de unde alege pentru filmele din urmatoarele trei luni, tura asta as putea sa fac direct o trimitere la intrarea de preview din vara, pentru ca in primavara avem in special amanari pe care le-am mai bifat deja atunci.
Ce-am mai gasit nou anuntat pentru martie e iar in categoria indies. Poate oi fi si un pic subiectiv aici, din perspectiva cuiva care n-are ore de somn prea normale, dar in orice caz "Come True" mi s-a parut mai interesant fata de altele vreo doua-trei mai mainstream.
Cand a fost lansat al doilea trailer pentru "No Time to Die" lansarea era planuita pentru noiembrie. Intre timp a fost trimisa in aprilie. Si cum altceva in afara de asta si "A Quiet Place Part II" nu prea avem de unde alege pentru luna respectiva, am ramas la optiunea care are un trailer pe care nu l-am mai postat deja in vara.
Avand in vedere titlurile anuntate pe moment pentru luna mai, chiar daca poate pare altceva, nu putem decat sa ramanem in aceeasi zona de filme SF cu "F9". Diferenta principala fata de Bond pana la urma e numarul mai mic de iteratii si izul mai mare de telenovela.
Cu asta inchei si eu 2020. O sa-mi iau o pauza mai lunga de la blog anul asta. Nici prea multa dispozitie de scris n-am, nici subiecte, dar mai important nici timp. Maybe next year.. Pana atunci, sarbatori linistite ;)
O sa ma incapatanez sa continui "traditia" de inceput de iarna cu intrarile de preview, chiar daca nu prea e de unde alege. Asta si pentru ca n-am altceva despre ce sa scriu :-) In plus de data asta e un pic mai optimista lansarea in perioada urmatoare... mai ales ca se pare ca unii producatori s-au cam saturat sa tot reprogrameze datele si au inceput sa prefere si varianta online pentru release.
Majoritatea filmelor cu data de lansare in decembrie sunt indies cu buget redus. Dintre toate de care am aflat, cea mai interesanta optiune mi s-a parut "Archenemy", in ciuda catorva ratinguri dupa un pre-release la un festival care nu par prea incurajatoare. Subiectul intra insa intr-un gen de nisa alternativa la superhero clasic, unde de-a lungul timpului am avut doar experiente ok ("Defendor", "Jeeg Robot", "Colossal" sau chiar "Kick-Ass"). N-am prea mari sperante aici, dar om vedea...
"Chaos Walking" anuntat pentru ianuarie pare sa fie undeva intre SF si western, combinatie care spre deosebire de cea anterioara, cu mici exceptii ("Prospect"), nu mi s-a parut niciodata foarte fericita. Regizorul, Doug Liman, are insa filme ok la activ, printre care si unul din cele mai bune SF-uri din ultima decada "Edge of Tomorrow". Deci iar, om vedea...
Ar putea sa para un pic de prost gust de lansat un film despre o pandemie in timpul unei pandemii, chiar daca boala e cu totul alta, dar din tot ce promite luna februarie "Little Fish" mi se pare de departe cel mai interesant titlu.
Data viitoare cautam ceva si pentru primavara. Sa vedem daca si gasim...
Fara alta introducere, continuam lista aniversara de "best of" din cele perindate pe-aici in 13 ani de blog, pe care am inceput-o data trecuta. Au mai ramas 49 in ordinea cronologica a aparitiei + 1. As it follows...
51. Fright Night (2011)
52. John Carter (2012)
53. Get the Gringo (2012)
54. The Cabin in the Woods (2011)
55. Looper (2012)
56. Safety Not Guaranteed (2012)
57. Moonrise Kingdom (2012)
58. Life of Pi (2012)
59. Star Trek Into Darkness (2013)
60.Trance (2013)
61. Rush (2013)
62. Prisoners (2013)
63. Ravenous (1999)
64. The Lone Ranger (2013)
65. Odd Thomas (2013)
66. The Best Offer (2013)
67. Philomena (2013)
68. Kelly's Heroes (1970)
69. Edge of Tomorrow (2014)
70. Fish Story (2009)
71. Dead Snow 2 (2014)
72. Lucy (2014)
73. Guardians of the Galaxy (2014)
74. Contraband (2012)
75. Interstellar (2014)
76. Relatos Salvajes (2014)
77. Maleficent (2014)
78. Incendies (2010)
79. Slow West (2015)
80. The Man from U.N.C.L.E. (2015)
81. The Revenant (2015)
82. Zootopia (2016)
83. 10 Cloverfield Lane (2016)
84. Lo chiamavano Jeeg Robot (2015)
85. A Hard Day (2014)
86. The Shallows (2016)
87. The Accountant (2016)
88. John Wick: Chapter 2 (2017)
89. Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)
90. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017)
91. Molly's Game (2017)
92. Colossal (2016)
93. A Simple Favor (2018)
94. Triangle (2009)
95. Bad Times at the El Royale (2018)
96. First Love (2019)
97. 1917 (2019)
98. Jojo Rabbit (2019)
99. Archive (2020)
.. si am ajuns la +1. De ce-am lasat ceva separat pe final? Simplu: pentru ca nu-i un film. E o serie. Cum am avut si asa ceva pe blog din cand in cand, am zis ca merita sa aleg una. Iar daca pentru restul nu-s chiar sigur ca n-am lasat ceva mai bun pe-afara, aici is 100% convins. Raman la opinia ca "Farscape" e best ever in zona serii TV - si pana la urma e totusi singurul exemplu de care stiu unde s-a turnat o incheiere dupa anulare la presiunile fanilor nemultumiti de final. Nici macar GoT n-a avut parte de asa ceva ;) ...
Am ajuns la 13 ani de blog (nota bene, cu o intrare inceputa si datata la aniversare, chiar daca terminata dupa). Cum anul asta a fost cam seceta si nu am un subiect demn de numarul de mai sus, am zis sa ma arunc la un "best of", treaba complicata... De unde si intarzierea.
In primul rand, in ce-ar consta un "best of". Nu cred ca are nimeni chef sa-mi reciteasca intrari vechi de blog. Deci am decis sa ma rezum strict la o selectie jubiliara din toate filmele pomenite pe-aici de la origini pana in prezent.
Dupa multe si incalcite intorsaturi pentru ce-ar intra in intentionata selectie am ajuns la concluzia ca toate filmele la care am dat rating maxim is prea putine (+ ca nush ce-am gandit la unele cand am facut asta), iar toate filmele la care am dat rating aproape de maxim is prea multe. Deci dupa alte incalcite si multe intorsaturi am ramas la un top 99 (+1).
Long story short: if you like trailers, you're gonna love this - pentru ca asta urmeaza. Astazi doar primele 50 - ca altfel moare pagina. Si-asa probabil nu tine la rulat toate intr-o singura sesiune. Nu stiu daca-s cele mai bune filme pe care le-am vazut in ultimii 13 ani, si ordinea n-are absolut nicio legatura cu vreun top. E strict cronologica in functie de cum am scris de ele pe-aici. Tot ce pot sa zic e ca-s probabil subiectiv in selectie, dar e o selectie care in ultimii 13 ani kept me sane (sort of...) intr-o lume care nu-i totdeauna foarte sanatoasa. Enough talk. Let's roll...
1. The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring (2001)
Ca sa vezi, iar n-am dispozitie si nici timp de scris. Dar din "fericire" nici somn. "Whiskey Tango Foxtrot", sau mai pe scurt "WTF" in NATO phonetic alphabet in caz ca nu era clar, e un soi de satira si singurul film suficient de fresh in minte pe care sa-l pot folosi ca subiect scurt astazi.
N-avem o linie narativa foarte bine definita aici. Productia e bazata pe o carte de memorii adunate de o jurnalista corespondenta de razboi in Kabul, Afghanistan. Deci cum zice si intro-ul de pe credits, based on real facts. Filmul incepe ca o comedioara in care respectiva decide sa paraseasca viata de birou pentru o pozitie mai aventuroasa. Plecand chiar de la partea asta, desfasurarea uneori poate parea deranjant de peiorativa vis-a-vis de acceptiunea vestica a unei situatii reale dintr-o zona de conflict cu tot ce vine la pachet de la probleme sociale pana la tragedii de pe front. Deci un context care in practica probabil n-are mai nimic de-a face cu umorul. Incet, filmul migreaza totusi, usor si relativ previzibil, spre o nuanta mai dramatica = se mai adauga si un episod de romance, o rapire care aduce ceva tensiune reala si o tratare mai serioasa a unui caz de ranire in campul de lupta. Deci cum ziceam in start, ajungem la un soi de satira, care cumva daca tragem linia la final pare ok.
Nu mi-a venit somnul, dar nici dispozitia de scris, deci cu adaosul ca mi s-a parut ca jumatate din valoarea filmului vine din interpretarea rolului principal facuta de Tina Fey, trag si eu linia aici.
"Kajillionaire" e o varianta americana a unei teme folosita recent si in alte productii, mai putin candida decat versiunea japoneza din "Shoplifters", dar si mai putin cinica decat cea coreeana din "Parasite".
Ca si in referintele amintite, si aici subiectul se invarte in jurul unei familii disfunctionale de escroci, ceva mai putin numeroasa, formata doar din parinti si o fiica crescuta fara prea multe sentimente, special pentru o cariera in "bransa" respectiva. Respectiva e si personajul central al filmului, trecand printr-o conversie spre umanitate dupa ce cei trei se intersecteaza cu un viitor al patrulea membru al grupului, o vanzatoare intr-un magazin de optica medicala, plictisita de viata obisnuita.
Iar, ca si cele de mai sus, si "Kajillionaire" e undeva intre drama si comedie neagra (nu asa de neagra totusi). E exemplul perfect de film construit din momente - multe secvente scurte care pot fi scoase din context - de la un proprietar cu o problema psihica care nu-l lasa se se-ndure sa-si dea afara chiriasii rau platnici, pana la o banala discutie cu o angajata de la bagaje pierdute pentru care o perioada de 6 saptamani pentru "insurance collection" inseamna destul de repede. N-as putea sa zic insa ca are vreun astfel de "moment" cu adevarat memorabil. Cu toate astea e genul de film care te lasa cu un soi de warm feeling dupa end credits, mai aproape clar de "Shoplifters" din punctul asta de vedere ;)
Chiar daca "Volition" pleaca din start cu handicapul unui buget de indie movie, care se cam vede in tot ce tine de production design, pana la distributie, reuseste sa se pastreze la un nivel decent, suficient cat sa-i dai o sansa.
Povestea e undeva aproape de poate mai cunoscutul "Next", la randul sau inspirat dintr-un short story de P. K. Dick. Mai precis avem un tip pe nume James care are flash-uri cu ce aduce viitorul. Daca in "Next" asta parca se rezuma la "next 2 minutes", in "Volition" darul e ceva mai generos, dar si mai indefinit - viziunile neavand un moment clar si fiind intercalate. E genul de film care se construieste intr-un stil de puzzle, cu intoarceri in propria desfasurare. Totul pleaca de la o viziune in care James isi prevede propria moarte, dupa ce intra in asociere cu un personaj dubios care ii cere sa-l ajute sa plaseze o mana de diamante furate. De aici avansam un pic dupa care avem un first twist, care din pacate pare atat de slab la capitolul credibilitate incat ma indur sa dau un spoiler - James capata si puteri de "time travel" - fizic vorbind, nu doar cu mintea. Dupa ce reusesti sa treci peste modul cum se-ntampla asta (sa nu fie chiar full spoiler totusi), pare totusi ca scenariul isi mai spala din pacate legand destul de bine tot felul de evenimente dintr-o actiune mai complexa decat pare initial.
Unfortunately... cand te-ai obisnuit si cu feelingul de low-budget, si cu modul semi-cretin de time-travel, cand actorii nu ti se mai par asa neprofesionisti, si cand poti sa zici chiar ca filmul are o idee de fond in spate care si-a construit-o cu grija... ultimele 30 de secunde fac praf tot scenariul. Tot ce mai pot sa zic e ca daca vrei musai un happy-end, it delivers. Da' o putea face si altfel. Na, c-am mai dat un spoiler...
Acum ceva vreme am vazut "Good Time", o productie scrisa si regizata de aceeasi frati Safdie ca si "Uncut Gems". Mi s-a parut teribil de overrated si nisat atat de precis intr-un gen anume, incat am zis ca e destul de clar ca alt film cu aceeasi oameni in spate n-are cum sa fie prea diferit.
Nu m-am inselat. "Uncut Gems" e aceeasi isterie enervanta cap-coada, cu acelasi tip de personaj principal - un tip fara prea multe scrupule care se chinuie sa-si rezolve o problema creand alta, dar totusi exista cateva diferente. Personajul in "Uncut Gems" e un bijutier mult prea galagios din New York, dependent de pariuri, probabil rolul carierei facut de Adam Sandler, mult peste toate partiturile din comediile usurele obisnuite. Filmul urmareste cateva zile din viata nu prea fericita a respectivului, in care e urmarit in permanenta de camatari, incercand sa se puna pe picioare cu o vanzare prin licitatie a unei pietre neslefuite, toate astea in timp ce nu se poate abtine de la pariat. Actiunea e relativ densa, prinzand si problemele de familie, si colaborarile neortodoxe cu vanzatori de falsuri, si altele. Din pacate filmul e mult prea dens si in tipete, orice dialog aproape ajungand sa fie conflictual si plin de nervi. Ceea ce ajunge dupa cum spuneam enervant si obositor in acelasi timp.
Nu-i un spoiler sa zic ca povestea n-are happy end. Devine atat de evident de la un punct ca omul se duce spre mai rau, incat singura necunoscuta e cat de rau. Iar aici finalul e clar peste "Good Time". In spirala descendenta in care merge, ai senzatia la un moment dat ca incep sa mai apara niste iesiri dar fiecare e pe rand ratata. Incheierea pune insa cireasa pe tort. Am avut cred vreo trei variante, niciuna de bine, care mi-au trecut prin minte in ultimele 15 minute care vor iar sa te amageasca ca exista lumina la capat de tunel. Dar am avut surpriza sa fie livrat un alt sfarsit. Cred ca singurul posibil care salveaza un film, care nu pot sa zic ca mi-a placut, dar la care finalul ma forteaza sa fiu obiectiv si nu mai pot sa zic ca-i slab. Aici chiar nu pot da un spoiler. Doar ca senzatia e ceva de genul ca vecinului care a dat gauri cu burghiul toata ziua i s-a luat curentul. E o "liniste" brusca si scurta care nu-ti ofera prea multe momente de reflexie ca s-o intelegi. Ai un "L'amour Toujours" pe end credits sa o completeze in caz mai ai nevoie de ceva. Nu mi-a trecut niciodata prin cap sa ascult mai atent versurile la melodia asta pana la "Uncut Gems".
Ce m-a convins sa vad "True History of the Kelly Gang" au fost cateva critici pozitive si am vrut sa mai ies un pic din zona de cinemateca in care se pare ca am cam intrat in ultima perioada. I should have known better...
Short background info: Ned Kelly a fost un soi de haiduc australian de final de secol XIX. Filmul nu se vrea o istorie reala asa cum zice titlul, ci un soi de abordare atat de minimalista incat da impresia de low budget (in ciuda distributiei), cu pretentii de inovatie artistica. De fapt e o incercare ratata de copie dupa Terrence Malick, sau ma rog... poate-i reusita in functie de care film de Malick il alegi pentru comparatie. Are cam acelasi tip de desfasurare ingrozitor de lenta care contrasteaza cu secvente de haos pline de "sensuri ascunse" care sa te faca sa te minunezi de "geniul regizorului" (nu conteaza ca raman ascunse - atat timp cat critica zice ca regizorul e geniu). In prima parte, care e ceva mai coerenta, mi s-a parut ca mai aduce un pic si cu "Plunkett & Macleane", mai ales ca subiectul de baza e in aceeasi zona, dar la final comparatia mi se pare mult prea injusta. A trecut un car de ani de cand am vazut "Plunkett & Macleane", dar tot imi mai aduc aminte ca desfasurarea haotica e in niste limite, iar pe langa asta soundtrackul lui Craig Armstrong a facut istorie acolo. Aici singurul element care merita apreciere e imaginea, dar si asta devine repetitiva la un moment dat + mai incalca si orice norme de safety pentru epilepsie cu o scena de mai bine de 2 minute cred in flashuri continue de lumina.
Coincidenta face ca "True History of the Kelly Gang" sa aiba in fruntea distributiei acelasi actor ca "1917", ultimul film care mi s-a parut demn de un 5 din 5. E singurul punct comun dintre cele doua.
Dupa ce am vazut "The Verdict" acum vreo trei saptamani, mi-am adus aminte ca mai am o restanta in zona de clasice, "The Sting", din care am prins cate o bucatica pe ici pe colo la TV din cand in cand, dar niciodata n-am reusit sa vad tot filmul cap-coada.
Sincer, mi-e destul de greu sa scriu o recenzie pentru "The Sting". Subiectul e planificarea si executia unei escrocherii de amploare, contra unui bancher nemilos cu legaturi in lumea interlopa a Chicago-ului anilor '30. Totul pleaca de la o escrocherie mai mica avand ca victima un curier al respectivului, o polita platita cu sange, si o razbunare care duce subiectul in planul de mai sus. Desfasurarea filmului e construita cate o bucatica la rand intr-un puzzle care se completeaza incet incet spre final, iar sa dezvalui mai mult i-ar strica tot farmecul.
Daca ar fi sa compar "The Sting" cu altceva, cum mai fac de obicei, ca sa vedem pe unde ne situam, ar fi un film de Guy Ritchie cu o structura episodica a la Tarantino dar lansat in 1973, adica mult mai cuminte. Pe langa plusul evident al distributiei de pe afis, ceea ce a fost o adevarata surpriza a fost imaginea. Daca in general sentimentul e de "old movie", chiar mai aproape poate de anii '50-'60 decat de '70, linia asta e intrerupta din cand in cand de cate o scena care pare revolutionar de contrastanta fata de restul. Fie ca e vorba de un zoom in, fie de o kinetic camera aparuta de nicaieri, fie pur si simplu de organizarea unei scene cum ar fi o urmarire unde doi oameni fug in directii diferite unul pe o platforma deasupra altuia. Nu e ceva extraordinar daca ne uitam la best stuff din zilele curente, dar pentru '73 e de remarcat. Concluzie: o distribuite si un subiect solid + o tehnica excelenta = un film care pentru o varsta de aproape 50 de ani, clar inca merita vazut.
"The Two Faces of January" lasa in primele 10 minute o impresie clara de deja vu, si n-a trecut mult pana sa ma prind ca motivul e "The Talented Mr. Ripley". Pana la urma, ambele filme au la baza un roman de Patricia Highsmith. N-am citit niciunul din cele doua, dar constructia de personaje mi s-a parut asemanatoare, la fel ca genul de actiune, perioada de timp, pana chiar si locatiile alese chiar daca intr-o parte-i Italia iar in alta Grecia - tot undeva intr-o zona insorita pe malurile Mediteranei.
Cum nici "The Talented Mr. Ripley" nu-i prin lista mea de filme favorite, nici "The Two Faces of January" nu mi-a lasat cea mai grozava impresie. Toata desfasurarea e centrata pe periplul unui cuplu prin Grecia, Chester si Colette, unde el e un fost broker din New York fugit cu banii investitorilor. Ajuns din urma de un detectiv particular, care moare in urma unei incaierari, Chester se vede nevoit sa caute un mijloc de scapare din tara, pentru care recurge la serviciile unui tanar ghid american, Rydal, care de fapt nu-i altceva decat un mic escroc local. Asa ajunge sa se formeze un soi de triunghi cu iz amoros, unde cam stii din start ca povestea n-are un final prea fericit.
Tre' sa admit ca nu-mi mai aduc aminte foarte bine "The Talented Mr. Ripley", dar dupa cum am zis sentimentul de deja-vu a fost acolo. Totusi parca la vremea la care l-am vazut mi s-a parut ceva mai credibil decat ce-avem aici, care pare un soi de versiune B a aceluiasi gen de film. Singura parte care mi-a ramas destul de clara in memorie din "The Talented Mr. Ripley", e finalul absolut in plop, unde trebuie sa dau credit filmului de fata care are o inchidere decenta. Cam atat.
Raman si saptamana asta in zona de cinemateca, cu un film la fel de vechi ca si cel de tura trecuta, dar altceva n-am apucat sa vad. "The Verdict" intra intr-o categorie de nisa, undeva inspre ecranizarile din genul "legal thriller" dupa John Grisham, dar cu un scenariu mai degraba de "legal drama" si mai putin de thriller.
Frank Galvin (intr-o interpretare de exceptie a lui Paul Newman) e un avocat care dupa un caz suspect de influentare a juriului e aproape dat afara din barou, divorteaza, se refugiaza in alcool, si nu mai reuseste sa contracteze decat patru cazuri in trei ani, toate pierdute. O sansa de schimbare apare cu o oportunitate perfecta: un caz de malpraxis in care victima e in stare vegetativa de cativa ani buni, iar sora si sotul ei urmaresc o compensatie materiala pentru a sustine tratamentul si a se si muta din oras. Dioceza care patroneaza spitalul pare de acord sa se inteleaga pentru o suma de bani pentru a nu ajunge la proces. Solutia pare convenabila pentru toata lumea, si l-ar scoate si pe Galvin din foame, dar omul are o strafulgerare brusca de morala... care-i zice ca nu-i suficienta dreptate pentru victima daca doctorii continua sa profeseze.
In concluzie, contrar cu toate sfaturile, Galvin decide singur ca are avantaje suficiente cat sa porneasca un proces. Ce urmeaza e un adevarat razboi legal cu firma de avocatura din partea adversa suficient de versata incat sa anuleze pe rand tot ce parea ca da sanse de castig. Mai mult nu zicem ca intram in spoilers.
Desfasurarea filmului e destul de aproape de o piesa de teatru (n-ar fi imposibil de montat si asa probabil). Pana la urma, David Mamet, care semneaza scenariul e recunoscut ca dramaturg. Si cu toata ostilitatea care o am in general fata de teatru transpus in film - in sensul de vaduvire a filmului de unele elemente de cinema - ce avem aici e o piesa chiar buna. Evident nu exceleaza tehnic in nici o directie, si are o patina de invechire, dar compenseaza suficient prin interpretari si actiunea care aduce cateva twisturi spre final, suficient cat sa merite timpul.
Nu cred ca am foarte multe titluri nevazute din ce s-ar putea clasifica in categoria "epic movie" produs in era sonora a cinema-ului. Nu ca ar fi o categorie foarte larga. "Spartacus" s-ar putea sa fie o exceptie care mi-a ramas, desi sunt sanse sa-l fi vazut cand eram suficient de mic ca sa nu-mi mai aduc aminte. "Kundun" si "Gandhi" erau altele doua. Pentru primul am avut totdeauna dubii care mi s-au adancit dupa "Silence" regizat de acelasi Scorsese. Pentru al doilea, la cele trei ore care le are mi s-a parut prea complicat sa-mi fac timp sa-l vad. Saptamana asta m-am decis in sfarsit sa-l impart pe bucati si sa-l tai de pe lista.
O sa incerc sa ma refer la "Gandhi" pe scurt, si in special din perspectiva cinematografica. Orice film are un story si un story are o morala, dar mai ales in momentul in care povestea respectiva e o situatie reala comentariile atasate moralei aluneca prea usor si prea des in sfera sociala, politica, etc, si cam uita sa evalueze filmul ca film. Iar asta-i un blog de cinema si o sa incerc sa-l pastrez asa. Chiar daca in cazul de fata e destul de greu, pentru ca "Gandhi" e un film in primul rand cu mesaj politic. Dar e tarziu, si oricum n-am prea mult chef de scris :) ...
Evident "Gandhi" e o biografie a lui Mahatma Gandhi, incepand cu sfarsitul, intorcandu-se la perioada de activism pentru drepturile minoritatii hindu din Africa de Sud, trecand la perioada de lupta pasnica pentru independenta Indiei si terminand tot cu sfarsitul. Adica un asasinat fara niciun sens al unui batran aflat oricum la apus de viata, venind ca o ironie amara dupa o serie de posturi (practic greve ale foamei) aproape sinucigase, o principala modalitate folosita de Gandhi de-a lungul vietii pentru a rezolva diverse conflicte.
N-am vazut toate filmele regizate de Richard Attenborough, dar din ce-am vazut cred ca in "Gandhi" e cea mai vizibila influenta a lui David Lean. Daca n-ai sti cine-i regizor, probabil ai putea pune filmul in aceeasi linie cu "The Bridge on the River Kwai" sau cu "Lawrence of Arabia". Pe de-o parte asta-i de bine, dar pe de alta nu.
In partea pozitiva sta atentia la detalii, la punerea actorilor in valoare (practic "Gandhi" l-a lansat pe Ben Kingsley), la scene cheie, si la o derulare aproape documentaristica care nu pare sa piarda nimic important. In zona negativa avem lungimile, care daca vezi filmul in trei bucati cum am facut eu, nu le simti chiar asa tare, dar sunt acolo. Ca si la Lean sunt momente unde zis pe sleau: "it drags". Tot pe negativ, sonorul e ok, dar clar nu-i cea mai stralucita parte din film, dar asta e oarecum specific perioadei pre '90 cand era mult mai discret decat in prezent. Totusi si asta contribuie la un sentiment de imbatranire care ti-l da filmul in general, imbatranire care nu-i asa evidenta la alte titluri din decada '80, cum ar fi de exemplu "The Last Emperor" al lui Bertolucci, ce-i drept cu 5 ani mai nou.
"Gandhi" ramane totusi un film de vazut, macar pentru cultura generala si mesajul pacifist care probabil s-ar rezuma la ceva de genul "there's no good & evil, just two sides that should come together", unde am zis ca nu vreau sa ma arunc in comentarii, dar pare valabil la nivel global si in perioada curenta, din pacate insa cam greu de priceput atat pentru the "good" side, cat si pentru the "evil" side, care or fi ele.
Plasat in Londra victoriana de final de secol XIX, "The Limehouse Golem" se incadreaza in genul crime mystery, undeva intre Agatha Christie si Arthur Conan Doyle, parca ceva mai aproape de ultimul si al sau Sherlock Holmes.
Filmul urmareste ancheta condusa de inspectorul Kildare de la Scotland Yard asupra unei serii de crime petrecute in Limehouse, unul din cartierele rau famate ale Londrei anilor 1800. Subiectul, ecranizare dupa un roman, are similaritati cu istoria reala a cazului Jack the Ripper care pare o sursa evidenta de inspiratie - de la locatie pana la anchetator sau suspecti, o parte preluati din figurile reale ale perioadei respective. Firul actiunii ajunge intersectat cu un caz paralel de otravire a unui dramaturg, si al sotiei sale pusa sub acuzare, care pana la urma practic devine pista principala de ancheta, numele implicate in cele doua situatii fiind comune.
Nu pot sa zic ca filmul mi-a placut, dar obiectiv trebuie sa-i dau credit pentru cateva aspecte. Itele sunt suficient de incalcite incat sa pastreze misterul pana spre final, desi poti reduce numarul suspectilor relativ repede. Abordarea regizorala e interesanta punand accent mai mult parca pe partea artistica (vizual, scenografie, etc) decat pe subiectul concret. Cateodata pare insa grabit, si cam pierzi sirul actiunii. Iar daca tot am ajuns la minusuri, cam multa vopsea rosie. Scenele dure contrasteaza puternic cu restul dar nu mi se pare ca-i ceva foarte util in sensul probabil care se doreste = accentuarea aceluiasi constrast intre personalitatea criminalului si imaginea reala a personajului ( fara mai multe spoilers :) ). Ca ultima remarca pentru intrarea curenta Bill Nighy mi s-a parut parca prea obosit in rolul titular, desi din nou, poate asta o fi fost intentia privind caracterul personajului. Bottom line...
Raman in zona "based on a true story" si saptamana asta. "The Infiltrator" e yet another movie plasat in contextul tulbure al traficului de cocaina din anii '80 dominat de Pablo Escobar si cartelul columbian.
Povestea de aici, cum zice si titlul, e actiunea de infiltrare in gruparea respectiva condusa de un agent vamal sub acoperire al Statelor Unite. Desfasurarea filmului e destul de densa amestecand cele doua vieti paralele ale respectivului. Prima linistita impreuna cu familia, pe langa o alta sub amenintare constanta unde pozeaza ca om de afaceri de succes care-si ofera serviciile pentru spalat milioane de dolari din vanzarile de droguri. Pe scurt, avem toate ingredientele unui subiect de gen, interceptari, informatori, asasinate, etc., pana la o finalitate in care una din consecintele semnificative istoric a fost caderea BCCI, a saptea banca comerciala din lume in anii '80, si aparent o principala institutie financiara implicata in transferurile de fonduri catre gruparea columbiana.
Filmul are toate elementele necesare pentru o productie memorabila, cu exceptia cuiva care sa stie sa le combine cum trebuie = mi s-a parut ca esueaza lamentabil ca regie. Da impresia unui produs nefinisat. Desi subiectul e foarte ofertant, firele narative nu-s chiar balansate cum trebuie, cateodata dand ba un sentiment de exagerare, ba unul de superficialitate. Distributia isi face treaba bine cu un Bryan Cranston vizibil antrenat pentru rol de partitura din "Breaking Bad". Cu toate astea apare senzatia de overacting pe ici pe colo, iar asta din nou e mai mult vina regiei unde parca s-a facut economie de mai tras inca o dubla.
Pe final, nu ma pot abtine sa nu compar rapid filmul de fata cu o serie lunga din acelasi registru. Avem clasicul "Donnie Brasco" din '97, unde Johnny Depp joaca un agent FBI sub acoperire in mafia din New York, continuam cu "Blow" din 2001, cu acelasi Johnny Depp in rolul unui transportator pentru cartelul columbian. In "Kill the Messenger" din 2014, Jeremy Renner e un ziarist care investigheaza implicarea CIA in traficul de droguri din perioada respectiva, iar in "American Made" in 2017, Tom Cruise il joaca pe Barry Seal, alt transportator pentru aceeasi grupare ajuns informator, personaj pe care il intalnim pentru scurt timp si aici. Lista poate fi si mai lunga, dar am zis s-o reduc la titluri care au o corespondenta foarte apropiata cu subiectul din "The Infiltrator". Unde vreau s-ajung e ca niciun titlu din cele de mai sus nu e slab ca film in sine, dar dintre toate cred ca doar "Kill the Messenger" ar fi sub "The Infiltrator". Concluzia: if you like this one, you should better check the other three ;)
N-am cea mai buna dispozitie de scris, si ca si-n ultimele saptamani n-am decat una bucata film vazut ceva mai recent ca optiune ca sa faca asta si mai complicat. "The Railway Man" e alta adaptare dupa o true story. Eric Lomax, un veteran al celui de-al doilea razboi mondial, pare sa-si gaseasca in sfarsit linistea la vreo 30 de ani dupa, in urma casatoriei cu Patricia. Doar pare, pentru ca de fapt crizele de stres posttraumatic nu dispar. Asa aflam despre ororile prin care Lomax + tot regimentul din care facea parte au trecut, fiind trimisi la munca fortata pentru constructia caii ferate dintre Birmania si Thailanda. Cam asta avem in prima jumatate de film.
In a doua jumatate de film aflam si noi si Lomax, ca un fost translator al Kenpeitai (politia secreta japoneza), membru al echipelor de interogare (si implicit tortura) e inca in viata lucrand ca ghid in anii '80 intr-un muzeu al razboiului. In cautarea linistii, Lomax decide sa-i faca o vizita, cu ganduri de razbunare, dar ce gaseste e aparent un individ schimbat cu traumele sale proprii. In concluzie, intalnirea duce intr-un final la o reconciliere benefica pentru linistea ambilor.
Povestea cu mici diferente e intr-adevar reala, Lomax publicand si o carte autobiografica. M-as risca sa zic ca probabil cartea e mai buna decat filmul desi n-am citit-o. De la film nu trebuie sa te astepti la prea mult din pacate. Prima parte e ok, desi tinde cateodata un pic parca prea mult spre melodramatic pentru o adaptare dupa o situatie reala. Tranzitia spre a doua jumatate e insa brusca, fortata si modul cum e pusa pe ecran pierde si mai mult din credibilitate. Mai multe nu prea am de zis... Daca ar fi sa facem o medie...
"The Old Man & the Gun" e un "Catch Me If You Can" intr-o varianta lenta si trista, scurta dar lunga. Short summary: ambele sunt productii biografice, avand ca personaj central un infractor atipic - in cea de fata, un hot de banci la varsta a treia, in cealalta un escroc falsificator de cecuri inainte sa implineasca 20 de ani. Intr-un sens cred ca impresia care ti-o lasa filmul e cumva proportionala cu anvergura personajului. Dar n-o sa ma lungesc si cu un rezumat la "Catch Me If You Can" (google for Frank Abagnale).
In "The Old Man & the Gun" il avem pe Robert Redford in rolul lui Forrest Tucker, un tip care si-a petrecut cam toata viata dupa gratii, intre evadari (mai mult de 16 la numar) perfectionandu-si o tehnica de a jefui banci in cel mai politicos mod posibil. Legenda (si filmul) zice ca fara a trage un foc de arma. Ce avem in productia curenta e o privire scurta asupra ultimelor ferestre de libertate a individului respectiv.
Ce transpira din interpretarea personajului principal, dar mai ales din cea a politistului care-l urmareste (Casey Affleck) e o stare de plictiseala cronica care se reflecta in cam tot filmul. Cele aproximativ 90 de minute de durata par cam doua ore si jumatate. Chiar daca filmul prinde bine atmosfera de ani '80, distributia e plina de nume cunoscute, iar printre picaturi mai apare cate o tresarire de vitalitate, avem totusi o lentoare debusolanta si un feeling permanent ca lipseste ceva + parca stii ca nu vom avea un happy end, dar nici chiar un unhappy end...
Daca stau si ma gandesc acum, cred ca mai degraba decat "Catch Me If You Can" o comparatie mai potrivita ar fi "The Mule", pentru care am avut o intrare pe blog acum cateva luni. Toate elementele de context de aici: un batranel simpatic ca si criminal mastermind, politist aproape frustrat obsedat de caz, un episod de romance la final de viata, le avem si acolo. Diferenta o face cum sunt legate intre ele. Chiar daca si acolo avem o desfasurare lenta si finalul e la fel de incert, vrei sa astepti sa vezi ce se intampla, aici parca ai prefera sa zici pas.
Mi-a scapat romanul clasic de H.G. Wells cu acelasi titlu ca productia de fata, "The Invisible Man", din literatura perioadei de adolescenta. Dupa ce-am vazut insa "Hollow Man" acum 20 de ani, am reusit insa sa aflu ca respectiva carte ar fi un horror in toata regula. Nu ca ar avea mare legatura cu vreunul din cele doua filme, desi sunt incadrate in acelasi gen pe IMDb.
Subiectul, in ambele filme, si-n roman din auzite, are una bucata element comun = evident omul invizibil, un cercetator care reuseste in urma unui experiment sa ajunga la starea respectiva. Din pacate nu profita in sens pozitiv de situatie, in fiecare caz fiind corupt de probleme mentale. In "Hollow Man", si iar din auzite, in carte, motivul e ireversibilitatea experimentului. Mai departe din film nu-mi aduc aminte mare lucru in afara ca avea efecte faine pentru vremea aia si ca mi-a placut, iar cartea cum am zis, n-am citit-o. In ultima versiune de "Invisible Man" povestea e un pic diferita. Experimentul e de fapt un costum creat de un geniu in optica, Adrian Griffin, costum evident dezbracabil = efect reversibil. Geniul in optica are insa alta problema, mai precis o obsesie in a avea control total asupra propriei sotii, Cecilia. Obsesie care merge pana la instalarea de camere si sisteme de securitate care transforma resedinta familiei intr-o carcera. Rezultatul e fuga disperata intr-o noapte a sotiei, aceasta refugiindu-se la un prieten politist al propriei surori. Traumele sunt insa suficient de mari incat sa-i fie frica sa paseasca in afara casei respectivului. Cel putin pana ce afla ca, acum fostul sot, s-a sinucis...
Mai departe ne spune trailerul ce se intampla. Filmul are, daca am numarat bine, vreo trei wannabe twists, din care hai... ca sa fiu fair, unul nu-i asa previzibil. In rest, cam totul e previzibil. Poate in afara de vreo doua actiuni care nu prea se leaga. Filmul e insa suficient de dinamic cat sa nu plictiseasca dar ce-l salveaza e in special cum e lucrat. Intr-adevar, imprima o atmosfera de tensiune care duce spre horror, dar ca gen l-as plasa mai degraba la thriller - efectul asta intalnindu-l suficient de rar cat sa-l apreciez (culmea e ca acum mai putin de o luna am avut "The Guest" pe blog). As puncta pozitiv ca n-avem exces gratuit de violenta. Nu inseamna ca n-avem dar e concentrata cam toata in trailer cu exceptia unei scene mai dure. As mai puncta partea de art direction/set decoration/location setting pentru alegerea resedintei Griffin. Proprietatea imensa, plasata undeva in apropiere de o plaja, interioarele, pana si gardul, parca ajung sa capete rol de actor la un moment dat. Parca n-as merge chiar pana la o comparatie cu Overlook Hotel din Shining, dar oricum e undeva in top 10 la imobile de remarcat in filme.
Dintre "Hollow Man" varianta 2000 si "The Invisible Man" varianta 2020, cred ca in final prefer "Memoirs of an Invisible Man" varianta 1992. Care e bazat pe o alta carte care e o combinatie intre SF, actiune si comedie si n-are nici o tangenta cu romanul lui Wells sau cu genul horror. Culmea, e regizat de John Carpenter ("Halloween", "The Fog", "The Thing", etc.). Dar din care iar nu-mi aduc aminte prea multe pe langa impresia care mi-a lasat-o cand l-am vazut. Ca oi fi eu nostalgic dupa vremuri cu mai multa liniste si mai putine griji, maybe... Desi, daca ar fi sa ma iau dupa trailers, ignoring the aging effect. Well, judge for yourself...
In lipsa de timp, iar am mers pe varianta de cel mai scurt film pe care l-am gasit = alta optiune n-am in afara de "The Guilty" pentru saptamana curenta. E o productie daneza, care a fost suficient de premiata acum vreo doi ani cat sa-mi atraga atentia cat s-o trec pe o lista de "must watch". E un film bun, dar evident, ca de obicei cand asteptarile is sus, impresia finala parca nu-i chiar la fel (valabil si viceversa - a se vedea intrarea trecuta).
Subiectul in "The Guilty" se preteaza foarte bine pentru o piesa de teatru. Asger Holm e un politist impulsiv, anchetat pentru uciderea unui suspect in timpul unei interventii, trecut temporar la dispeceratul de apeluri de urgenta pana la finalizarea cazului. Toata desfasurarea filmului e construita practic din convorbiri telefonice. Primele apeluri au rolul sa dea un contur de start personajului care-l avem in fata, pe scurt un tip cu intentii bune dar parca un pic prea sigur pe el, dupa care intram in main story - Iben, mama a doi copii, acuza ca ar fi rapita aparent de fostul sot dupa un conflict conjugal violent. Primul telefon care-i pare lui Asger suficient de serios cat sa merite atentia.
Tot impactul in "The Guilty" se bazeaza pe evolutia cazului prin fiecare apel care aduce elemente noi, iar eu deja am avansat cu informatiile primite cam mult cat sa dau printre randuri si un hint ca avem cateva twists. Tot ce-as mai zice e ca in final e usor de tras concluzia ca subiectul principal al filmului e de fapt de cealalta parte a telefonului decat ai crede la inceput. Mai precis nu Iben, ci Asger, sau o caracterizare de personaj care tot evolueaza de la acel contur de start, spre o morala care ar zice ca impulsul de moment nu-i chiar cea mai fericita optiune. Well, that's debatable... sau cel putin mie mi s-a parut parca prea one-sided filmul in directia asta, daca ar fi s-o scoti din context (in ciuda faptului ca in general as rezona cu ideea).
In orice caz, ca sa ne apropiem de concluzie, as mai puncta cateva chestii. Pentru un film sub 90 de minute din care majoritatea sunt parte audio telefonica, avem o situatie un pic ciudata.. e in acelasi timp de apreciat cat poate scoate din montaj sunet si efecte, dar nu pot sa nu remarc ca in anumite parti devine neglijent. Aspect care-i valabil si pentru realismul scenariului care daca in start il face poate chiar greu de urmarit ca intensitate a dramei de la un punct ajunge cam exagerat relativ la ce manifestari ai putea avea nederanjat intr-un dispecerat de urgenta in care nu esti singurul operator. Raman deci la parerea ca e ok dar se putea mai bine.
Cand a fost anuntat "Ex Machina" (2014) mi s-a parut ca urmeaza o copie pentru "The Machine" (2013). N-a fost pana la urma chiar acelasi story, chit ca in ambele cazuri avem de-a face cu un AI pe nume Ava. Alt element comun e ca nici unul dintre cele doua filme nu mi-a lasat o impresie suficient de buna la vremea respectiva cat sa-i acord timp pentru o intrare de blog. De asta n-aveam asteptari prea mari de la "Archive", care pare la prima vedere la randul sau foarte aproape de un "Ex Machina" v2.0. Doar la prima vedere...
Doua puncte comune avem: din nou un AI feminin si un inginer in robotica undeva intr-un laborator izolat intr-un cadru pitoresc. Aici se cam termina asemanarile. Povestea in "Archive" e cam asa: anul 2048 - George Almore e detasat solo de vreo doi ani undeva intr-o locatie ultra-securizata intr-o padure din Japonia de catre compania pentru care lucreaza; scopul: cercetari ultra-secrete in robotica. Asta vine dupa ce George a scapat dintr-un accident de masina. Din pacate nu scapa si sotia sa Jules, dar in viitorul respectiv exista Archive. Adica alta companie care se ocupa cu salvarea imediata a constiintei celor in prag de moarte, pastrand o posibilitate limitata de comunicare cu acestia. Problema e ca nu-i ceva definitiv, cu fiecare convorbire apropiindu-ne din ce in ce mai mult de momentul in care Jules va fi pierduta complet. Motiv pentru care, in loc sa se ocupe de ce vrea exact compania de la el, George incepe un proiect personal: androidul model J-01, dupa care modelul J-02, iar filmul ne gaseste la modelul J-03. Ghici de la ce vine J? ;)
Filmul are o desfasurare destul de lenta, si poate pentru unii s-ar putea sa para plictisitor. Mie insa mi-a dat un sentiment de... "serenity". As zice chiar ca ritmul e perfect - ajutat mult de partea tehnica care e ireprosabila: si sunetul, dar mai ales partea vizuala adica tot ce intra la set decoration + VFX + imagine + montaj, unde avem o alternanta frecventa intre laborator si cadrul natural. Am vazut "Moon" acum mai bine de 10 ani, dar tot imi mai aduc suficient aminte cat sa remarc o similaritate. Gavin Rothery - regizor si scenarist aici a fost parte din art department ca "head of graphic design" acolo. Si aspectul vizual nu-i chiar singura asemandare, daca luam in calcul ideea de film SF cu desfasurare lenta, cu un actor, AI vorbitor, si un twist de final.
Mai mult insa decat ce pare comun cu "Moon", un element de baza din "Archive" a venit clar din alta parte. Ideea de "archive" asa cum e prezentata aici nu e noua. Nu stiu sigur unde a aparut prima oara, dar ce avem in film e teribil de similar conceptului de "moratorium" din "Ubik". "Ubik" e un roman scris de Philip K. Dick aparut in 1969 - dupa umila mea parere, sau cel putin gust personal, best SciFi novel ever written. Semnificatia reala a cuvantului care e de suspendare pana la un termen limita era tradus acolo cam la fel ca aici - un "moratorium" era un soi de banca privata ce pastra constiinta celor decedati in cold-storage, disponibila pentru comunicare pana la epuizarea venita cu trecerea timpului. A nu se intelege insa ca avem mai mult din "Ubik" aici ( desi... dar better no spoilers ;) ). Contextul e cu totul altul, dar asa cum si alte filme (cel mai bun exemplu e "Inception") au preluat una, alta de acolo, era greu sa trec peste. Si nu-i ceva rau, dar eu inca sper sa prind odata si o ecranizare la "Ubik" ca "Ubik" :) Pana atunci, ne multumim si cu bucatele...
Rating: 4.5 out of 5 (poate is un pic subiectiv, dar filmul mi se pare underrated - cel putin peste "Ex Machina" este clar)
In primele 20-30 de minute "The Guest" da impresia unui thriller de duzina. David Collins, abia lasat la vatra de US Army dupa o detasare in Afghanistan, face o vizita familiei unui fost camarad cazut pe front, Caleb Peterson. E mai mult decat evident din scena 1 ca omul n-are intentiile cele mai ortodoxe, iar prima noapte petrecuta in vizita se transforma repede intr-o sedere prelungita. David are un talent aparte de a se apropia de fiecare membru al familiei, fie tinand locul fiului pierdut, fie rezolvand problemele fratelui mic de la scoala. Totul pare ca o clona ieftina de multe alte filme (imi vine "The Gift" in minte acuma) in care vezi un final sumbru unde strainul foarte prietenos ajunge incet incet foarte periculos. Well... finalul, predictibil, se confirma. Cum ajungem insa acolo...
Dupa prima parte care nu anunta nimic neobisnuit in linia asteptata de mai sus, in afara de a stabili poate un usor feeling retro via soundtrack (lots of synth there pentru amatori), vine momentul in care ce avem aici incepe sa prinda culoare. Mai precis un telefon dat la baza militara de sora lui Caleb, singura care incepe sa se prinda ca David nu-i chiar ce incearca sa para. Telefon care pune in miscare instant o divizie intreaga care sa neutralizeze pericolul si ne dam seama ca David nu-i chiar personajul tipic cu probleme mentale. De fapt David nu e David, dar sa nu epuizam chiar tot subiectul.
Si asa, fara alte extra story spoilers, am ajuns de la feelingul de start a unui "The Gift" low-budget, ca in final sa am impresia ca am vazut ceva intre "Firestarter" si "Halloween" (originalele). N-are chiar elementul supranatural din primul, si nu trece parca totusi granita de horror din al doilea, dar prinde un aer '70s-'80s thriller (unul bun), si nu-i vorba doar de coloana sonora cu valente retro. Pe Dan Stevens (rolul principal) cred ca l-am mai vazut, dar faptul ca habar n-am in ce film imi zice ca probabil mi s-a parut un actor de umplutura. Aici as zice ca-i comparabil cu Rutger Hauer in "The Hitcher" valoric ca interpretare de villain (ca sa mai trecem o referinta de anii '80 pe raboj). Mai avem si un umor negru sec, foarte fin si destul de greu sesizabil in cateva scene - putin dar bun - care iar se regaseste din ce in ce mai rar in productiile recente, unde pe genul asta ori n-au nimic ori merg pe un comic mult mai deschis ca element de tension relief. Overall, filmul chiar a fost o surpriza placuta, desi totusi am fost dezamagit de final = evident, se putea si cu mai putina violenta + m-asteptam la un twist care n-a mai venit, dar exista loc de sequel ;)
Am vazut si eu in sfarsit "The Gentlemen" sau altfel zis intoarcerea lui Guy Ritchie la genul care l-a consacrat, probabil caracterizabil undeva ca "British gangster action/comedy/thriller". Chiar daca am avut niste reminiscente de asa ceva si prin "Sherlock Holmes" sau "The Man from UNCLE", seria care practic a definit genul de mai sus a inceput in '98 cu "Lock, Stock..." si a luat o pauza in 2008 cu "RocknRolla", atingand apogeul zic eu cu "Snatch", care ramane in continuare referinta.
"The Gentlemen" incepe lent, cu o poveste istorisita intr-o seara de un detectiv particular care leaga (sau dezleaga) itele incalcite dintre un cultivator de marijuana care vrea sa-si vanda afacerea ca sa iasa de pe piata si potentialii sai clienti - de fapt doar unul. Scopul istorisirii e un banal santaj, care insa se mai complica in ultima parte. Dar ca sa respect regula de spoilers free, mai bine lasam filmul sa-si faca treaba relativ la story. Ca sumar, avem increngatura tipica si titlurilor de mai sus, care pana la urma e parte din farmecul lor adaugand la subiect pe parcurs cate un fir nou si cate un personaj mai colorat ca altul.
Toata partea de build-up in "The Gentlemen" pana la prima scena, adica pana in prezent, tine cam trei sferturi din film, iar actiunea accelereaza abia in ultimul sfert, ceea ce poate sa faca ritmul sa para usor imbatranit fata de exemplele mai vechi. Cam de asta se plangeau din ce-mi aduc aminte si unele reviewuri cand a iesit filmul. Dar daca ne uitam pe bucatele avem pasaje, unele chiar introduse artificial - fake story in the story, tocmai ca sa pastreze o dinamica care eu zic ca e mai mult decat decenta. Mai punem si stilul de montaj care face cat jumatate din film - pe langa James Herbert, editorul cu care Ritchie lucreaza de multa vreme (se observa similaritati cu "The Man form UNCLE", "Sherlock Holmes", etc), apare pe credits aici si Paul Machliss ("Baby Driver", "Scott Pilgrim"), deci poti sa-ti imaginezi rezultatul. Iar peste asta vine distributia excelenta, unde iar mai bine las filmul sa-si faca treaba si sa zica ce-i de zis. Chiar daca povestea e usor previzibila si clar nu are aceeasi consistenta ca "Snatch", tot ce-i pe langa o imbraca extrem de bine. In concluzie, avem o revigorare a genului + un exemplu de cum ar trebui sa arate un film in nisa de pure entertainment.
Prima impresie dupa cateva minute din "Ready or Not" a fost ca ne indreptam spre ceva in genul "Knives Out", probabil cea mai buna comedie neagra vazuta in ultimii nush cati ani. Nu-i totusi acelasi lucru. Aici avem niste accente de horror, subiectul e mult mai simplu, si n-avem niciun twist de final. Cu toate astea, it was fun.
In centrul povestii avem (ca si in "Knives Out" de unde si comparatia anterioara) o familie aristocrata disfunctionala, Le Domas, care si-a format averea pe o industrie de board games, pornita undeva cu trei generatii in urma, ca rezultat al unei misterioase intalniri undeva pe un vas in mijlocul oceanului a strabunicului cu un individ pe nume Le Bail (light spoiler: anagrama, easy one). Respectivul propune un pact - noroc si avere pentru toata familia dar cu o conditie - la fiecare noua inrudire prin alianta, noul Le Domas e musai sa joace un joc in noaptea nuntii cu restul familiei, joc decis random de o cutie care scoate o carte pentru jucator. Variantele par nevinovate, sah, dame, etc, cu o unica exceptie: hide and seek. Diferenta aici e ca regulile zic ca noul membru al familiei va fi si cea mai noua pierdere a familiei = trebuie gasit de restul si sacrificat intr-un ritual macabru, altfel adio noroc, avere si viata la pachet.
Ne intoarcem la prezent, cand Alex, aparent cel mai normal la minte din tot clanul Le Domas, se afla in pragul casatoriei cu Grace. Evident fara preaviz pentru saraca femeie la ce urmeaza in speranta ca va fi o simpla partida de sah. Din nou evident, nu-i o partida de sah, iar mai departe avem un soi de "Hard Target", dar fara Van Damme si intr-o varianta cu mai mult umor (da, stiu ca referinta-i antica, dar cam asa-s si eu ;)). Deja am dezvaluit probabil partea cea mai neliniara din film, asa ca pentru restul detaliilor sa ne abtinem de la spoilers. Chit ca nu prea mai gust eu scene cu exces de vopsea rosie, pot sa zic ca filmul e lucrat impecabil, cu o mentiune speciala pentru partea audio - coloana sonora (Brian Tyler) si montaj sunet. Pe Samara Weaving din rolul principal, am mai vazut-o intr-o partitura oarecum similara in "Mayhem" (alta comedie neagra cu multa vopsea rosie) acum ceva vreme. Nu stiu daca vreo doi ani, cat e intre cele doua filme sunt suficienti pentru o crestere consistenta in experienta actoriceasca, dar daca acolo abia am retinut-o, aici sigur o s-o tin minte. Astea fiind zise...
Yet again... zero subiect. Si nu-i de vina lipsa de filme noi. Mai degraba lipsa de inspiratie in alegeri, sau de timp pentru optiune de backup. Nu mai vazusem de ceva timp o animatie, iar "Mr. Peabody & Sherman" avea un time-travel factor aruncat prin sinopsis. Nu ma asteptam la cine stie ce, dar m-a convins sa-l vad pe la inceputul saptamanii. Si pana la un punct chiar a parut promitator...
Avem o situatie de wonder dog (evident fluent in engleza) = Mr. Peabody, cu un nivel de inteligenta mult peste media umana, care dupa ce a absolvit nenumarate doctorate, a devenit un antreprenor de succes, si-a desavarsit talentul in arta culinara, si inca multe alte realizari s-a hotarat sa adopte un copil. Pe tanarul Sherman, de unde rezulta invariabil si titlul filmului. Ei, tanarul Sherman in prima zi de scoala, are un conflict cu Penny Peterson, o colega de clasa nesuferita. Pentru aplanarea conflictului ajungem la o cina de impacare a familiilor celor doi, de unde si mai departe ajungem la fuga copiilor cu masina timpului - "the WABAC" - evident parte a arsenalului de inventii de garaj a domnului Peabody.
Sorry, dar n-am niciun chef sa merg cu povestea mai departe. Pana spre jumatatea filmului, actiunea e cat de cat decenta si pare chiar ca vrea sa aiba un rol educativ pentru copii = te poarta prin Egiptul antic, revolutia franceza, renasterea italiana, razboiul troian, si pune la pachet si cateva personaje istorice. De la jumatate insa devine totally cringe, aruncand totul intr-un haos de distorsiuni temporale fara cea mai mica farama de logica si ametind totul intr-o salata istorica fara nicio noima (care da senzatia ca sta sa se coaca de la inceput de fapt, dar parca speri ca n-ajunge acolo). E evident ca targetul filmului nu-s absolventi de quantum physics sau de doctorate in istorie, dar 1) pentru copii mi se par duse prea departe spre absurd unele idei pierzand toata intentia de valoare educationala si 2) pentru adulti momentele funny is slabute si umbrite de stupiditatea situatiilor. Sau poate n-oi fi fost eu "in the right mood". In orice caz, n-am o WABAC machine ca sa ma-ntorc sa verific.
Postări
