Karakter (1997)

Aveam in plan sa aleg un subiect din trei variante. Prima, probabil mai in ton cu perioada, ar fi fost "Der Himmel über Berlin" (aka "Wings of Desire") de acum aproape 40 de ani, pe care il aveam pe lista de o vreme lunga tot din doua cifre. Tre' sa admit o gaura din experienta de cinema = Wim Wenders pe care am "reusit" sa-l evit, pentru ca mi s-a parut cam orice ocazie (ultima fiind the "Perfect Days" made in Japan) cu potential semnificativ de a atinge niste coarde mai sensibile. Dar la cat le-am stresat in ultima perioada am zis sa vad cat se mai intind, numai ca n-am apucat sa-l mai vad, si-mi fixasem un release deadline pentru intrarea de fata. A doua varianta ar fi fost "If I Had Legs I'd Kick You", destul de underrated, dar am zis ca parca-i prea multa tensiune acolo. Totusi, nu pot sa-i scap o recomandare pentru cine vrea sa vada cum poti scoate ceva mult peste medie dintr-o imagine cu buget de indie, doar din cadraj, unghiuri, un pic de cromatica si cu ceva suport pe montaj. Prin urmare, cu un pic de noroc (debatable..), am prins optiunea trei, revazut dupa aproape 30 de ani, deci un alt film de cinemateca, "Karakter".

Vorbim de o productie olandeza, ecranizare dupa un roman interbelic, cu o actiune plasata in Rotterdam-ul aceleiasi perioade, care urmareste un triunghi de trei personaje, tatal, mama si un fiu, de la nasterea celui din urma pana la disparitia parintilor. A.B. Dreverhaven, un executor judecatoresc cu o reputatie mai de gheata decat ploile reci de langa Marea Nordului, are o menajera taciturna, Joba, pe care o lasa insarcinata impotriva vointei ei. La confirmarea situatiei, femeia decide sa plece si sa se descurce singura. Dupa nasterea baiatului, tatal incepe o serie de scrisori telegrafice cu acelasi continut: o propunere de casatorie + o suma de intretinere, pe care mama le returneaza sistematic lunar, preferand sa dea numele propriu copilului: Katadreuffe. Din punctul respectiv, linia actiunii e centrata mai mult pe un conflict fiu-tata, romanul avand de altfel un subtitlu, "a novel of son and father". Mama, cu o prezenta mai mult absenta, are insa un rol in poveste pe care prefer sa-l las pentru descoperit sau mai bine zis interpretat. In planul principal avem duelul Katadreuffe vs. Dreverhaven, acutizat dupa maturizarea tanarului, care in ciuda conditiei materiale precare reuseste o cariera, aparent presarata cu hopuri cadou de la propriul tata. Ar mai fi de zis, dar sa ramanem totusi in zona spoiler-free.

E interesanta schimbarea de perceptie pe care o ai dupa doua decenii si mai bine de la o vizionare la alta. Stiam ca e un film bun, dar totusi nu e flawless cum imi aduceam aminte. Ca tehnica e destul de hollywoodian, si aluneca si un pic spre teatral. Avem o interpretare zic eu magistrala a tatalui, jucat de Jan Decleir, un actor belgian pe care nu retin sa-l mai fi vazut in alta parte. Avem insa si cateva minusuri de overacting pe ici pe colo, desi partea asta e totdeauna subiectiva. Imaginea alterneaza intre scene care pot fi pesemne predate intr-un curs de gen cel putin pentru integrarea de clarobscur, dar si aici parca merge uneori un pic cam departe cu niste tendinte de noir care nu prea-si au locul. Coloana sonora se face simtita puternic din genericul de intro, dar se pastreaza totusi echilibrata mai departe. Cu toate minusurile, ramane probabil unul din cele mai bine lucrate filme vest europene pe care le-am vazut.

Aveam un "debatable.." in intro din motivul ca nu cred ca optiunea trei a fost mult mai lucky decat ar fi fost optiunea unu. "Karakter" e un film care atinge multe aspecte de viata, de la cele evidente de mai sus legate de relatia parinti-copii, la o linie secundara de romance pe care nu mi-o mai aminteam, care vine cumva intr-o paralela complexa fata de cea muta dintre parinti. Dar probabil cea mai fina parte care se intrepatrunde intre restul itelor e alta. "Le travail rend libre" e o fraza care-si are originea printr-un titlu de roman german de secol XIX, reluata in franceza de Auguste Forel, un entomolog si psihiatru elvetian, intr-un tratat despre furnici, de prin anii '20, in care nu stiu cate relationari are cu functionarea creierului uman, dar daca nu acolo a avut prin altele. Sintagma in germana e una ulterior denaturata prin plasarea deasupra portii de la Auschwitz, Dachau, si in alte lagare, dar sensul de baza eu zic ca ramane cel din varianta Forel = sentimentul de libertate dat de ceva care ocupa timpul, care in "Karakter" creste usor, pana la punctul in care tanarul Katadreuffe nu prea mai observa ce mai exista in afara de cariera. Clar nu e tema de fond a filmului, dar e iluzia care sustine depasirea obstacolelor. Din pacate, o iluzie ramane totusi o iluzie, cu pericolul aferent in momentul trezirii. Cel putin daca nu esti constient de ea ;)

Rating: 4.5 out of 5 (usor subiectiv)

Project Hail Mary (2026)

E deja o saptamana si un pic de cand am vazut "Project Hail Mary", si memoria ma lasa mai repede in ultima vreme asa ca am zis ca ar fi cazul sa-i bifez totusi o intrare. Nu de alta, dar sa prinzi ceva chiar bun in nisa de SciFi clasic a ajuns mai putin probabil zilele astea decat un "close encounter of the -bear- kind".

Filmul e o ecranizare dupa romanul omonim al lui Andy Weir, ajuns acum cativa ani pe lista de nominalizari pentru Hugo awards. Povestea se invarte in jurul unui profesor de biologie moleculara, care se trezeste undeva in the deep dark space cu o amnezie retrograda, ca singur supravietuitor al unui echipaj de trei persoane al unei nave spatiale. Pe scurt, dupa cateva flashbacks, ne lamurim ca avem o misiune de salvare a soarelui in pericol de a fi.. consumat pana la stingere, sau mai precis una de aflat cum s-ar putea opri un microorganism care face asta. Tot pe scurt, Terra nu e singura cu problema in cauza, iar astronautul nostru solitar are un first contact cu alt astronaut solitar, din alta specie, care bantuie the deep dark space cu acelasi scop. Mai departe intram in spoilers, asa ca sa lasam povestea pentru vazut in cinema.

Vizual filmul se prezinta foarte bine, dar totusi nu pot sa zic ca e o capodopera. Audio e ok. Ryan Gosling face un rol care mi se pare ca i s-a pliat mult mai bine decat cel din "Blade Runner". Dar de departe ce mi se pare ca duce filmul cap-coada la nivelul la care se ridica, e scenariul, sustinut bine si de montaj. N-am citit cartea, dar Drew Goddard ("The Cabin in the Woods", "World War Z", "Bad Times at the El Royale") a scos o linie narativa care reuseste fin sa te plimbe intre parte fun, actiune si un pic de drama. Luate separat probabil ar fi tot la un nivel ok, dar melanjul format din cum sunt intercalate in special secventele de flashback cu linia prezenta cred ca e ce sustine un build-up de emotie, care produce un impact aparte. Asta + chimia dintre cei doi protagonisti, care rezulta tot din script.

Trebuie sa admit ca am plecat de la un nivel rezervat de asteptari, trailer-ele ducandu-ma cu gandul la o desfasurare liniara clasica la care s-a mai adaugat si un aer usor pueril dat de cele cateva secvente cu extraterestrul. Mai adaug si ca "The Martian" (acelasi autor + acelasi scenarist) nu mi-a lasat cea mai grozava impresie, in conditiile in care pe regie acolo era Ridley Scott. Tin minte si acuma ca proportia de dat ochii peste cap acolo a fost pe masura elogiilor ca ar fi fost un SF foarte ancorat in credibil (ca paranteza, pe linia asta cred ca "The Expanse" ramane in top). Aici insa partea asta, cum o fi, se pierde undeva unde nu se mai simte vreo nevoie de analiza. Inca o data, e o dovada de cum un scenariu lucrat atent, cu multe insertii witty care balanseaza un subiect dramatic pana la urma, au un efect pentru care-mi scapa acuma cea mai pertinenta descriere. A fost fresh :)

Rating: 4.5 out of 5

Hamnet (2025)

Cu riscul sa par incult, n-am avut niciodata prea mare apetenta pentru Shakespeare, si in particular pentru tragediile in engleza de secol XVI. Mai adaug si o parere foarte proasta despre "Nomadland", de o plictiseala epica IMHO, regizat de aceeasi Chloé Zhao ca si "Hamnet". Deci pe scurt, parea reteta perfecta pentru un episod de sforait in sala de cinema. Dar yet again, se pare ca reteta asteptari joase da rezultate inalte...

Cum aveam sa aflu dupa vizionare, filmul e o adaptare dupa un roman, ceea ce tind sa cred ca explica consistenta pe care o are. Nu-i ceva general inca, dar in ultimii ani am remarcat o scadere semnificativa la numarul de scenarii originale care sa treaca limita superficialului, chiar in conditiile in care nu mai vad nici pe departe cate filme vedeam acum 4-5 ani in urma, si-s considerabil mai selectiv (poate asta o fi problema...). Revenind, romanul, sau in cazul de fata filmul, ca n-am citit cartea, speculeaza o varianta a vietii familiei Shakespeare de la casatoria dramaturgului pana un pic dupa decesul unuia dintre copii, singurul baiat, Hamnet. De al carui nume si impact al pierderii, povestea presupune ca s-ar lega si cunoscuta piesa + metaforele atasate de la "a fi sau a nu fi" si altele. Ideea asocierii respective mi s-a parut initial fortata, si ca un light spoiler, intr-o foarte fina auto-ironie care trece neobservata pe un fond dramatic destul de intens, o scena spre finalul filmului sustine initial aceeasi impresie. Fantomele din Elsinore si intrigile otravite din Danemarca shakespeariana par pentru mama indurerata totusi parca prea departe de o tragica dar pana la urma comuna problema de familie, la speranta de viata din vremea ciumei. La o documentare rapida, in majoritatea ei critica specializata in literatura lui W.S. pare deasemenea in dezacord cu altceva mai departe decat o coincidenta de nume, la care se mai adauga si circumstantele neclare asupra mortii copilului a carei cauze reale s-au pierdut in negura vremii. Si totusi...

Fara sa mai divulg prea multe, filmul e condus lent intr-o nota minimalista, plecand de la un romance cu o viata scurta pentru bucata de intensitate initiala, adus repede intr-o zona mai realista de probleme familiale, si purtat intr-un slow burn ca la carte pana la final. Final care iti intoarce hiperbola asocierii Hamnet-Hamlet de mai sus inapoi spre o metafora cumva totusi credibila, poate si pentru ca ti-o sustine tocmai cea care a criticat-o initial (paranteza: filmul merita vazut macar pentru Jessie Buckley care face un rol fenomenal). Poate redevine credibila si pentru ca ai o constructie presarata gradual cu metafore de la moartea unui soim pe care o poti asocia cu alta pierdere, pana la o rochie rosie intr-o mare gri-verzuie pe care o poti asocia cu ce vrei in context, de la simpla durere pana la pata de culoare adusa de o piesa de teatru intr-o multime prinsa intr-o viata anosta cu multe griji. Dar probabil mai mult decat atat, pentru ca metafora nu mai e neaparat legata de Hamnet in sine, ci despre ce poate sa vada fiecare in final si probabil de dorinta subconstientului de a da un sens pozitiv unei drame - fie prin re-apropierea a doi parinti in momentul in care inteleg ca pierderea e una comuna, fie prin a da o justificare unor compromisuri care uneori mai fac viata sa se miste mai departe.

Sau alta varianta :) - filmul poate o fi de fapt atat de tern incat iti face creierul sa-si creeze propria poveste ca sa nu adoarma ;) chiar si daca o fi asa, it worked. Sau m-o fi prins pe mine in dispozitia potrivita pt. asta, chiar daca mai are si ceva scapari over the top. Deci, probabil destul de subiectiv...

Rating: 4.5 out of 5