Promising Young Woman (2020)

Am vrut sa scriu intrarea asta la cald, imediat dupa ce am vazut "Promising Young Woman" acum vreo saptamana, dar din pacate n-am avut timp. Nu ca acu' as avea... Dar daca o mai aman probabil uit tot ce aveam in minte. Si-asa n-a mai ramas mult...

In primul rand am evitat o perioada sa pun filmul in "to watch list" din doua motive: 1) nu-mi place Carey Mulligan (si inca mai cred ca rolul facut in "Drive" a tras filmul ala in jos, desi dupa ce-avem aici mi-am schimbat opinia legat de "acting value" la 180 grade) si 2) is ultra satul de filme care primesc o eticheta legata de vreun social issue, social movement, whatever, oricare ar fi asta, si ma chinui realmente in ultima vreme sa fac un slalom printre productiile care nu scapa ocazia sa atinga o problematica de gen. Pentru ca din start face greu un comentariu obiectiv care sa nu riste sa fie interpretat aiurea. Am mai zis-o si o s-o repet - cand vad un film vreau ceva sa ma scoata cu mintea din "current real life", sau daca nu, macar sa-mi atraga atentia ca valoare de cinema. Pentru restul exista stiri, documentare, altele. Din fericire, cu toate etichetele de bias feminist care i s-au pus - legat de care o sa fac abstractie totala, "Promising Young Woman" are ceva de spus ca productie de cinema. Si merita vazut in primul rand pentru asta.

Subiectul intra in categoria "revenge story". Si cam ca orice "revenge story", de la Monte Cristo sau mai din urma incoace, are ceva ce prinde. Casey e o tanara singuratica care isi duce zilele in spatele unei tejghele dintr-o cafenea, dupa ce cu ani in urma a renuntat la o cariera medicala retragandu-se din facultate. In urma unui incident avand ca victima o buna prietena, despre care nu primim detalii foarte precise in film (si aici avem o nuanta fina). Dar se poate presupune usor ca e vorba de un viol in timpul unei petreceri scapate de sub control. Rezultatul - responsabilii exonerati printre aburii alcoolului de pedeapsa, si ulterior sinuciderea colegei. Trauma insa se transfera mai departe, si ajungem in prezent cand principala activitate nocturna a lui Casey e de a juca un rol de momeala vulnerabila = cu prea multe grade la bord, in cluburile din oras, pana la momentul in care cel ce incearca sa profite ajunge prea departe si e lovit la figurat de socul ca victima e complet lucida. Din nou, nu ni se dezvaluie un final explicit la respectivele secvente (aceeasi nuanta fina), dar putem presupune iar usor ca razbunarea ramane soft, la nivelul de a lecui macar temporar respectivii indivizi de asemenea tentative. Contextul actiunii se complica cand Casey se-ntalneste cu un fost coleg. Cum se complica, vedem in film...

Dupa cum am spus, probabil am uitat mult din ce-aveam de zis la cald. Ca sa nu pierd firul de mai sus, scenariul e excelent scris si regizat - nuanta fina de care ziceam e ca pe tot parcursul filmului ai senzatia ca la urmatoarea scena te paste o explozie de violenta a la Tarantino, dar asta nu se-ntampla. Cu o singura exceptie, care prin contrast o face extrem de dura (si probabil asta e si ideea), in ciuda asteptarilor, ce-ti trece prin fata ochilor e un revenge story total non-violent cap-coada, ceea ce-i da un aer complet aparte si de tinut minte. Carey Mulligan intra complet in personaj, sau mai bine zis iese din ce interpretari sterse am mai vazut, si cum spuneam in paranteza de la inceput, mi-a schimbat radical opinia legat de talentul actoricesc. Tehnic filmul puncteaza la doua capitole - montaj, n-am mai vazut de ceva vreme ceva la nivelul asta (bine, nici n-am prea avut ce) si soundtrack - nu ma refer doar la coloana sonora dedicata, ci la selectia de songs/covers care e folosita. Sunt filme (multe de Tarantino, "Drive" daca tot l-am pomenit mai sus, "Baby Driver", "Atomic Blonde", "A Simple Favor", si altele) in care asta face macar 10% din atmosfera. "Promising Young Woman" se incadreaza fara probleme in aceeasi lista.

O sa inchei cu un spoiler (sort of). Finalul de aici e probabil comparabil ca soc cu cel din "Uncut Gems" (diferenta fiind ca aici iti mai da ceva timp sa-ti revii - because the story is not over). Din pacate, ca si acolo, e destul de amar - de fapt mult mai amar. Intr-un sens il face un anti-revenge movie, pentru ca poti sa-i dai si interpretarea asta. Pe de alta parte o rezolvare in varianta de "let it go" ar fi anulat subiectul, iar ceva in stil "John Wick" ar fi fost total nerealist. Imi aduc aminte insa ca anul trecut am scris despre "A Good Woman Is Hard to Find", deci ceva la mijloc exista, dar cred ca intentia este cea de final suficient de amar cat sa nu-l uiti. Iar un criteriu pentru un film bun, e ca-l tii minte :) ...

Rating: 4.5 out of 5

Raya and the Last Dragon (2021)

"Raya and the Last Dragon" e un film Disney, in buna traditie din ultima vreme a filmelor Disney, si asta cam zice totul = nu te-astepta sa-ti solicite prea mult coeficientul de inteligenta. Da, n-am uitat ca vorbim de o animatie unde main target e pana-n 15 ani, dar cumva aveam asteptari ceva mai mari. Macar e decent ca desfasurare: scurt si nu plictiseste.

Subiectul e o poveste plasata undeva intr-un tinut imaginar din Asia, impartit in 5 regiuni, pustiit la propriu de un soi de demon cu aspect de tornada mov care pietrifica orice vietate atinge. Demon ce cu 500 de ani in urma a fost pus sub cheie de un dragon care a produs un glob magic pentru a face asta. Totul bine si frumos, doar ca una bucata glob nu se imparte egal la 5, iar conducatorii a 4 din cele 5 regiuni au inceput sa pizmuiasca posesorii globului unde apa parea mai clara, iarba mai verde, etc, samd. Si asa, predictibil ajungem la un moment in care globul se sparge (ca sa vezi, fix in 5), tornada mov tasneste din pamant, iar iarba se usuca cam peste tot. Fast-forward cativa ani cand regasim fiecare bucatica de glob in posesia fiecarei regiuni care se chinuie sa tina departe demonul cat sa nu ajunga toti locuitorii in postura de armata de teracota. Mai putin Raya, fiica fostului detinator initial al armei anti-demon, care incearca ce n-a reusit propriul tata - unirea tuturor. Doar ca pentru asta trebuie sa trezeasca si dragonul...

Ei, si deja am cam zis ce intra in primul sfert de ora asa ca ne oprim aici cu spoilerele. Cum ziceam, avantajul filmului e actiunea relativ alerta care te poarta prin toata lumea de poveste in cautarea bucatilor de glob. Ca desfasurare filmul nu e deci chiar asa de slab, dar din pacate e foarte previzibil si cu multe clisee. Probabil productia e una ok pentru categoria de varsta vizata, toata povestea fiind o alegorie usor de inteles. La finalul lui 2016 scriam o intrare despre "Kubo and the Two Strings". Tot o animatie, tot o poveste, tot prin Asia, tot un quest cu mai multe piese de adunat, tot cu o alegorie. Una insa mult mai adanca decat cea de-aici. Dar na, nu era tot Disney...

Rating: 3 out of 5 (cu generozitate)

A Passage to India (1984)

N-am epuizat decada '80, si in continuare cam duc lipsa de titluri noi asa ca revin la seria de cinemateca. Sau altfel zis, "karma strikes back" (la propriu) dupa ultima intrare in care m-am luat de noile criterii de eligibilitate pentru best picture Oscar. Pentru ca una dintre nominalizarile de acum mai bine de 35 de ani, "A Passage to India", le indeplineste pe toate, si nu pot sa nu recunosc ca-i cel mai bun film pe care l-am vazut anul asta. Nu ca asta mi-ar schimba in vreun fel opiniile anterioare, ba din contra... Daca ceva merita sa fie acolo, se vede ca poate fi acolo oricum.

Ultimul film al lui David Lean e o ecranizare care urmareste vizita in India coloniala a mamei unui judecator englez local impreuna cu viitoarea nora a acesteia. Prima parte a filmului nu prea iti da de inteles unde vrea sa ajunga. In afara de elementele de discriminare intre minoritatea alba aflata la putere si populatia locala, plus conflictul mocnit ce deriva din asta, care par sa aiba un rol important in tema filmului, restul arata ca un soi de soft romance de background cu iz de Woody Allen movie, dar molcom si fara umor. In scena intervine un medic din zona, Aziz, admirator al civilizatiei britanice, care printr-un concurs de imprejurari ajunge in postura de ghid local pentru cele doua femei. Jenat de cum arata propria casa, pentru a evita o vizita a acestora, le propune o excursie organizata din fonduri proprii in niste pesteri din apropiere, unul din obiectivele turistice ale zonei, impreuna cu un profesor al liceului local, cam singurul englez care nu pare sa aiba prejudecati in comunicarea cu indienii. Ei, si de aici, de la desfasurarea terna care nu anunta nimic, filmul incepe sa livreze... Ce? E pacat sa dau spoilers.

In prima jumatate, "A Passage to India" pare din aceeasi epoca cu "Lawrence of Arabia" - adica daca e ceva ce deranjeaza e ca ai impresia ca anul productiei e undeva in perioada '60, nu in anii '80. Foarte multe elemente tipice, de la imagine cu gros-plan-uri cu tranzitii lungi la jocul actorilor cu mici tendinte de overacting, si o actiune initial lenta, care iti cam taie din cheful de a vedea spre ce merge. Probabil nu-i o chestie intentionata, pana la urma scoala de film a lui David Lean fiind asta, dar cumva face ce vine in partea a doua sa para usor suprarealist. Adica in atmosfera asta de '60s movie care de obicei e destul de pragmatic si clar, avem introduse niste elemente atat de fine de reflectie asupra vietii, incat ori poate surprinde la maxim privitorul daca reuseste sa descifreze din ele, ori e posibil sa-l lase intr-o ceata densa. Nolan ar putea lua lectii de "hidden meanings" de aici. N-as zice mai multe decat ca desfasurarea impleteste superb ideile de karma, echilibru in viata si conceptia hindusa despre reincarnare, intr-un background de conflict rasial, unde ofera credit egal la ce inseamna "prea departe" pentru ambele tabere. Si concluzioneaza intr-o balanta perfecta care e buna de lectie si in perioada curenta, poate chiar mai mult decat in '84.

Rating: 4 out of 5