Don't Worry Darling (2022)

Am ignorat o bucata buna de timp dupa lansare "Don't Worry Darling" din simplul motiv ca a fost facut terci de cam toata critica + nici punctajul de pe IMDb, RT, etc. nu-l prea ajuta. M-am aflat intr-o mare eroare. Nu ca n-as sti ca in ultima vreme e bine sa fii destul de sceptic in ce priveste toate ratingurile mai sus amintite.

Actiunea din film e plasata undeva in anii '50, intr-o comunitate izolata, intr-o oaza la marginea unui desert - "Project Victory" - unde viata pare ca e blocata in stereotipul american al perioadei respective = fiecare cuplu are o casa cu gradina proprie unde fiecare sotie model isi petrece ziua cu treburile gospodaresti asteptandu-si iubitul sot sa revina de la lucru. Care "lucru" pare a fi un proiect ingineresc ultrasecret coordonat de Frank, liderul comunitatii, si dezvoltat undeva la cativa kilometri distanta de asezarea in cauza, intr-o zona cu acces mai restrictiv decat Area 51. Subiectul e centrat pe un cuplu format din Alice si Jack, a caror existenta idilica incepe sa se clatine dupa ce ea observa ca unele lucruri nu-s in realitate chiar asa roz cum pareau a fi. De la o alta sotie care miraculos supravietuieste unei tentative inexplicabile de suicid pana la un avion disparut fara urma dupa o aparenta prabusire, fara ca nimeni sa-i dea vreo atentie. Misterul avanseaza intr-un ritm de thriller psihologic, in care Alice devine incet-incet o persona non-grata ce tensioneaza inutil viata comunitatii linistite. Asta pana undeva spre trei sferturi din film cand aflam si raspunsul. Ce pot sa zic fara spoilers, e ca de data asta nu m-am asteptat la "twistul" oferit. Eu m-as fi dus undeva spre experimente militare din perioada Cold War. Nu e asta. Totusi, din pacate, explicatia filmului parca ori vine prea devreme, ori prea tarziu - de unde probabil si un motiv pentru critica foarte acida.

Daca sunt totusi puncte unde poate e loc de o dezamagire, sigur nu-s in zona de nivel tehnic unde filmul e foarte sus - de la imagine si production design care sustin excelent aerul de mijloc de secol XX, pana la soundtrack-ul care adunat la pachet cu restul parca te duce inspre unele episoade stranii din "The Outer Limits". Actorii sunt cam eclipsati de Florence Pugh din rolul titular, si totusi s-ar putea zice ca prestatia ei e deja suficienta pentru ce are nevoie filmul. Finalul pare intr-adevar cam nefinisat, dar relativ la criticile care zic ca n-avem nimic nou in intorsatura principala, as fi curios sa vad ce film care se duce in zona unui SF spre final chiar are ceva nou, mai ales ca numar pe degetele de la o mana ce-a iesit pe marile ecrane in ultima perioada in genul asta. Si pana la urma, chiar as putea sa zic ca sunt elemente de originalitate, fie si doar prin contrastul psihedelic care vine asociat la atmosfera retro. In concluzie, nu stiu pe cine sau cu ce a deranjat Olivia Wilde care pe langa rolul secundar e si regizor aici, de a pornit o avalansa de critici. Din punctul meu de vedere rezultatul final n-o fi memorabil, dar e peste medie.

Rating: 4 out of 5

Cu asta inchei si eu more-or-less metaforic pe 2022 intr-o nota de "don't worry" :) = sa sper la o atmosfera mai "retro" fara griji cu o densitate de intrari mai apropiata de originile blogului in anul care vine. Evident, ma amagesc.. Anyway, sarbatori fericite! ;)

Winter-Spring 2022-2023 Movie Preview

De obicei, daca n-am vreun motiv de lipsa de timp care sa cauzeze intarziere, incerc sa postez intrarea "traditionala" de preview sezonier inainte de inceputul "sezonului" calendaristic. Acum am intarziat cateva zile si din lipsa de timp, dar mai ales, pentru prima data de cand am inceput "traditia" asta, din lipsa acuta de continut... Sau oi fi intrat eu intr-un very gloomy mood de iarna in care nu-mi mai place nimic. Sa vedem cu ce defilam...

Stiu ca sunt alte titluri anuntate pentru decembrie cu buget si marketing mult mai rasunator, dar cam singurul la care am zis ca ma pot opri e mult amanatul deja "Puss in Boots: The Last Wish". Din pacate insa si aici, ca in multe din animatiile din ultima vreme, si nu numai, ce mi-a ramas din trailer e o impresie ca la Hollywood se bea cam multa cafea sau se consuma prea mult zahar, ca sa nu escaladez spre alte substante. Deja devine obositoare senzatia asta de ritm hiperactiv cu densitate uriasa de glumite usoare prezenta in cam orice productie care are si o nuanta de comedie. A se vedea si mai jos...

In ianuarie, pastrand ritmul hiper-glicemic, dar in (aparent) cu totul alt gen, avem anuntata urmatoarea productie marca Guy Ritchie: "Operation Fortune: Ruse de guerre". Care daca n-ai sti, probabil ai avea sanse mai mari decat sa ninga iarna asta sa ghicesti ca-i o productie marca Guy Ritchie, la cum se prezinta trailerul, plecand de la distributia "clasica" cu Jason Statham cap de afis. Trecand si peste asta, daca n-ar divulga atat de mult din actiune, poate ar fi de asteptat. Asa ramane doar de vazut daca mai exista loc pentru ceva la care nu te-ai astepta.

Faptul ca pentru februarie n-am reusit sa gasesc altceva mai promitator de trecut in lista decat "Ant-Man and the Wasp: Quantumania" spune multe. Dintre asta si "Cocaine Bear", well.. mai bine sa nu ma gandesc de doua ori.

Nu scapam de sequels nici in martie. Dar macar trailerul pentru "John Wick: Chapter 4" arata mai exotic decat "John Wick: Chapter 3". Iar speranta ca e mai apropiat ca nivel de "John Wick: Chapter 2" ramane vie.

O sa sar peste aprilie si trec in mai la singura intrare din toata lista asta in care am un pic mai multa incredere, chit ca din nou n-avem ceva nou: "Guardians of the Galaxy Vol. 3". In continuare cred ca James Gunn, regizorul + scenaristul, e cam singurul care a reusit cumva sa iasa fin din linia Marvel si sa dea un ton un pic aparte fata de restul productiilor, primele doua iteratii din GotG fiind de departe din punctul meu de vedere cele mai bune filme din cel mai profitabil = comercial super-hero universe. Pe de alta parte nu pot sa zic ca trailerul promite prea mult aici, dar na, ca si mai sus, speranta ramane.

That's it. Poate sezonul de vara o fi mai fresh.

Trois couleurs: Blanc (1994)

La 15 ani de blog intentionam sa caut un subiect demn de o aniversare rotunda. Evident n-am avut timp, si ma vad nevoit iar sa reciclez ceva din amintiri. Candva prin primavara cred, am vazut/revazut trilogia culorilor regizata de Kieslowski, un presupus apropo la simbolurile revolutiei franceze, de care fiecare film ar fi legat prin culoarea de pe drapelul binecunoscut - bleu, blanc, rouge. Mie mi s-a parut dintotdeauna un pic overrated aprecierea critica de care s-a bucurat de-a lungul timpului. Poate cu exceptia filmului de mijloc, "Blanc". In esenta o comedie, usor amara, dar tocmai asta ii da un aer aparte.

Karol Karol e un frizer polonez proaspat emigrat la Paris, lasat in strada fara bani si fara acte de a lui ex-sotie, dupa un divort rapid motivat pe baza incapacitatii de a-si indeplini indatoririle de sot. Fara prea multa franceza in vocabular si cu salonul de frizerie incendiat de focoasa fosta nevasta (pun intended), omul ajunge cu un geamantan mare si cam gol sa cerseasca cantand la.. pieptene prin metrou. Trilurile de sorginte poloneza ii sunt recunoscute intr-o zi de un alt conational, Mikolaj, cu stare materiala considerabil mai buna, care ii propune un targ - sa omoare pe cineva care isi doreste asta dar n-are curaj s-o faca (ulterior aflam ca acel cineva e chiar Mikolaj, dar sa mai pastram din poveste). Karol refuza, dar Mikolaj decide pana la urma sa-l ajute aranjand o repatriere ilegala printr-o calatorie clandestina in geamantanul gol. Long story short, Karol ajunge pana la urma inapoi in Polonia mai mult mort decat viu si incet incet isi construieste un plan de razbunare. Cum decurge, e mai bine de vazut in film decat de citit :)

Spre deosebire de restul trilogiei lui Kieslowski, "Blanc" e mai degraba o productie poloneza decat una franceza. Pe langa o poveste, poate usor irealista la un moment dat, dar suficient de densa cat sa te tina prins - chiar e subiect aici si cred ca-i mai bine sa pastrez spoiler-free intrarea curenta - avem o distributie foarte bine aleasa pentru tipologia personajelor. Coloana sonora e surprinzator de buna, si m-a facut de fapt sa-l descopar pe Zbigniew Preisner (compozitorul), singura mea referinta in muzica poloneza de film pana atunci fiind Wojciech Kilar. Imaginea e fain lucrata, dar asta e valabil pentru toata trilogia, fiecare film avand evident o predilectie pentru a scoate in evidenta pe cat posibil culoarea din titlu.

Din ce stiu eu "Blanc" in opinia majoritara a criticii de film e considerat bun, dar totusi cel mai slab dintre cele trei. Poate pentru ca dintre toate e cel care are o desfasurare destul de bogata, in dauna sensurilor filosofice incapsulate adanc. Iar eu nu l-am privit prea mult prin prisma unei referinte la "egalite" = legatura de mijloc dintre "liberte" si "fraternite", cum s-ar vrea sa fie, ci ca o productie de sine statatoare. Un "revenge movie" pana la urma care vine surprinzator de data asta sub forma unei comedii incapsulata intr-o drama. Sau invers :) Cam cum e viata personajului principal. Poate asta-i o tema de reflectie mai deep decat altele ;)

Rating: 4 out of 5

House of the Dragon v. The Rings of Power

Din pacate in ultimele luni n-am prea avut vreme si nici dispozitie sa vad prea multe filme. Cumva insa am ajuns sa-mi ocup orele dinainte de somn cu cele doua prequel-uri din titlu lansate pentru "Game of Thrones", respectiv pentru "Lord of the Rings", si desi nu prea obisnuiesc sa scriu despre productii tv am zis ca poate merita o intrare (+ ma chinui sa nu las blogul sa moara de tot). In plus, in momentul lansarii aproape simultan, cele doua serii imi pareau comparabile, de unde si ideea de a le pune una langa alta, desi nu prea mai am aceeasi opinie la final de sezon unu.

"House of the Dragon" are un parcurs telenovelistic in care avem dragoni ca unic element de fantasy, in timp ce "The Rings of Power" e un fantasy pur, sau cel putin cam asta s-ar dori sa fie. Cam aici se incheie bias-ul meu negativ relativ la prima, respectiv pozitiv la a doua. Telenovela (care nu e surprinzatoare dupa linia din GoT-ul original) e imbracata intr-un scenariu scris foarte inteligent, care cumva reuseste sa mascheze lungimile tipice in care nu se intampla mare lucru, culminand cu un "refresh" extrem de eficient in partea a doua dat de un salt de cativa ani care iti zice in subliminal: poftim, n-am incercat sa stoarcem episoade inutile ca sa umplem un sezon, tocmai atunci cand incepea sa para ca spre asta tinde. De cealalta parte, cu toate elementele de fantasy pe care se chinuie sa le bifeze LotR, si in ciuda unei serii scurte limitata la 8 episoade, scenariul e ingrozitor de "economic" in dezvoltare narativa. Practic daca extragi cateva elemente cheie in special din vreo trei episoade (1,6,8) e suficient probabil sa poti sari direct la seria 2 cand o fi sa fie released. Restul da o senzatie de umplutura suplimentand si cu o caruta de clisee, care o fi normal sa apara intr-o productie filmica, dar nu prea-i normal sa ajunga atat de evidente. Poti sa ai un cliseu intr-un script, dupa care o serie de dialoguri naturale, dupa care iar un cliseu, etc. Dar aici sunt pasaje continue, pe minute lungi de schimburi de replici, care te duc la intrebarea "clasica" - cine naiba vorbeste asa? Se vede clar lipsa de experienta a celor doi lead writers care la un quick check pe IMDb sunt la prima productie practic din cariera.

Daca zona narativa e "the root of all evil", mai limitat in GoT, si mai amplificat in LotR, din pacate balanta dintre cele doua e dereglata complet de restul elementelor de productie. Daca GoT beneficiaza de un production design de exceptie pentru o serie tv, LotR e departe de a justifica titluri de prin presa online care o refereau la un moment dat ca "the most expensive series ever". Comparatia e aproape inutila. Doar partea de CGI din LotR care e fie neglijenta sau absenta uneori, duce la scene absolut hilare ca amploare cum ar fi batalia pentru Southlands intre oameni si orci limitata la o mana de locuitori ai unui satuc de cateva case, care cumva mai au si bafta sa fie gasiti pe harta de intaririle venite de peste mari si tari - la propriu - ce isi mai si sincronizeaza perfect debarcararea si viteza cailor ca sa pice fix cand e sa schimbe soarta luptei (am zis ca scenariul e "root of all evil"). Pentru ceva comparabil ca amplitudine, se poate lua scena incoronarii din penultimul episod din GoT, unde nu stiu cat e figuratie si cat e CGI, lasand dragonul la o parte, dar in orice caz secventa e impecabil lucrata, avand grija la detalii aparent banale cum ar fi dimensiunea cadrului in care se desfasoara. In plus, daca tot am ajuns aici, e una din cele doua scene din GoT care creeaza un impact emotional puternic pe privitor prin tot ce le sustine, inclusiv actori si coloana sonora, cea de a doua fiind scena intrarii regelui din sala tronului din antepenultimul episod. Ambele sunt construite atent si ar putea foarte bine sa fie in sine un subiect de analiza si discutie ceva mai lunga in genul a ce include New York Times in seria "Anatomy of a Scene". In LotR nu prea avem asa ceva, poate cu exceptia finalului de episod 6 cand vedem practic crearea Mordor-ului, dar pana si asta mi s-a parut partial ratata regizoral fiind cred posibil sa fie scos mai mult din secventa respectiva. Comparativ (more-or-less), cu spoiler alert-ul de rigoare, in final am inclus o captura cu fiecare din ce-a ajuns pe Youtube (desi nu stiu cat rezista).

Alte capitole la care GoT straluceste iar LotR se chinuie sunt castingul si coloana sonora. Se vede din nou aici probabil experienta echipei de casting a HBO-ului. In general nu prea imi place sa exprim opinii despre actori pentru ca-s subiective, dar aici diferenta pe ansamblu e evidenta. Cu unele exceptii, in LotR avem destul de mult "flat acting". E drept ca din nou... daca scenariul iti da clisee pe banda, cam tre' sa te chinui sa scoti ceva credibil. Pe soundtrack pana si tema de main title a lui Ramin Djawadi reciclata din GoT-ul original are un impact mai puternic decat cea a lui Howard Shore din LotR, aparent contractat special pentru asta. In rest Bear McCreary care semneaza score-ul general din cadrul episoadelor e un compozitor bun, dar pana si in "The Walking Dead" i-au luat vreo cinci sezoane pana sa scoata o bucata care sa rezoneze cu o scena atat de bine incat sa-ti ramana in minte si eventual s-o cauti dupa. Aici deocamdata e complet "forgettable".

Trebuie sa zic ca nu-s deloc un fan prequels - totdeauna mi s-au parut exemplul perfect de a gasi o oportunitate pentru a stoarce un subiect uzat. Plus, intr-un sequel macar ai o noua finalitate pe care astepti s-o descoperi. Intr-un prequel cam stii finalul, ceea ce din punctul meu de vedere taie mult din potentialul narativ de a-ti capta atentia. Pe langa asta, la "House of the Dragon" am plecat cumva cu asteptari mici dupa finalul compromis din GoT-ul original, iar de la "The Rings of Power" cu ceva mai mari dupa experienta de acum cativa ani cu adaptarea Amazon pentru "The Man in the High Castle" (excelenta). Ceea ce evident a contribuit probabil la un efect complet invers in parerea pe care mi-a lasat-o in final primul sezon din cele de mai sus... Oricum, sentimentul meu e ca LotR n-are sanse mari sa creasca in nivel daca nu-si schimba radical echipa de productie, iar pentru GoT cred ca e relativ greu sa se mentina fara sa fie afectat de aceleasi probleme de parte narativa, dar om vedea.

Three Thousand Years of Longing (2022)

Pare simplu dar e foarte complicat sa-ti pui o dorinta care stii sigur ca se va indeplini. E aproape imposibil sa ajungi la trei. Cel putin asta transmite "Three Thousand Years of Longing". Printre multe altele...

Alithea e o femeie singura cu o cariera universitara in zona literelor, si mai precis in nisa mitologiei, legendelor, istoriilor fantastice in general. In timpul unei deplasari la Istanbul gaseste intr-un bazar "lampa" (= sticluta de fapt) fermecata, cu un duh ce ii prezinta oferta standard de trei dorinte. Ce nu-i asa standard e ce intra in prezentarea ofertei odata ce Alithea, cu experienta povestilor cu pestisori de aur terminate prost, are indoieli. Aici avem de fapt mai toata desfasurarea filmului in care aflam din experienta de trei mii de ani a duhului cam ce side effects poate avea o decizie pripita, si cat de intortocheate sunt caile unde poate ajunge.

Filmul are in prima faza un aer de "1001 de nopti" amestecat cu baronul Munchausen sau "The Fisher King" ale lui Terry Gilliam. Nu e insa nici una nici alta. Se simte un pic din haosul tipic lui George Miller ("Mad Max"), dar e un haos calm si parca mai... organizat, in ciuda complexitatii la care ajunge. Filmul avanseaza mult pe diversele fire ale istoriei vietii duhului si a dorintelor pe care le-a mai avut de implinit, cam prea mult si cu multa naratiune, desi suntem purtati intr-un festin vizual prin alte epoci ceea ce mai compenseaza. Cateodata istorisirea ajunge atat de densa incat pare ca tinde mai degraba spre un audio-book cu tenta filosofica. E potrivita daca esti trecut de o varsta si ai o dispozitie necesara pentru a medita la diverse intelesuri pe care le poti extrage si corela eventual cu propria experienta de viata. Dar din pacate pierde clar la capitolul "engagement" pentru un spectator ceva mai putin obosit pe care cred ca s-ar putea sa-l plictiseasca. Pe mine, din fericire, sau mai degraba din nefericire :-) m-a prins in prima categorie de mai sus...

Rating: 3.5 out of 5

Kundun (1997)

A trecut un pic de timp de cand am vadut "Kundun", si din pacate n-am avut vreme atunci sa-i scriu o intrare la cald. Asa ca ne multumim cu una la rece, ca noptile in podisul Tibetan (aka s-ar putea sa cam sufle vantul pe-aici, dar am zis ca somethin' is better than nothin').

Filmul, regizat de Martin Scorsese, prea istoria ultimului (inca in viata) Dalai Lama de la frageda pruncie si o urmareste in linii mari pana la exilul fortat in India in urma invadarii chineze a Tibetului. E discutabil cat de bine sunt prinse punctele importante din scurta cariera ca lider de facto a cele de-a doua mai mari provincii din componenta Chinei. Si iar is discutabile paralele care se pot face in spiritul "history repeats itself" intre ce s-a intamplat acum mai bine de 60 de ani in the far east si ce se-ntampla acum in estul mai apropiat. Dar asta nu-i blog de politica :) Asa ca facand referinta la ultimele luari de pozitie mai mult sau mai putin controversate a unui om trecut prin viata pana urma, probabil cel mai important e sa ajungi sa traiesti in pace si armonie cu cei de langa tine indiferent ce imn mai fredoneaza cand ii mai apuca. Deci, let's keep things peaceful si sa ne-ntoarcem repejor la film.

Nu e nici cel mai bun, dar nici cel mai prost film al lui Scorsese. Nu e "The Last Emperor" al lui Bertolucci, dar are meritele proprii si nuante distincte care il ridica totusi la nivelul de film epic clasic. In primul rand, nu stiu daca e vreun nume cunoscut prin distributie. Din contra, sunt destui actori pentru care acesta a fost cel mai important film, daca nu singurul dintr-o cariera cinematografica practic inexistenta. Nu stiu cum a lucrat Scorsese = cati sunt amatori, cati cu ceva experienta in teatru, etc - dar n-am vazut nimic de reprosat cuiva. Pe langa Dalai Lama, mai avem personaje cu roluri relativ consistente, cum ar fi cancelarul spre exemplu, actor care se descurca excelent dar care de fapt e un artist platic tibetan. Imaginea lui Roger Deakins si muzica minimalista a lui Philip Glass fac filmul o bijuterie vizuala-auditiva. Exista filme cu un subiect bun, dar in care ai momente in care treci story-ul in planul 2, ca sa te lasi cateva secunde sau minute prins de camera sau de sunet - astea mie-mi place sa le categorizez ca filme "de cinema", pentru ca acolo are cel mai mult sens sa se-ntample asta. Ei, trecand peste toate usoarele inadvertente, poate un pic de superficialitate, si un final cam in plop, "Kundun" pentru mine ramane un film "de cinema" - si-s din ce in ce mai putine care-ti dau feelingul asta.

Rating: 4 out of 5

Lightyear (2022)

Cand am vazut trailerul pentru "Lightyear" mi-am pus intrebarea cam cat de incalcit ar putea fi subiectul pentru a ajunge de la "Toy Story" la o odisee spatiala in toata regula. Explicatia am primit-o in primele 5 secunde din film: “In 1995 Andy got a toy. That toy was based on a movie. This is that movie.” Nu pot sa nu o admir drept cea mai simpla, eleganta si permisiva modalitate de a crea un spin-off dintr-un film pe care cred ca am vazut-o vreodata. Din pacate insa e cam singurul aspect despre care pot sa zic ca-l admir aici.

N-am fost niciodata prea atras de universul "Toy Story", si probabil de asta ultimul cred ca mi-a lasat cea mai buna impresie, contrar cu aprecierile generale. Pesemne de asta am si avut asteptari mai mari de la ceva ce se prezenta total diferit de contextul obisnuit din "Toy Story". In "Lightyear", Buzz - titularul de pe afis - e un astronaut pe o nava cu vreo cateva mii de persoane la bord, aparent intr-o misiune de explorare cu scop de gasire a unei planete habitabile. Intr-o oprire de genul asta, pe o planeta din pacate nu foarte prietenoasa din cauza vietatilor indigene, Buzz reuseste sa avarieze nava intr-un asa hal incat e necesara gasirea unui nou combustibil pentru o decolare superluminica spre "infinity and beyond". Simtindu-se responsabil de situatie, astronautul nostru isi dedica timpul testelor diverselor combinatii de benzina spatiala. Insa fiecare zbor de cateva minute il costa ani intregi din viata pe planeta. Care viata avanseaza, ajungand pana la urma la o colonie in toata regula in care lumea a cam uitat la urmatoarea generatie ca e cazul sa mai plece. Tocmai cand, in sfarsit, formula corecta pare sa functioneze pentru cocktailul propulsor. Problema devine si mai acuta cand la aterizarea dupa primul test reusit, Buzz se trezeste in mijlocul unei invazii extraterestre condusa de maleficul Zurg care pare cumva sa fie interesat fix de combustibilul spatial. Bun, pana aici filmul chiar a fost ok. De aici incolo, e oarecum predictibil ce urmeaza = Mortal Kombat: Buzz vs Zurg - unde in final - big spoiler, aflam ca Zurg e tot un Buzz mai varstnic care a descoperit si calatoria in timp si vrea sa "fix the past", dar a ramas fara benzina. Pana si asta e cat de cat ok, oricat de debatable si ethically questionable ar fi ca eu am ales sa tin cu ursul (= Zurg) aici. Si peste toate e foarte ok tot universul SF creat de Pixar, cu toate gaurile de logica fiind totusi chiar immersive prin prisma cantitatii detaliilor. Deci, ce nu-i ok?

Warning: de-aici s-ar putea s-o iau un pic pe aratura. Ce nu-i ok e "echipa de soc" care se lipeste de Buzz ca sa-l ajute sa scape planeta de Zurg, echipa formata din trei personaje peste care da la ultima aterizare, aparent singurii ramasi necapturati de forta inamica si membri aspiranti intr-un program de training pentru "space rangers". Pe scurt, cei trei se intrec in gafe si in a arata cat de necalificati sunt pentru "job"-ul respectiv. Chestie care vrea sa para funny. Nu e. De asemenea, chestie care vrea sa para de importanta minima in atingerea evidentului happy end - in spiritul politically correct ca "anybody can be a space ranger" oricat ar persista in greseli. Cu prima parte in esenta pot fi de acord, dar pot fi de acord doar din perspectiva in care te chinui sa faci ce trebuie ca sa reusesti. Aici, cel putin pentru unul dintre personaje, e absolut evident ca daca ar fi carantinat undeva, probabilitatea ca restul echipei sa scape cu viata ar creste semnificativ. Dar asta n-ar fi acceptabil - filmul mergand explicit pana la o scena care ne invata ca e intolerabil sa nu tolerezi greseala. Deci... oricat de light ar fi contextul unei animatii ca aici si oricat de ciudat ar parea ca-i dau asa mare importanta, mi se pare ceva aiurea rau sa vezi ca intr-o productie care are ca target principal pana la urma copiii e indusa ideea asta de greseala tolerabila oricand si ca "rocket science" poate fi calea ta in viata fara restrictii chiar daca ai alergie la cosmos - ca na, sa nu facem discriminari. Pana si subliminalul sustine aceeasi perspectiva prin insa schimbarea scopului lui Buzz, care renunta in final la ideea de a-si indrepta greseala din start si culmea, de a-l impiedica pe Zurg sa o previna, acceptand planeta asa cum e. Pot sa inteleg ratiunea ca in scop educativ sa avem elemente de equality si toleranta - gender, race, human behavior, whatever, other stuff presarate si prin animatii. Dar depinde pana unde mergi. Sa duci politica asta de "accept anything" atat de departe pana la a prioritiza o idee de echitate fata de aspecte cum ar fi competente de exemplu, si sa ajungi la triumful mediocritatii prezentat ca un succes, e o chestie periculoasa. Si poate nu m-as fi ambalat asa, dar vad tendinta asta din ce in ce mai des in ultima vreme... si intr-o zi cu soare o sa muste inapoi tare de tot.

Rating: 3 out of 5 - pentru ca daca reusesti sa faci abstractie de ideea de mai sus, e chiar fain ca animatie SF

Secrets & Lies (1996)

IMDb-ul pune doua taguri pe "Secrets & Lies": comedy + drama. Din pacate IMDb-ul nu are si proportii la taguri, iar ordonarea presupun ca e alfabetica. Deci, warning - ce-avem aici e undeva la 95% drama, si poate un 5% de umor amar. Din fericire, asta nu strica filmul (ma rog, cel putin daca nu cauti o comedie).

Intriga e cam lunga chiar daca merge cumva pe doua linii de actiune. In mare ne introduce contextul unei familii din suburbiile londoneze ale anilor '90. Pe de o parte avem o mama singura de conditie modesta, lucratoare intr-o fabrica, in prag de depresie si in conflict continuu cu o fiica ce e pe cale sa-si sarbatoreasca a 21-a aniversare. Cu ocazia asta, unchiul fotograf, cu ceva mai mult succes pe plan financiar cel putin, incearca sa planifice o reuniune la un gratar. In paralel, o optometrista adoptata decide dupa decesul ambilor parinti sa-si caute mama naturala. Probabil nu-i o surpriza foarte mare unde duce firul investigatiei.

Filmul e construit pe toata povestea asta, crescand treptat si lent un nivel de tensiune pana spre intrunirea apoteotica din final. Riscul e ca poate plictisi daca n-ai rabdare sa digeri toate elementele cu rol simbolic - de exemplu sedintele de fotografie care insista indirect pe ideea ca nu prea exista om obisnuit fara probleme. Toata desfasurarea asta lenta e menita de asemenea sa defineasca cat mai in detaliu personajele, actorii facand o treaba extraordinara din punctul asta de vedere. Iar caracterele sunt relativ diverse, asa incat pana la final sunt sanse sa incepi sa relationezi unul sau altul cu propria existenta. Asta e probabil punctul forte al filmului, neavand cine stie ce valente tehnice cinematografic. Probabil scenariul ar putea fi usor adaptat si pentru o piesa de teatru. Finalul are un varf previzibil de conflict, dar vine si ca o eliberare care din nou in functie de persoana probabil poti s-o simti destul de puternic ca impact. Nu atat strict legata de situatiile de familie din film cat de situatiile incalcite de familie in general vorbind unde e cateodata ingrozitor de greu sa mentii un echilibru. Dar na, cum imi spunea cineva odata "families are always getting complicated" :)...

Rating: 4 out of 5

Doctor Strange in the Multiverse of Madness (2022)

Cred ca subconstientul meu a relationat cuvintele din titlu - "Doctor Strange in the Multiverse of Madness" - cu niste episoade recente de care-am avut parte prin sistemul medical, fara nicio legatura cu filmul, si asa am ajuns sa aleg asta ca subiect. Ca prea multe n-am de scris...

Primul "Doctor Strange" a fost parca un pic mai altfel decat restul universului Marvel, motiv din care am zis ca n-ar strica sa dau o sansa si continuarii. Chiar daca recenziile n-o prezinta prea grozav. Si intr-adevar nu se ridica la nivelul filmului initial, dar totusi cred ca-i un pic peste nivelul la care armatele de fani Marvel au plasat productia fata de altele. Subiectul e un pic cam ametit in spiritul titlului, intr-o descriere minimalista avand un vrajitor bun care se bate cu o vrajitoare rea prin diverse universuri din multivers. N-am niciun chef sa detaliez o poveste pentru copii.

Principalele critici relativ la film din ce-am mai auzit il au ca tinta pe Sam Raimi care semneaza regia. Iar aici, chiar daca story-ul cam lasa de dorit, eu pot sa zic ca m-am simtit satisfacut ca in sfarsit cineva a avut curaj sa-si lase un pic de amprenta proprie care sa mai distraga atentia de la un multivers Marvel imbibat de clisee. Probabil nu-i vizibil pentru multa lume, dar pentru cine si-a mai intersectat privirea cu filmele mai vechi ale lui Sam Raimi, nu atat cu trilogia initiala Spider-Man, cat altele ca "Evil Dead" sau chiar seriile din anii '90 cu Hercule si Xena, se simte aici un pic din umorul usor negru de atunci cat si un "haos" caracteristic care da un farmec nostalgic. Trei minute cu o aparitie a lui Bruce Campbell in rolul unui vanzator de pizza e doar un exemplu. Pentru franturile astea merg si eu pe un...

Rating: 3.5 out of 5

The Unbearable Weight of Massive Talent (2022)

Cel mai scurt rezumat pentru "The Unbearable Weight of Massive Talent" ar fi: o replica de buget mai mare a ce a fost "JCVD" pentru Jean-Claude Van Damme prin 2008, de data aceasta cu dedicatie pentru Nicolas Cage. Intr-un rezumat ceva mai lung, avem o fictiune in care personajul principal e chiar actorul din viata reala care ajunge pus intr-o situatie "filmica". Conceptul dupa cum ziceam nu e nou, dar e atat de rar folosit incat in peisajul cinematografic din ultimii ani pare (ironic, la cate referinte "istorice" are) o gura de aer proaspat.

Nicolas Cage e.. Nicolas Cage, un actor cu o cariera in deriva, care accepta un "job" de invitat special la o petrecere aniversara a unui fan inrait si foarte bogat de pe coasta Spaniei. Ajungem repede sa aflam ca respectivul magnat e subiectul principal al unei anchete asupra unei increngaturi ce implica rapirea fetei unui om politic, contacte cu mafia napoletana, si tot tacamul unui "action movie" clasic. Si asa Nicolas Cage e promovat de la actor de actiune la agent real in slujba CIA. De unde "viata bate filmul" se duce mai mult inspre "filmul bate viata" :) si asa ajungem in final la un clasic happy end.

Filmul nu se ia foarte in serios, si e bine ca linia asta e trasata din start intr-un scenariu in care avem auto-ironie cu carul, exagerari tipice unui action movie de anii '90 si multe, multe referinte la rolurile de top box-office din vremea respectiva ale lui Nicolas Cage. Din punctul asta de vedere, imi imaginez ca se pierde destul de mult public tanar care probabil n-ar intelege toate trimiterile facute la "Face Off", "The Rock" sau altele. E clar un film cu dedicatie pentru cine a prins perioada de varf ca action star a actorului. E ingredientul principal ca sa poti sa gusti intr-adevar filmul de fata. Daca taiem partea asta ce ramane e o comedie usoara cu multa actiune, relativ ok insa ca si complexitate a story-ului pentru genul asta. Aici vine diferenta fata de "JCVD" pe care din pacate nu-l mai tin minte bine, dar care mi-a lasat o impresie de auto-ironie cu mai multa substanta la vremea aia. In cazul de fata se incadreaza mai mult la "guilty pleasure, fun to watch", nu mai mult de-atat. Ceea ce-i perfect ok, daca nu te-astepti la mai mult ;)

Rating: 4 out of 5 (is nostalgic = destul de subiectiv)

Summer-Fall 2022 Movie Preview

Nu-s chiar in cea mai grozava perioada "healthwise" si implicit zero chef de reluat blogul, dar am zis sa fac totusi trecerea traditionala de la timpul asta prin ce-i anuntat pentru big screen pe urmatoarea jumatate de an. La fel ca la ultima enumerare de gen o sa merg pe o varianta ultra-selectiva = s-o rezolvam rapid.

Pe cat mi-a placut intoarcerea la "Jurassic World", pe atat de slaba mi s-a parut continuarea din "Fallen Kingdom". Cu toate astea parca as bifa si partea a treia a reboot-ului = "Jurassic World Dominion" - anuntat pentru iunie. Pana la urma daca asteptarile is jos... who knows ;)

Tot in iunie avem "Lightyear". Cum s-a ajuns de la jucaria din universul "Toy Story" la ce vedem prin trailer pare un mister mai adanc decat the deep space itself. Da' ne lamurim in film (daca nu inghite vreo gaura neagra explicatia).

In iulie, cu un feeling de mix Tarantinesque + John Wick (sper mai mult spre al doilea din serie), avem "Bullet Train". Surprinzator poate in ciuda aspectului de action movie (cu mult action), cica ar fi bazat pe un roman. Japonez, ca si locul desfasurarii.

Pentru august, pe moment altceva in afara de "Luck" n-am gasit mai vrednic de mentionat. Nu ca de-aici as avea mari asteptari, dar am zis ca si-asa n-am mai bifat demult vreo animatie, deci nu strica sa avem doua in lista.

"Don't Worry Darling", cu release in septembrie, promite destul de mult la nivel de trailer, si nici nu scapa cine stie ce spoilers, ceea ce-i de bine. Am niste red flags insa daca ma uit un pic peste echipa de scenaristi, unde previous work e ori in zona comedii romantice, ori se duce spre "Titanic II". Poate cel de fata nu se scufunda...

Din pacate octombrie-noiembrie sunt cam blank la nivel de trailers pe moment, si nici ca titluri anuntate nu ma face vreunul sa-l pun in waiting list, deci ne oprim aici. Poate mai spre iarna avem o "recolta" mai buna.

The Age of Innocence (1993)

Probabil acum cinci, zece ani, sau poate chiar doi, trei, m-aş fi plictisit îngrozitor la două ore de mix de romance cu dramă de final de secol XIX. Acum însă "The Age of Innocence" mi s-a părut... liniştitor; cred că asta-i cea mai bună descriere într-un cuvânt.

N-am citit romanul care stă la baza scenariului, dar mă aşteptam la ceva între "Howards End" şi orice adaptare după Jane Austen. Nu pot să zic că a fost departe. Ce a fost însă surprinzător, e că e cel mai non-Scorsese film dintre toate filmele regizate de Scorsese pe care le-am văzut. Imaginea de Michael Ballhaus, chiar dacă departe de a fi la singura colaborare ("Goodfellas", "The Departed", "Gangs of New York"), se apropie poate mai degrabă de cea din "Dracula" lui Coppola, şi are nişte nuanţe destul de aparte (ex., fără vreun motiv evident avem nişte inserţii frecvente de cadre cu... feluri de mâncare :)). Muzica de Elmer Bernstein se potriveşte mănuşă, deşi dacă ar fi să iei soundtrack-ul separat ar părea poate unul destul de old school, mai spre anii '60-'70. În fine, distribuţia, cu excepţia lui Daniel Day-Lewis, nu prea pare să aibă alte nume în comun cu listele obişnuite de casting din filmele lui Scorsese. Cert e că toate cele amintite, reunite sub regia mai sus numitului, se concretizează într-o producţie care parcă nu-şi prea are locul pe un home screen. Cel puţin eu n-am mai simţit de ceva vreme că văd un film care e clar şi indiscutabil făcut pentru cinema. Şi la un ecran de 27 inch + headphones, din păcate nu-i motivul că aş avea parte de vreo cinematic experience acasă şi nu mai fac eu diferenţa, ci ţine strict de cât de filmic e filmul ;).

N-am zis mare lucru despre subiect. Poate pentru că până spre final mi s-a părut mai semnificativ ce-i mai sus, iar "the story" a ţinut planul secund. În mare avem un triunghi amoros în zona high society a New York-ului pre-1900 - iar tot contextul pare cumva superficial. Până la un punct de unde capătă deodată, din nou surprinzător, o perspectivă foarte matură asupra life & relationships. Dar probabil aici e mai puţin important filmul, şi mai importantă cartea, pe care după cum spuneam n-am citit-o. În rest, să ramânem la politica de spoilers free, zic ;) Şi sărbători fericite!

Rating: 4 out of 5

Licorice Pizza (2021) ... and a pingback to 1917

M-am tot gândit luna asta dacă să mai scriu vreo intrare de blog, dar n-am prea ştiut ce titlu de film să aleg. "1917" era o variantă potrivită pentru perioada curentă - nu atât prin context, cât prin ce transmite. Dar 1. l-am bifat deja într-o intrare de acum doi ani şi 2. oricum nu-mi imaginez că audienţa restrânsă a blogului curent se intersectează cu cine scriam în final acolo că ar trebui să-l vadă. Pe de altă parte n-ar strica poate să fie văzut sau revăzut de cât mai multă lume. Deşi din nou e discutabil dacă nu-i cumva ori prea deep pentru unii ca să prindă ce-i de prins din film, ori prea deprimant pentru cine nu-l poate privi la rece. Aşa că am ajuns la "Licorice Pizza" - sau alternativa hippie care mi-a venit la îndemână.

N-am de gând să scriu o recenzie prea lungă. De fapt nu prea am de gând sa scriu o recenzie per se. "Licorice Pizza" e un soi de weird romance cu multe nuanţe comice plasat în California anilor '70, mult mai bun zic eu decât "Inherent Vice" desfăşurat în acelaşi timp şi spaţiu al aceluiaşi Paul Thomas Anderson (mai cunoscut poate pentru "There Will Be Blood"). Actorii au o chimie perfectă, scenariul e excelent iar povestea... mai puţin importantă.

Mai important e că "Licorice Pizza" e ceea ce am putea numi un "comfort movie" ca extrapolare de la "comfort food". De care mai e nevoie câteodată. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să afli dacă nu ştiai că prin 1973 (şi după) au mai existat perioade de "oil crisis". Şi cel mai probabil that's something you can survive ;) - cel puţin atât timp cât restul nu se-apropie mai mult de "1917".

Rating: 4 out of 5

Drive My Car (2021)

"Drive My Car" e un film lung și lent. Atât de lung și de lent încât partea de intro credits vine după un preludiu de mai bine de jumătate de ora. Dar e un "slow burn". Cu alte cuvinte merită zic eu să reziști până la capăt.

Filmul are la bază o scriere scurtă de Haruki Murakami. Pe lângă asta se întrepătrunde mult cu "Unchiul Vania" de Cehov. Din păcate cultura mea literară nu s-a intersectat cu niciunul dintre ei, iar asta cred că face să fi pierdut câte ceva din sensurile mai ascunse împletite prin acțiune. Care acțiune e centrată pe un pasaj din viața lui Kafuku, un actor japonez de teatru, trecut de 40 de ani, care în debutul filmului își pierde soția, decedată subit în urma unei hemoragii cerebrale. Fast forward peste doi ani de zile de la tragicul eveniment, când îl regăsim pe Kafuku în postura de regizor undeva într-o delegație pentru a pune în scenă o reprezentație a piesei de Cehov amintită mai sus. Regulile companiei de teatru îi impun un șofer, o tânără. Faptul nu îi convine inițial din motivul că l-ar scoate din tabietul repetiției replicilor în timpul petrecut la volan, dar e nevoit să accepte. De aici desfășurarea filmului începe să dea ceva mai frecvent semnele de "slow burn" de care spuneam mai sus, livrându-ți după câte o perioadă de calm câte o scenă care ori te pune pe gânduri, ori e suficient de puternic construită cât să te țină atent pe mai departe. Probabil una dintre primele vine la castingul piesei unde aplică un amant al fostei soții, personaj pe care Kafuku în mod surprinzător decide să-l distribuie în rolul titular. Dar să mai lăsăm din subiect pentru o vizionare zic. Nu avem ceva foarte neprevăzut până la urmă - farmecul filmului aici stă în construcție cu toate detaliile ei, deci un rezumat în cazul de față e departe de impresia pe care ți-ar lăsa-o pachetul complet.

Există probabil o simbolistică din care poți înțelege mai mult sau mai puțîn, cum vrei tu sau cum a vrut regizorul :) Dar important e că-i acolo și că-ți dă de gândit, de la SAAB-ul roșu cu volan pe stânga plimbat mult pe drumurile japoneze pentru a-l regăsi abia în final pe o șosea coreeană unde regula e "drives on the right", până la interferența dintre replicile din Cehov din repetiții și momentele din viețile celor ce le rostesc, unde nu mai știi clar cât e teatru și cât e real. Cu alte cuvinte regia și scenariul fac toți banii aici, deși probabil cea mai evidentă contribuție la impactul filmului îl au actorii, în particular cel din rolul titular.

E greu să zici că "Drive My Car" e un film de nișă, pentru că până la urmă nu iese din tiparul unei drame obișnuite. Clar însă nu e pentru oricine. Nu cred că acum 10 ani, poate nici acum un an, aș fi avut răbdarea suficientă să-l diger cum trebuie. Nici acum nu-s sigur că am făcut-o, sau mai bine zis sunt destul de sigur că mai are semnificații pe care nu le-am prins. E un film care cere o oarecare doză de experiență de viață ca să înțelegi trăirile unor personaje, și ca să poți rezona cu ele, măcar parțial. Pentru că dacă nu se întâmplă asta sunt șanse mari să te plictisești groaznic. Pe lângă asta e un film care are mult mult calm tipic japonez în desfășurare - care iar probabil poți să-l gusti dacă ești într-o perioadă când ai nevoie inconștient de așa ceva. În cazul ăsta pot să zic că e relaxant și-ți dai seama de asta pe măsură ce-l vezi. Altfel cred că mi-ar fi părut adormitor. Dar n-a fost, iar finalul pe care poți să-l iei într-o cheie mai mult sau mai puțin amară, aduce una dintre cele mai bine jucate scene pe care le-am văzut vreodată într-un film, un dialog din "Unchiul Vania" din care o parte e în limbajul semnelor, și care în esență s-ar putea rezuma într-o altă replică venită anterior - "we must keep on living".

Rating: 4 out of 5

The Milagro Beanfield War (1988)

Cautam iar in urma cu vreo trei zile un "somnifer" cinematografic ca sa adorm mai rapid, si asa am dat peste "The Milagro Beanfield War". Optiune total gresita pentru scopul vizat, dupa cum aveam sa ma lamuresc. Iar cand m-am lamurit am zis ca-i musai sa-l punctez intr-o intrare de blog. So here we are...

Filmul e regizat de Robert Redford, ceea ce mi l-a si "recomandat" pentru ce cautam initial. Cu tot respectul pentru om ca actor, nu cred ca exista vreo alta tentativa regizorala a lui Redford care sa ma fi impresionat in vreun fel. E drept ca n-am apucat sa vad "Ordinary People" considerat probabil cel mai bun film al sau, dar in rest in ce-am mai prins scenariul/subiectul a salvat de regula filmul iar regia intotdeauna mi s-a parut undeva intre cuminte si absenta. De asta in cazul de fata socul pe care l-am avut a fost maxim, pentru ca e fix invers.

Aici n-avem un subiect prea complicat. Undeva aproape de granita cu Mexicul a USA, in Milagro, un orasel uitat de lume cu populatie predominant hispanica, pe cale sa dispara complet in umbra unui complex rezidential, Jose aka Joe Mondragon cuteaza inimaginabilul - sa foloseasca apa deversata din proprietatea magnatului ce a cumparat aproape toata regiunea pentru a-si iriga propriul camp de fasole. Rumoare, panica pana la revolta in randul localnicilor care se impart fiecare in tabere pro si contra asupririi capitaliste. Si asa o serie de evenimente duc la o mini "revolucion" in zona. Ce te prinde in film e cum e pusa insa in scena toata insiruirea asta...

As zice ca desi produs acum mai bine de treizeci de ani, filmul se incadreaza foarte bine printre trendurile mai recente, avand trasate linii clare anti-sistem si altele. Eu is din ce in ce mai plictisit de uzura a asa ceva intr-o categorie media = filmul, care in mai bine de o suta de ani de la aparitie a fost folosit prea des cu scop de propaganda (de oricare fel o fi) in detrimentul partii artistice sau chiar de entertainment. Spre deosebire insa de accentuarea unor directii similare in ultimii ani, aici pot aprecia ca astea vin in planul doi, mult mai fin decat in prezent, si aici e o buna parte din meritul regizoral. Filmul are un comic de caracter si de situatie scos atat de bine in evidenta care din fericire eclipseaza suficient alte nuante incat sa nu devina prea.. "agresive" (poate doar pe final). E un melanj excelent intre interpretare, simbolistica, un pic de romance, chiar un pic de fantasy, si mult umor. Actorii au un merit, scenariul are un merit, coloana sonora are un merit, dar pe langa toate e clar, by far, cel mai bun film regizat de Redford pe care l-am vazut, si regia isi are meritul cel mai mare zic eu in rezultatul final.

Rating: 4 out of 5