O sa incep cu impresia pe care mi-a lasat-o subiectul din intrarea de azi. Sau mai bine zis care mi-a intarit-o. Si anume ca daca stai si faci o medie valorica pe mini-seriile si serialele TV produse in ultimii 10 ani fata de filmele for big screen (vorbind de productii cu audienta peste un anumit barem, nu de indie unknown stuff) o sa ai cred un plus clar pentru prima categorie. Din pacate eu de seriale nu prea mai am timp, asa ca ma limitez la mini-serii, unde intra si "5ive Days to Midnight".
Cu riscul sa fac o dubla introducere, o sa extind un pic ce-i mai sus cu ideea ca ceea ce se aplica la mini-serii/seriale din pacate nu cred ca s-a extins si pentru filme made for TV. Iar un exemplu clar, si legat de intrarea de azi, is productiunile signed SciFi channel, sau mai nou Syfy dupa rebranding. Pe partea de filme nu pot sa dau nici un titlu acum, dar sunt o droaie produse care intra undeva la categoria C, D ... pana pe la Z ( poate or fi avand si vreun B-movie ratacit pe-acolo, who knows :) ). Buget mic, efecte ieftine, poveste subtire ... cred ca am prins vreo doua titluri de-a lungul anilor si nu mi-am putut explica nici o ratiune a canalului amintit de a baga si minimul de bani in asa ceva. Cu mini-seriile povestea sta complet altfel. Pana acum nu tin minte sa fi vazut ceva prost de la ei (poate "Earthsea" sa fi fost pe undeva la limita). Cam toate au variat de la ok la exceptional. Din pacate nu apar prea des, ce am vazut eu in decursul anilor care merita din plin timpul fiind "Dune", "Children of Dune", "Taken" si the masterpiece which is "The Lost Room". A... si evident :) mai nou (desi e vechi) "5ive Days to Midnight".
Acu, ca am terminat cu dubla introducere :) si am plictisit 90% din populatia care o avut rabdare sa ajunga pana la randul asta, pot sa trec si la subiect. Avem o miniserie in 5 parti de 40 de minute fiecare care descriu cate o zi din viata lui J.T. Neumeyer - profesor de fizica pe undeva printr-o facultate din U.S. Povestea incepe cu ziua de luni, aniversarea fiicei si concomitent a mortii sotiei respectivului. Pentru partea a doua se cere o vizita in cimitir unde ... surprise, un pic mai departe de piatra mortuara apare ceva ce pare a fi o servieta din viitor cu incuietorare electronica cifrata. Ajuns acasa, personajul principal reuseste fara prea multa greutate sa nimereasca varianta corecta si apare the 2nd surprise ... Continutul e compus dintr-un dosar, aparent vechi de vreo 50 de ani vis-a-vis de conditia hartiei si a restului dar ... mai nou cu 5 zile decat cea curenta. Mai exact e vorba de o documentatie de criminalistica ce descrie moartea celui ce o tine in mana = acelasi J.T. Neumeyer, nici mai devreme nici mai tarziu decat ora 3:55 in vinerea respectiva. And that's only the start :) ...
Mai departe mini-seria ne poarta prin cele cinci zile, pe parcursul carora eu n-o sa mai zic ce se-ntampla mai mult decat ca de la faza initiala cand profesorul nostru de fizica are evident impresia ca e in fata unei glume proaste a unui student socat (si expert probabil in Photoshop) ajunge incet incet sa fie convins ca ceea ce a gasit e destul de autentic. Cum, de ce, si care-s consecintele .. o sa las sa fie descoperite in film, si nu pot sa zic decat ca ce-i mai sus e doar asa vreun maxim de 5% (poate chiar mai putin) din subiect, fie el si in rezumat. Nu pot sa zic ca e ceva extrem de spectaculos, care sa te puna pe ganduri a la ce ziceam data trecuta pentru "Sucker Punch" de exemplu. Dar, pentru cele vreo 200 de minute cat are per total productia ai suficienta poveste ca sa te tina cu ochii in ecran. In plus, se vine cu ceva nou zi dupa zi = nu prea poti sa intuiesti ce vine in urmatoarea parte, desi n-as putea zice ca ai chiar intorsaturi ultra spectaculoase, dar oricum e suficient cat e ca sa faca storyul catchy :)
Filmul are un oarecare aer de the '90s care pleaca de la imagine si merge mai departe pana la sound, acting, etc .. Ma rog, poate o fi doar o impresie (dar scene alerte turnate in slow motion scos cu low framerate, asta sigur nu-i specific perioadei de dupa 2000). In fine, n-o sa ma mai lungesc aici si o sa zic doar ca mi-a placut coloana sonora, in special tema de intro (de care vad ca nu reusesc sa dau nicaieri in mp3 form) compusa de un ilustru necunoscut - John Nordstrom.
Daca ar fi sa fac o evaluare comparativ cu ce-am amintit pe la inceput, pot sa pun "5ive Days to Midnight" in rand cu celelalte, desi n-as putea sa zic ca ajunge chiar la nivelul "Dune" care e de cu totul alt calibru la nivel si de story si de buget, iar de "The Lost Room" nici nu mai vorbesc. Ma indoiesc sincer sa reuseasca Syfi channel sa scoata ceva care sa depaseasca nivelul stabilit acolo. In plus, "5ive Days to Midnight" are ceva goluri in script, dar ca o recomandare nu incerca sa-ti bati capul prea mult sa-ti explici ce ti se pare ca nu se leaga, sau faze de genul "de ce asa .. si nu asa ..". Pur si simplu nu fa asta :) Nu-i cazul. You'll ruin the whole movie feeling. Just enjoy it as it is ;)
Cum mi se termina vacanta (damn, that was fast ...) iar nu prea am timp de scris. Si azi chiar ar trebui sa scriu. Dar pe langa ca n-am timp is si in lipsa de inspiratie. Zic ca ar trebui sa scriu, probabil mai mult decat o s-o fac, pentru ca asta e o intrare despre un film care merita, care a fost complet diferit de ce ma asteptam sa fie si care probabil a fost prost inteles, ratingurile date si de public si de critica fiind dupa mine complet aiurea - "Sucker Punch".
Ma asteptam sa vad ceva plin de efecte, de actiune, cu story subtire, fara prea multa substanta, si aveam doar ceva sperante sa nu fie chiar boring fiindca ce a mai regizat Zack Snyder nu pot sa zic ca a fost. Dar asta era filmul cu cel mai low rating din toata filmografia, asa ca si sperantele astea nu erau prea mari. In concluzie, in prima faza am ignorat filmul si chiar cand am avut ocazia sa-l vad on big screen am preferat "The Adjustment Bureau" ca alternativa (damn big mistake, that movie was a mess). In fine, dupa ceva timp de la premiera scriu si eu in sfarsit despre "Sucker Punch" dupa ce saptamana trecuta am zis ceva de genul - "ok, vacanta, hai sa pierd doua ore cu un action movie". Ce pot sa zic dupa ... are intr-adevar suficienta actiune, si e plin de efecte. Si apropo de asta, ce ziceam data trecuta ca "I Am Number Four" e pe primul loc la VFX pe anul curent in ce ma priveste, "Sucker Punch" care l-am vazut la scurta vreme dupa, a cam schimbat topul ( desi parca tot "the telekinetic stuff" e ceva mai original :) ). Oricum, asta e mai putin important. Mai important e ca asteptarile negative care le aveam au fost date complet peste cap. Let's start with the story ...
Aparent nu e ceva foarte complex si din cauza asta in cer scuze pentru ca ceea ce urmeaza e destul de mare ca spoiler privind actiunea efectiva a filmului. Avem doua surori ostracizate de tatal vitreg dupa moartea suspecta a mamei lor. Sora mai mica moare in timpul unei altercatii intre cei trei (iar aici o sa revin) iar sora cea mare e inchisa intr-un azil de nebuni fiind acuzata de ucidere. Tatal vitreg plateste unul din asistentii care pare a face legea in locul respectiv sa aranjeze o lobotomie, care ar urma sa aiba loc in cinci zile. Timp in care "pacienta" pune la cale un plan de scapare ... sau ... Iar "sau" asta care de fapt ar putea fi pus si in alte locuri mai sus transforma povestea din ceva relativ banal in ceva foarte complex. In primul rand hai sa revin la paranteza de mai sus cu moartea sorei mai mici. Exista se pare si o versiune extended a filmului. In versiunea originala, nu ti se da clar de inteles de cine e ucisa de sora mai mica impresia fiind ca tatal vitreg e criminalul. In versiunea extinsa chestia asta se pare ca ar fi clarificata, dar nu asa cum te-ai astepta, moartea fiind accidentala din cauza unui glont ricosat vinovata de asta fiind pana la urma cea inchisa in azil. Ei ... pana la urma daca stai si te gandesti, toata chestia asta schimba oarecum modul cum ai privi filmul in varianta scurta. Si tocmai din cauza asta si consider varianta scurta mai interesanta, iar in asta sta si punctul forte = ... "sau"-rile de mai sus. Ai posibilitatea de a da o multitudine de interpretari la ceea ce vezi. Versiunea extinsa probabil iti poate oferi doar ceva satisfactie prin cateva la care nu te-ai gandit.
Revenind la ultimul "sau" din finalul povestii filmului de mai sus asta se leaga in special de cum ai ocazia sau mai bine zis capacitatea sa privesti acel plan de scapare din sanatoriu. Ideea e prezentata sub forma unei alegorii ce se petrece in mintea incarceratei. Desi pana si asta e interpretabil ( de la momentul in care e imaginata, la context, etc ) ... dar n-o sa ma mai lungesc aici. O alegorie in care pacientele din sectia de femei a spitalului sunt de fapt dansatoare intr-un club de noapte cu rol secundar de bordel incercand sa scape de acolo de pestele care e acelasi cu asistentul tiranic din real life. Ei ... si poti sa te legi din toata povestea asta de multe elemente la care poti asocia diverse semnificatii. Poti merge chiar pana la extrema de a privi alegoria ca real life si real life ca ceea ce-i imaginat, incercand sa-ti explici cam cum s-ar explica ce apare in una si nu in cealalta ... si s-ar putea sa mearga ( cel putin pana la un punct .. eu n-am avut timp sa-ncerc :) ). That's the beauty of the movie ... Iti da posibilitatea sa gandesti. Pesemne critica care a dat cu el de pereti n-a fost capabila sa vada nimic din asta in spatele actiunii, efectelor si a actritelor semi-dezbracate. Pentru ca daca nu esti in stare sa treci de astea ... o sa ai probabil o pelicula destul de haotica care n-o sa-ti ofere mare lucru in afara de dureri de cap din cauza ca nu prea intelegi de unde incepe si pe unde se termina.
Vizual mie filmul mi-a placut. S-ar putea ca pentru unii sa para kitsch, dar pentru mine partea de VFX a fost deja cum am zis mai sus foarte placuta ochiului, la un loc cu excesul de filtre cromatice (pentru care am o slabiciune de cand ma stiu) si alternantele cald-rece din partea asta. Soundtrackul e fain si se potriveste zic eu perfect cu actiunea, chit ca nu e foarte original = in cea mai mare parte (daca nu chiar cam tot) e compus din coveruri peste alte piese (more or less known). Ca regie, din cauza a tot ce e mai sus eu il consider cel mai bun film al lui Zack Snyder pana in prezent ( deci complet contrar la cam toate ratingurile de pe planeta :) ). Legat de actori ce sa zic ... aici iar vorbim probabil (si cred ca e a treia oara consecutiv :) ) de "a guys movie" = action + girls . Lasand asta la o parte titulara rolului principal - Emily Browning nu m-a impresionat niciodata de nici o culoare, si nu prea se intampla nici aici .. dar cu toate astea probabil e cel mai bun rol care l-a facut pana acum (totusi pe partea asta n-as pune nici un tag de "exceptional" ci doar ok).
Cand am pornit blogul asta aveam tendinta sa scriu ceva mai mult despre o anumita interpretare posibila in cazul unor filme (nu mai stiu exemple, cred ca la "Donnie Darko" sau poate la "The Jacket" s-a intamplat). Dupa asta am zis ca nu are sens sa dau eu ceva ce probabil ar trebui sa vada fiecare in viziunea proprie si m-am rezumat doar la hints ca filmul mai are ceva si in spatele a ceea ce vezi ca main action ( si in plus cu timpul a cam scazut si numarul de filme care ofera asa ceva ... deci nici macar de hints nu prea mai e cazul uneori :) ). Azi am calcat un pic regula asta deja, si o s-o mai calc inca un pic inca o data zicand ca la toata ideea filmului de a oferi ceva ce poti vedea asa cum vrei tu, eventual in mai multe feluri pune capac titlul. Titlu care tocmai prin faptul (spoiler ahead, sorry) ca nu e explicat in timpul filmului iti zice ca filmul cere o interpretare un pic mai departe de ce ti se ofera in mod direct = "macar asta ia si cauta-l daca nu te-ai prins ca e cazul de mai mult". Ei, unul din posibilele sensuri pentru un "Sucker Punch" poate fi dat de faptul ca tot filmul probabil o sa ai o impresie ca story-ul ar trebui sa se termine intr-un mod anume. Iar finalul o sa-ti spuna ca nu-i asa. Ce vreau sa zic ca sa fie clar nu e ideea de final neasteptat, ci faptul ca filmul dupa mine incearca undeva la sfarsit sa-ti schimbe o convingere care a ti-a format-o si implicit te-a facut s-o crezi probabil cea corecta pana atunci, ergo "the sucker punch". Cel putin asa il vad eu. Habar n-am daca asta a fost si explicatia data de Zack Snyder, ca parca am citit ceva undeva de un interviu in care a fost intrebat mai multe legat de cam ce a vrut el sa zica prin filmul asta. Inca o data, pentru mine e unul din putinele filme unde n-are pana la urma mare importanta ce naiba a vrut sa transmita regizorul ci mai mult ca a reusit sa-l faca "liber la interpretare" = trebuie doar sa-i multumesti ca a facut asta posibil. Mai departe, to quote the movie "you have all the weapons you need" ;)
Cred ca imbatranesc ... Ori asta, ori am iar o perioada nu foarte la locul ei legat de cum functioneaza rotitele din cap (ca sa ma exprim elegant) ... Sau, se poate si amandoua. Rezultatul (in caz ca n-a fost suficient exemplul din intrarea de data trecuta) e ca tura asta din gramada de filme (comparativ cu rata normala saptamanala) pe care am reusit sa le vad, am ales probabil cel mai jalnic titlu calitativ vorbind. Si asta pe un criteriu subiectiv de feeling semi-nostalgic fata de vremuri cand timpul nu era o problema asa de presanta. "I Am Number Four" e un SF cu un target principal pe undeva prin intervalul 15-19 ani (daca nu chiar mai jos). Si asa cum am dat deja de inteles e o calamitate in principal ca script, ca in rest mai are si parti bune. Ca script insa nu inseamna si ca story, povestea avand ceva potential, si poate ar fi bine sa zic doua cuvinte despre asta inainte sa trec la restul.
Cica pe undeva prin universul asta exista candva o planeta a carei locuitori (cu infatisare aparent similara cu cei de pe Terra) au fost eliminati pe veci din galaxie de o rasa cotropitoare numita mogadorieni. Mai putin 9 dintre copii exilati fortat impreuna cu ceva companie de protectie = un gardian + something else (you'll find out in the movie) ca sa le tina de urat pana ce invata sa puna in functie ceva superpowers care le-au primit la pachet. Exilati unde ? Evident pe Pamant. Dar cum traditia mogadoriana se pare ca zice ca o treaba nu-i gata pana ce nu-i gata, dupa cei 9 a venit si un grup intergalactic de urmaritori cu misiunea precisa de "vaporizare" a celor scapati. Cum insa (speculam aici ca filmul nu da detalii) traficul interplanetar probabil nu e asa de simplu, grupul mogadorian nu e suficient de mare sau n-a fost in stare sa care suficienta tehnologie ca sa curete complet de viata si planeta asta albastra inevoluata (sau poate etica profesionala de asasin n-o fi permitand anihilarea rasei nr. 2 inainte ca pentru nr. 1 sa fie completa ... apropo de numere). Deci, concluzia ar fi ca grupul de commando mogadorian ajunge sa vaneze rand pe rand pe cei 9. Ce avem noi in film, is peripetiile prin care trece al patrulea dintre ei, dupa ce pe o perioada de mai bine de 10 ani primii 3 se pare ca au fost cu chiu cu vai exterminati (o fi eficienta slaba la mogadorieni sau concediile lungi ...) .
Cum am zis, filmul e ingrozitor ca script. Is o gramada de chestii neexplicate care nu prea au sens lasate asa. Sau mai rau. Daca pentru partea asta, ai putea sa scoti tu pana la urma niste motivatii care sa completeze povestea, mai ai si categoria a doua care merge mai departe un pic = scriptul devine efectiv idiot/stupid/cretin in o serie de situatii. De la chestii minore ca impact/intindere in story cum ar fi - de ce naiba ai trece prin mijlocul unei petreceri si prin fata fiului sefului politiei locale stiind ca esti "wanted" cand ai putea ajunge la destinatie = un etaj al unei case pe baza de superjumppower fara sa te vada nimeni, pana la toata aberatia care pleaca de la titlu. Iar asta e o bucata care mi s-a parut cretina de cand am vazut trailerul. Nu se da nici o explicatie clara in film vis-a-vis de chestia asta cu numerotarea celor noua. Why number four ? Si nici nu tine pur si simplu de ordinea in care se pare ca restul mor ... pentru ca avem de-a face la un moment dat si cu number six. Hai sa zicem atunci ca ar fi doar un cod, ceva de genul agent 007 aplicat la extraterestrii aterizati. Aparent explicatia asta ar tine ... dar ... care o fi ideea ca initial se zice ca ar fi vanati si executati in ordinea de numerotare ? (desi iar ... cand ajungem la number six filmul se contrazice singur si la asta). Anyway ... it's a mess, si nu e singurul exemplu. Mai ai diferente de varsta care nu tin si altele. Si totusi, de ce naiba oi fi ales eu filmul asta ...
Well, pentru ca pana la urma mi-a placut. Asa cum am zis, in ciuda a tot ce-i mai sus, reuseste pana la urma sa lege o poveste destul de coerenta ca s-o poti urmari. Si care datorita feelingului general de teen movie imi aduce aminte de alte timpuri :) In plus, avem si ceva parti bune. Una ar fi efectele. Se intampla destul de rar sa ma impresioneze efectiv ceva din zona asta. Si in special pentru ca majoritatea is variatiuni pe aceeasi tema: explozii, ciocniri, roboti de diverse feluri, monstri de diverse feluri, samd. Avem si aici asa ceva. Dar puteri telekinetice n-am mai vazut de ceva timp ( cam de la "use the force" from "Star Wars" - another nostalgic point hit :) ). Asa ca pe mine cel putin m-a satisfacut la capitolul VFX mai mult decat orice alt film vazut anul asta (si am vazut titluri grele pe partea asta). Altceva de amintit e soundtrackul de Trevor Rabin. Search for main theme pe YouTube si e doar o mostra scurta din ce ti se ofera. E fain si relativ original si pe partea de trackuri lente si pe partea de trackuri alerte.
Ca o concluzie, ceva ce sare repede in ochi (si e confirmat rapid si de comentariile de pe IMDb) ar fi similaritatea ca aer/target/etc pana la partea de film varza cu "Twilight". Dar nu e total adevarat. Ce pot eu sa zic e ca da ... la prima parte = aer/target poate o fi pe aproape. Am vazut "Twilight" relativ recent, doar primul, si intamplator - pentru ca datorita recenziilor foarte proaste am zis ca nu merita timpul. A fost intr-adevar praf la cam toate capitolele, mai putin potentialul la story. De aici avem o diferenta mare, in mare explicata mai sus prin punctele de apreciat la "I Am Number Four" (ma rog, si "Twilight" are o tema furata de la Yiruma - "River Flows in You" da nu se pune). Si ar mai fi unul care nu l-am amintit, actorii. Fata de "Twilight", "I Am Number Four" ai putea sa zici ca are interpretari de Oscar. Iar subiectiv vorbind :-p for guys, wait until you get to see number six in action ;).
Cum saptamana asta, am reusit performanta aproape unica (in afara lunii de Oscar = februarie) sa postez intrarea uzuala inainte de mijlocul saptamanii, am zis sa profit de ocazie si sa continui o serie de off-topic entries inceputa prin 2007. Ideea initiala la "vanatoarea de iepuri" era un soi de filosofie plecata de la proverbul "Cine fuge dupa doi iepuri, nu prinde nici unul" corectat in forma aproximativa la "Cine fuge dupa doi iepuri prinde macar unul, si daca e lucky/skilled enough pune mana pe amandoi". Ultima data, ajunsesem cu descrierile tacticilor de urmarire a vietuitoarelor metaforice cu urechi lungi pe undeva pe la construit piramide in desert daca imi aduc bine aminte. N-am rabdarea necesara sa-mi citesc intrarile proprii, dar considerand ca am de gand sa inchei cel putin temporar epopeea iepureasca am zis sa fac efortul de a da macar referintele la primele episoade, in caz ca inca nu-i foarte clar despre ce bat campii aici:
Asta nu inseamna ca daca ai avea rabdare sa citesti ce-i mai sus ar fi mai clar. Sincer sa fiu daca ar fi sa-mi calific cumva aberatiile de acolo fara sa ma uit din nou prin ele ar fi niste mostre de varfuri de alternanta a perioadei manie/depresie pe un comportament tipic bipolar ( n-am sustinut niciodata ca as fi sanatos la cap :D ). Dupa cum se observa ultimele doua ture is in combinatie cu filme deci am renuntat la a dedica = pierde cate o saptamana exclusiv pentru asa ceva. Cum ziceam la inceput azi am avut un impuls pentru a adauga partea a cincea in conditiile in care m-am achitat miercuri de obligatiile pentru tematica normala a blogului. Dar ...
... am avut revelatia ca pana la urma a filosofa despre o posibila prindere a iepurilor intr-un viitor nedeterminat nu prea face altceva decat sa manance timp inutil iar patrupedele se indeparteaza ... asa ca am decis sa devin mai pragmatic un pic si sa incerc o teleportare directa in fata unuia din animalutele pe care le caut - deocamdata unul .. pentru ca asta pare ceva mai accesibil pe moment . Asta nu inseamna ca filosofia cu vanatoarea multipla cade ;) ci doar ca tind sa cred ca la momentul curent am ajuns suficient de aproape de cel de care vorbeam ca sa trec mai in concret .. sau cu alte cuvinte, culturile personale de varza si morcovi din ultima perioada au ajuns la un nivel minim calitativ ca sa se preteze ca momeala ;)
Eu zic ca azi am fost mai putin criptic ca alte dati, dar in caz ca u still have no idea wtf I am talking about ... o sa renunt la aparenta de gradatie de alcool in sange si o sa fiu mai la obiect in ce urmeaza :)
Se pare ca am reusit finally sa duc un pic mai departe zilele astea un story pentru care am avut o idee anul trecut dar care n-am apucat s-o pun pe hartie. Inca nu-i gata, si habar n-am cand o sa fie, dar cum ideea s-a mai clarificat un pic si cum mai am inca un alta poveste in stadiu de draft, am decis sa fac miscarea de care ziceam si sa pun pe pauza "Chasing Rabbits" in favoarea "Let Me Tell U A Story" .. poate asa o sa ma fortez sa le duc la capat :) (deocamdata doar in Romanian, ca n-am timp de translations) . Don't worry, n-o sa se intample prea des - blogul asta ramane un blog de film ;) story entries o sa fie mult mai rar decat mi-as dori eu din lipsa timpului .. Deci, care-i totusi ideea pana la urma daca tot iar ma intind aici si nu mai termin daca tot ziceam mai sus ca pana la urma n-am nimic gata inca. True .. & not true :) ceva am gata ca avanpremiera ... Si din fericire e si singura "bucata" care a mai primit ceva recunoastere si din alte parti (Google if u really want to know :) n-am nici un chef sa ma laud). Deci pana la ceva nou, pe moment ceva mai vechi, din 2009, care s-ar putea sa fie deja cunoscut pentru unii. So, in the original not modified version, enjoy ;) ( daca ai avut rabdare sa ajungi pana aici si sa treci mai departe :) ) :
Întoarcerea
de Emanuel Onica
I.
Era o beznă adâncă, sau cel puţin aşa i se părea. Din ce în ce mai adâncă cu fiecare pas făcut pe aleea parcului. De fapt toată ziua parcă orbecăise într-o beznă. Nu mai era sigur de nimic de când ieşise din cabinetul medicului. Nici de contractele până nu demult nesperate, obţinute alaltăieri, nici de cazurile lăsate baltă, nici de planurile făcute cu mult în avans pentru zilele de concediu din iarnă, nici măcar de drumul spre casă. Totul devenise brusc neclar. De jumătate de zi era parcă în transă. Nici măcar nu ştia dacă să-i pară rău sau bine. Era o ieşire din monotonia zilnică de ani buni încoace până la urmă, nu? O ieşire total neprevăzută, dar o ieşire. Un fior îi trecu pe şira spinării când îşi dădu seama cât de rece privea toată problema. - Auzi.. o ieşire! zise cu reproş după care parcă trezit brusc dintr-un vis se opri uitându-se în jurul său. În liniştea tulburată doar de foşnetul frunzelor uscate de pe alee răscolite de vânt propriile vorbe îi tunară în urechi la intensitate maximă. Deja vorbea de unul singur. Dar ce mai conta? Şi ce, parcă era prima data... Nu, nu e bine. Trebuia să-şi adune gândurile. Ochi o bancă, singura parcă luminată din tot parcul ăla blestemat prin care se învârtea ca printr-un labirint de mai bine de trei ore. Se îndreptă cu paşi repezi în direcţia vizată şi se aşeză aţintindu-şi ochii în stelele care se vedeau parcă mai bine ca niciodată. Era şi o parte bună în întunecimea din noaptea aia. Tresări când întoarse capul. Nici nu simţise când ea se aşezase în celălalt capăt al băncii. De unde apăruse oare la o oră aşa târzie? Dar el ce mai căuta la ora aia acolo? Ar fi trebuit să doarmă, să se odihnească. Aşa i se recomandase. Se ridică şi vru să plece dar o voce ce i se păru infinit mai caldă decât noaptea rece îl opri. - Nu, vă rog! Mă scuzaţi ... Rămâneţi, vă rog. Plec eu. Deschise gura să răspundă dar pentru un moment rămase amuţit. Cei doi ochi albaştri, aproape hipnotici în lumina difuză, care se aflau acum pentru prima dată pe aceeaşi linie cu ai lui parcă îl împiedicau să zică ce dorea. Îi reveni însă în minte ziua ce abia trecuse şi implicit şi glasul. - Nu, nu, nu e cazul... Aruncă o privire rapidă spre ceasul de la mână şi forţând un zâmbet probabil imperceptibil se justifică indicându-l: E târziu. Trebuie să ajung undeva. - A.. bine atunci. Mulţumit parcă de încuviinţare se întoarse, făcu un pas şi fu oprit din nou. - Îmi spuneţi şi mie cât e ceasul vă rog? Puţin deranjat, se uită din nou spre ceas să-i răspundă dar rămase iar fără cuvinte. Se întoarse, luă din nou loc pe bancă şi privind în gol îi răspunse sec: - A stat. - Ah.. Şi, de unde ştiţi că întârziaţi? Nu primi răspuns. Ea, prea puţin deranjată de tăcerea lui, continuă: Vă spun eu, e aproape patru. Ce faceţi în parc la ora asta? Din nou, uşor iritat de insistenţe, după o scurtă ezitare catadicsi să-i răspundă la fel de sec: - Aştept răsăritul. - Şi eu... - Poftim? replică el surprins de răspuns şi întorcându-se spre ochii albaştri ce-l ţintuiseră mai devreme. Era însă rândul ei să privească în gol. - Şi eu.. Aştept răsăritul. Parcă uitând pe moment ce îl apăsa, încercă să continue discuţia, însoţindu-se de o gestică total hilară: - Da.. Păi.. E senin în noaptea asta. Poţi admira stelele. Carul mare... acolo.. Steaua Polară.. Constelaţia Balanţei în partea aia... Din fericire fu întrerupt subit înainte să epuizeze cartografierea complet eronată a întregii Căi Lactee. - Cu ce vă ocupaţi? - Domnişoară.. sunteţi cam directă! îi răspunse siderat. - Doamnă, de fapt. - Aa.. mă scuzaţi... - Nu face nimic, de fapt văduvă... Rămas fără replică mai mult din inerţie se simţi dator să continue cumva: - Nu... nu purtaţi negru... - Nu îmi place negrul - Ăăă... Şi de când? .. - De un an.. - Dar cum s-a întâmplat? Păreţi destul de tânără... şi îmi imaginez şi că.. - Soţul meu era destul de tânăr? Da, aşa e.. S-a înecat. A căzut în Tamisa acum un an. - Poftim? şi avu sentimentul că mersese cu discuţia prea departe, iar ea pentru prima dată îi replică uşor răstit. - S-a împiedicat şi a căzut în Tamisa. La jumătate de milă de aici. Ce-i atât de greu de înţeles? În alt context poate răspunsul i s-ar fi părut de necrezut dar nu în ziua aia. - Îmi cer scuze... Poate ar fi bine să schimbăm subiectul... Să... să vă răspund la ce m-aţi întrebat. Eu, sunt avocat... ca specializare. - Avocat? - Da... ca specializare... de fapt.. după ce am terminat dreptul mi-am deschis un birou de investigaţii private. - Investigaţii private? Adică ... ceva în genul detectiv particular? Sau... - Da... Dar n-a prea mers şi... - Şi? - Şi cred că o să închidem.. temporar... - Aa... Îmi pare rău... Dar, de ce? Aşa puţini clienţi? - Da.. Şi asta... Totuşi mai sunt... Mai facem şi consultanţă juridică pentru firme. Suntem un birou mic. Eu, o secretară şi o contabilă care sunt una şi aceeaşi. Cât de cât merge.. Chiar azi a mai trecut cineva, dar n-am mai luat cazul... - Păi.. vedeţi? De ce nu continuaţi? Dacă pentru scurt timp uitase, cuvintele ei îl făcură să-şi amintească din nou de ce bântuia parcul fără noimă la ora aia din noapte. Avu un impuls iniţial pentru un răspuns sincer dar... - Pentru... Am.. E... prea stresant. - Înţeleg... Şi.. acum ce faceţi? Revenise din nou la starea crispată de mai devreme. Cu toate astea deşi îi răspunse iar sec nu i se mai părea inoportună întrebarea: - Nu ştiu. Poate o să redeschid după un concediu scurt... dar, doar ca birou de avocatură, consultanţă juridică, cum am mai spus... temporar... - De ce.. temporar? Foşnetul de frunze uscate se auzi din nou. Nu mai avea impulsul să-i dea un răspuns dechis ca mai devreme. Nu-i mai dădu nici măcar o replică evazivă. Din nou i se părea toată discuţia absolut inutilă. Căzu iar cu ochii aţintiţi în gol într-o stare în care îl năpădiră toate gândurile avute înainte de o întâlni. Ce să facă? Ce ar mai putea sa facă? Trecură câteva minute de tăcere după care ea se ridică şi vru să plece. Parcă trezit din somn şi ca o scuză pentru tăcere el încercă să o mai reţină: - De ce temporar? Chiar vreţi să ştiţi? Am aflat azi că.. - Mă scuzaţi dacă am fost indiscretă, trebuie să plec... îl întrerupse zâmbind pentru prima dată. Mi-a făcut plăcere, dar trebuie să prind răsăritul în altă parte. La revedere. - La revedere... zise din nou pierdut fără a mai lungi cuvintele. Ce rost avea? Plecase. Nici măcar nu o întrebase cum o cheamă. Nu reţinuse decât cei doi ochi albaştri. Îşi aduse aminte de ceva. Scoase din buzunar o bucată de hârtie motolită. Dar nu o mai despături. Nu mai avea sens.
II.
Deja nu-şi mai făcea probleme privind ora când ar urma să ajungă la birou. În urmă cu ceva vreme, când aflase, îşi spusese la un moment dat că va ieşi din rutina de zi cu zi, că nu mai contează ce urmează, că timpul care îl are e limitat, şi aşa mai departe. Nu s-a întâmplat aşa. Ba din contră. Intrase mai adânc într-o rutină. Dar era una mai lejeră. Îşi permitea mai multe. În drum intră în aceeaşi cafenea în care intrase în fiecare zi cu excepţia sfârşiturilor de săptămână în ultimul an. Se aşeză la aceeaşi masă. Ceru o cafea ca de obicei, şi rămase efectiv perplex când chelneriţa îl întrebă binevoitor, uşor mirată: - Mă scuzaţi.. puteţi fi ceva mai exact? - Poftim? - Cafeaua. Cum o doriţi? - Ca de obicei am zis... neagră cu două cuburi de zahăr.. vin aici cred de un an de zile şi mai bine. - Mă scuzaţi, eu nu ţin minte să vă fi servit până acum. Vă aduc imediat cafeaua. Confuz, fiindcă aceeaşi persoană îl servise şi cu o zi înainte, şi săptămâna trecută şi în multe alte ocazii, se abţinu totuşi de la alte comentarii. Pe de o parte erau simptomele care deveneau din ce în ce mai frecvente. Ieri confundase un şofer de taxi cu un fost coleg de şcoală. Asta după ce uitase că ridicase corespondenţa de la birou şi se întorsese din pragul uşii. Pe de altă parte fu distras de prima pagină a ziarului oferit clienţilor care stătea neatins pe masă. Îl deschise şi citi pentru sine cu glas şoptit: - Banca „Rosso şi fiii” îşi închide operaţiunile temporar în urma unei fraude de 50 de milioane de lire. Dar asta e veche... - Nu e. Speriat lăsă ziarul pe masă brusc. Lângă el la masă se aşezase un tip înalt îmbrăcat într-un pardesiu crem cu o pălărie neagră lăsată pe ochi. - Nu.. nu cred că ne cunoaştem. - Eşti sigur? Individul ridică ziarul şi începu să-l răsfoiască. - Nu... nu cred că e de azi. - Eşti sigur? întrebă din nou omul cu pălărie neagră. Era ceva ciudat cu persoana în cauză. Vroia să-l poftească mai mult sau mai puţin elegant să ia loc la o alta masă din toate celelalte care întâmplător erau neocupate, dar ceva îl reţinea. - Da, sunt sigur, nu e de azi, spuse el ceva mai hotărât. Tipul cu pălărie neagră se uită la data de pe prima pagină. - 27 octombrie. - 27 oct... o fi din 27 octombrie dar nu e de azi. Nu ştiu.. Alt an.. - Deci nu eşti sigur. Devenea agasant. - Ascultă ! Ce vrei dum... Fu întrerupt scurt: - Anul e relativ. Până la urmă pentru tine au fost cam la fel ultimii nu? Omul cu pălărie neagră se ridică şi ieşi. Primul impuls fu să-l urmeze ca să-i ceară socoteală dar tocmai sosi cafeaua. Şi dacă asta nu era suficient să-l ţină pe loc era adusă de cineva cu doi ochi albaştri, care-i păreau al naibii de cunoscuţi dar nu ştia de unde să-i ia. - Poftim, cum aţi cerut, neagră cu două cubuleţe de zahăr. - Da... Scuzaţi-mă... dumneavoastră serviţi la masa asta? - Da. - Parcă am comandat altcuiva. - Nu... doar eu sunt aici de la ora 8. - Hm.. vă cunosc cumva de undeva? - Nu cred.. sunt în oraş doar de două săptămâni.. - Aha.. bine.. mă scuzaţi.. îmi aduceţi vă rog şi nota?
III.
Ajunse în cele din urmă la birou destul de tulburat. Nici nu mai ştia dacă îşi luase pastilele sau nu. Toată povestea de la cafenea îl ameţise complet. Trecu pe lângă secretară fără ca măcar să o salute. O chemă însă destul de repede după ce răscoli vraful de acte de pe birou. - Nicole, ai aranjat tu cumva dosarele pe care m-am uitat ieri. - Nu, doar ştiu că preferaţi să le păstrez în aceeaşi ordine în care le lăsaţi dumneavoastră. - Mda... Cred că nu mai ştiu ce fac, aici am nişte dosare vechi, o parte sunt neactualizate... în fine... uită-te tu te rog dacă poţi după dosarul de la AstraTech. - Dar... prima întâlnire cu directorul de la AstraTech o avem abia peste o luna... N-avem decât o estimare preliminară. Deşi avea probleme din ce în ce mai dese de ceva timp nu erau încă atât de mari încât să nu poată să ţină evidenţa şi să se ocupe de cele trei firme care le mai avea drept clienţi. Era sigur de ceea ce tocmai ceruse. Doar vorbise cu o seară înainte la telefon cu directorul firmei respective. - Nicole.. Ce vrei să spui? Cum adica... peste o lună? - Păi.. pe 29 noiembrie. Acum nu avem încă nimic la dosar. Atunci trebuie să stabiliţi termenii contractuali. - Ne ocupăm de AstraTech de un an de zile Nicole. Caută-mi dosarul te rog. - Dar... - Lasă-mă acum. Am o durere de cap groaznică. Nicole ieşi contrariată. Ştia că are probleme dar nu se manifestase aşa până atunci. Se întoarse însă repede însoţită de un bărbat undeva în jur de 30 de ani extrem de agitat. Dorea o audienţă neapărat şi urgent, refuzând scuzele secretarei şi rugăminţile de a aştepta în anticameră. - Mă scuzaţi. Domnul n-a vrut să aştepte. A vrut să vă vorbească neapărat în legătură cu un caz. N-am putut să-l reţin. - Ce doriţi dumneavoastră? Despre ce e vorba? - O persoană dispărută. - Nu ne mai ocupăm de mult de investigaţii. - Dar.. secretara dumneavoastră mi-a spus că aş putea să fac o programare pentru mâine. Numai că e urgent. - Nicole, ce i-ai spus domnului? Nu ne mai ocupăm cu aşa ceva de anul trecut. Secretara rămase mută. Mai întâi dosarul de la Astra-Tech. Acum încă una. El continuă însă: Bine, hai fie... Dacă e chiar atât de urgent rămâneţi. O să văd ce pot face. Nicole, dacă poţi te rog caută dosarul ăla da? Aproape speriată, abia reuşi să îngaime: - O să încerc... Să ştiţi că aveţi programare la 14:00 la clinică. M-aţi rugat ieri să vă amintesc. - Poftim? Asta era abia săptămâna viitoare. În fine.. Bine, ok.. hai că mai discutăm după ce vorbesc cu domnul. Secretara ieşi fără să mai spună nimic. Era convinsă că vizita la clinică n-o să aducă veşti bune. - Da.. deci spuneţi-mi acum care e problema? reluă el discuţia începută mai devreme. Clientul sau mai bine zis potenţialul client care urma să-l trimită ca pe alţi câţiva din ultimul an la un coleg de breaslă, era în continuare extrem de neliniştit. - Sora mea... A dispărut de ieri de acasă. - Da, deci cum spuneam nu ne mai ocupăm de investigaţii de ceva timp. Ce pot face pentru dumneavoastră e să.. Cuvintele îi fură tăiate brusc însă. - Aici scrie altceva ! şi îi arătă un anunţ în ziar. Am fost la poliţie, mi-au zis să nu-mi fac griji, am fost şi la alt birou ca al dumneavoastră acelaşi răspuns, nu-mi ziceţi acelaşi lucru vă rog. - Ziarul ăla e vechi.. Nu ştiu ce e azi de oriunde mă-ntorc dau de el.. Dar hai, fie na.. Cum vi s-a mai zis şi în alte părţi. Dacă e doar o zi de la dispariţie încă n-ar fi cazul să vă faceţi probleme. Completaţi vă rog fişa asta cu datele personale, semnalmentele şi ultimele informaţii legate de locurile unde a fost văzută. Fratele dispărutei luă foaia şi pixul întinse şi începu să scrie. După ce termină le returnă dar mâinile încă îi tremurau: - Vă rog, e o problemă serioasă. De un an de când soţul ei a murit e într-o stare de depresie de care nu reuşeşte să treacă. - S-a mai întâmplat aşa ceva până acum? Să dispară? - Da.. nu e prima dată.. a mai dispărut o săptămână fără urmă ca să aflu că a plecat într-o staţiune montană unde a fost mai demult în vacanţă cu fostul meu cumnat. - Păi... vedeţi că.. - Dar atunci a lăsat vorbă unei vecine. Cel puţin aşa mi-a spus când s-a întors. Numai că vecina a făcut un infarct şi... şi n-a mai apucat să-mi mai transmită. Evident povestea începea să sune aberant. Totuşi fiindcă fratele dispărutei nu dădea semne că s-ar linişti ci chiar din contră, hotărî totuşi să-l asculte: - În fine, poate a hotărât să fugă undeva o săptămână iar să ia o gură de aer. - Nu înţelegeţi, are o fixaţie, crede că se poate întâlni cumva cu fostul ei soţ.. A fost la şedinţe de spiritism.. Crede că el o cheamă... Mi-e frică sincer să nu-şi pună capăt zilelor. - A mai încercat aşa ceva până acum? - Nu... nu chiar... - Cum adică? .. Nu chiar? - S-a apucat de sporturi extreme. Parapantă, bungee jumping, scufundări... Are o fixaţie acum să doboare recordul mondial la ţinut respiraţia sub apă... - Hmm... Da... Vă asigur că o să mă ocup personal. Acum vă rog, mai am şi alte probleme... Se ridică din scaun şi îl pofti afară. - Deci vă rog să... - Da, domnule. Se va rezolva. Staţi liniştit. Vom investiga cazul chiar de azi. Aproape îl împinse cu forţa afară din birou. Întorcându-se spre scaun şi culegând două dosare căzute pe jos exclamă: - Alt nebun... Luă foaia cu datele dispărutei, aruncă un ochi peste semnalmente, o mototoli şi o băgă în buzunar. Îi trecuse pentru o secundă prin minte să o arunce la coş, dar ceva îl reţinuse. - E bine, dar nu de-ajuns. Se întoarse speriat de-a dreptul. În spatele său se afla aceeaşi siluetă longilină îmbrăcată într-un trenci crem cu o pălărie neagră lăsată pe ochi pe care o întâlnise în urmă cu doar câteva ore. - Ce naiba? Cum ai intrat aici? M-ai urmărit ! - Poate e invers. - Cum adică invers? - Adică m-ai urmărit tu pe mine. - Termină cu prostiile şi zi-mi ce vrei. Individul se aşeză calm şi oftă. - Ai o programare azi la clinică nu? - Nu.. adică.. Ce te priveşte pe dumneata asta? - Păi am o sugestie, şi îi întinse o carte de vizită. Din câte ştiu e disponibilă la ora 14:00. - Elaine Temple, medic psihiatru. Ce e asta? ... Nu-s nebun. Ştiu ce problemă am. Ţine de neurologie, nu de psihiatrie. Şi încă o dată.. nici nu ştiu de ce vorbesc cu dumneata. - Păi vezi.. ai îndoieli. Doar fă ce trebuie să faci şi totul o să fie în regulă. Psihiatria e pe acelaşi palier. Se ridică şi ieşi din birou. Vru să îl urmeze, dar când păşi în anticameră îşi ciocni privirea cu aceeaşi pereche de ochi albaştri care îl ţintuise pe loc şi dimineaţa. - Unde e Nicole şi ce cauţi tu aici? Nu mai era surprins, era enervat de-a dreptul. - Eu... eu sunt Nicole. Pufni într-un hohot de râs amar, aproape de sardonic. - Da, e bună... Ea speriată avu totuşi puterea să întrebe: - Să.. să-l sun pe domnul Hendricks? De la clinică? - A... ştii şi asta? Nu zi, şi tu tot la ... cum îi zice.. aruncă un ochi pe cartea de vizită primită mai devreme.. Elaine Temple, medic psihiatru vrei să mă trimiţi? - Nu... doar am spus.. să sun la domnul doctor Hendricks... de unde ar trebui să primiţi rezultatele.. aveţi programarea la 14:00. - Da.. da.. programarea.. spuse râzând în continuare şi plecă trântind uşa din toate încheieturile.
IV.
Bătu în uşă. Tot ce se întâmplase de-a lungul zilei îi crease o migrenă mai puternică decât cele obişnuite. Aşa că hotărâse să profite până la urmă de programarea făcută. Poate se alegea cu o serie nouă de calmante deşi ştia foarte bine că efectul e temporar şi inutil şi de asta şi doza normală prescrisă era minimă. Dar cum nu avea nimic mai bun de făcut... Mai bătu o dată în uşă. Era ora 14 şi 10 minute. Nici un răspuns. Încercă să intre. Cabinetul era deschis. - Domnule Hendricks? E cineva? Păşi în cabinet. Din spatele unui paravan îşi făcu apariţia acelaşi individ cu pălăria neagră pe ochi îmbrăcat într-un halat alb de data asta. Îl salută pe un ton vioi oarecum contrar celor părinteşti pe care i se adresase de-a lungul zilei, în timp ce luă loc pe scaunul doctorului: - Bună ziua. Ce mai faci? - Ce fac? Cred că o să plec, mulţumesc frumos. E clar că cineva şi-a propus să-mi joace azi o farsă de prost gust... O chestie nu pricep, de ce atâta bătaie de cap?! Adică.. mă urmăriţi de dimineaţă.. schimbaţi chelneriţele la cafenea... vă plătiţi asociata să se dea drept secretara mea.. acum presupun că ar trebui să cred că tu eşti Hendricks, nu? Cine mai e în spate la toată mascarada asta? Sincer, nu văd motivul pentru care vă pierdeţi timpul, nu mai am mult până să-mi mut domiciliul ceva mai jos. În subteran mai exact. Terminând ce avu de zis neîntrerupt se îndreptă spre uşă. - Nu sunt Hendricks. Ia loc. Deşi dorea în continuare să iasă afară picioarele parcă i se mişcară singure într-un stânga împrejur şi se aşeză faţă în faţă cu silueta longilină cu ochii acoperiţi de borul lăsat al pălăriei negre. Abordă un ton mai calm. Era obosit şi parcă resemnat. - Atunci cine eşti şi ce cauţi aici? Aveam o programare... - Eu ţi-am spus că nu aici trebuia să vii. - În fine... da.. nu intenţionez să fac un joc bolnav de prost gust şi să mă prezint benevol la psihiatru. N-am nici un chef să vă mai joc farsa până la capăt... Cine naiba sunteţi?... Tu, fata cu ochi albaştri şi cine o mai fi implicat în toată povestea asta. - Nu e nici o poveste. În plus ştii deja cine sunt deci nu trebuie să-ţi mai zic. Iar în ce priveşte vizita la psihiatru ar fi trebuit să-i dai curs.. Eu sunt aici tocmai din cauză că n-ai făcut-o. - Hai să lămurim ceva. N-am nici cea mai vagă idee cine eşti. Sincer. Ştiu doar că mă urmăreşti de azi dimineaţă. Şi nu înţeleg ce vrei de la mine. - Eu nu vreau nimic de la tine. Tu vrei ceva de la mine. - Bineee... Vrei să joc cum vrei tu? În regulă. Ce vreau de la tine? - Pentru ce ai venit azi aici? - Am venit pentru că secretara mea a făcut o programare aiurea, care încep să cred că ţine tot de farsa elaborată în care sunt prins... - Aşa. Şi pentru ce ai venit azi aici? - Tocmai ţi-am spus. - Nu, nu mi-ai spus. Mi-ai spus că secretara ţi-a făcut o programare greşită. Dacă e greşită de ce i-ai dat curs? - Nu ştiu... De ce mă întrebi asta acum? Tu m-ai trimis la psihiatru tot aici. De ce? Dacă nu dădeam curs la prima programare oricum nu ajungeam. - Nu, motivul n-a fost că aveai o programare deja aici. Un motiv a fost că ai nevoie de o vizită la psihiatru. Nu vezi în ce hal eşti? Crezi că te urmăresc, spui că am asociate, ai impresia că e un întreg complot împotriva ta. - Ascultă, mai am un pic şi sun la poliţie... Cum îmi poţi spune că nu mă urmăreşti când de azi dimineaţă dau în continuu peste tine? - Te ocupi de investigaţii... Ar trebui să fii convins că lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par.. Chiar tu ai zis-o acum. Dai peste mine. Deci.. eu te urmăresc? - Văd că nu ajungem nicăieri.. - Ba ajungi. Deocamdată ai ajuns aici. E bine. Deci, pentru ce eşti aici? - Cum am spus... aveam programarea... - Da, dar pentru ce? - Păi, nu ştiu... pentru nimic, ţi-am zis, a fost greşită, nu avea sens... am venit pentru un consult de rutină cred, dacă tot a fost făcută.. - Eşti sigur? - ... Da... - Mai gândeşte-te. Ce ar fi trebuit să primeşti azi? - Nimic. Asociata ta m-a trimis aici pentru un diagnostic... dar l-am primit deja acum vreun an... - Viaţa e plină de neprevăzut dar totul se întâmplă cu un motiv. E important totuşi să îl vezi la timp. Diagnosticul îl am chiar aici, şi îi arătă spre o mapă aflată pe birou. Uită-te. Îi urmă îndemnul şi zâmbi dar nu era zâmbetul lui. - OK, gata cu joaca.. Asta e o glumă foarte, foarte proastă. - Crezi ce vrei. Dacă vrei poţi suna la laborator să ţi se confirme. - Unde e Hendricks? - A plecat acum o oră cu o urgenţă. Ai întârziat cam zece minute. Rezultatele trebuia să ţi le comunice persoana la care te-am trimis, psihiatrul de vis-a-vis. Ca să nu pierzi şi şansa asta ţi le-am divulgat eu. Oricum probabil caută mapa deci va veni în curând aici. Îţi poate confirma când ajunge. - Ce şansă? Şi tu? Cine eşti tu?! - Important e că eşti un om sănătos. Durerile de cap vor mai continua însă o perioadă. Oricum, starea de sănătate se va îmbunătăţi. - Îţi dai seama câtă încredere îmi prezintă această hârtie, zise fluturând fişa cu nervozitate, după care o examină mai atent. - Cum am zis, n-ai decât să suni la laborator să întrebi. - În primul rând nu are nici un sens. Astea sunt analize vechi de mai bine de un an. - Ţi-am mai zis că în ce te priveşte se pare că anul e relativ. Omul cu pălărie neagră se ridică şi ieşi. Degeaba mai încercă să-i mai dea o replică. Nu-şi mai găsi cuvintele. Era agasat la culme şi în plus durerea de cap devenise insuportabilă. Se ridică de pe scaun şi începu să caute un flacon de calmante într-un raft de medicamente din spatele biroului. Nici nu se mai sinchisi să se întoarcă spre uşă când auzi pe cineva intrând în cabinet. Asta până ce auzi o voce cunoscută: - Nu cred că găsiţi somnifere acolo. - Pentru numele Domnului... nu caut... Era deja a treia oară azi când se întâlneau, deci nu mai fu o surpriză. - O să-mi spuneţi că dumneavoastră sunteţi psihiatrul care ar fi trebuit să-mi dea rezultatele la analize. Nu? - Da.. asistentul domnului doctor Hendricks mi-a spus că vă găsesc aici. Văd că deja aţi văzut că nu e nici o problemă gravă, spuse indicând spre mapa lăsată deschisă pe birou. - Mda.. Nu zău.. Chiar aţi vrea să cred toată şarada asta. Am rezultatele adevărate acasă. Ostilitatea era mai mult decât evidentă în glasul său. - Uitaţi cum stă problema. O să fiu cât se poate de directă. Eu am fost rugată de colegul meu să port o discuţie cu dumneavoastră şi din alte considerente. Şi din ce-am observat la prima vedere văd că a intuit corect că aţi avea tendinţe autodistructive. El pufni în râs. - Evident... - Deci recunoaşteţi? - Nu... negă cu un gest, evident că el v-a spus, el v-a trimis.. Nenorocitul ăsta vrea să mă bage la nebuni. - Vă rog să luaţi loc. E clar că aveţi probleme. El după ce făcu câţiva paşi, aprobă pe un ton aproape surprinzător de calm: - De ce nu? Şi amândoi se aşezară de o parte şi de alta a biroului. Ea, uşor surprinsă îşi căută pentru câteva momente cuvintele: - Îmi puteţi explica un pic... cam ce nu vă convine la persoana mea.. Aş dori să ştiu ce aţi vrut să spuneţi mai devreme. - Aa.. nimic, chiar îmi pare rău, vă rog să mă scuzaţi ... cred că v-am confundat cu altcineva... - Sunteţi sigur? Păreaţi destul de convins.. - Sunt cât se poate de sigur. Vă rog din nou să mă scuzaţi. - Pare că nu v-aţi fi aşteptat la diagnosticul pozitiv... De ce? suferiţi cumva de păreri de rău, regrete... depresie în mod frecvent? - Da. Asta e, şi trânti un pumn în masă care o făcu să tresară, după care continuă pe un ton ironic. Sunt depresiv. Aţi putea să-mi prescrieţi un tratament? Îmi daţi o reţetă de antidepresive şi gata. Problema rezolvată. - Chiar aveţi un comportament ciudat... Acum îmi daţi senzaţia că nu mă luaţi în serios. - Doamne fereşte ! Aş fi plecat de mult dacă nu v-aş fi luat în serios. - Domnule... Îmi puteţi spune, cam câte ore dormiţi pe noapte? - Da... şi aici chiar e o problemă.. am insomnii frecvente... Azi noapte nu am dormit chiar deloc. - De ce? Ce vă frământă? El încercă să continue în acelaşi stil de zeflemea dar îşi aduse aminte de ce nu închisese un ochi mai mult de două-trei ore pe noapte în ultima săptămână, şi involuntar schimbă tonul. - Nu ştiu... Pur şi simplu.. - Visaţi de obicei? Aveţi coşmare? - Da.. de fapt.. am un coşmar.. acum că aţi adus vorba... - Mi-l puteţi descrie? - Dacă stau şi mă gândesc acum... nu e chiar un coşmar.. e totuşi ciudat.. - Vă ascult. - Mă aflu undeva.. pe un platou... lângă mare... - Aşa... Deja parcă intrase într-o transă. Nu mai vedea nimic în jurul său decât întuneric şi o imagine palidă undeva în depărtare pe care cuvintele ce îi ieşeau mai mult singure pe gură începură să o descrie. - Nu.. dacă mă gândesc bine.. e mai îngust... e un pod.. un pod lat.. foarte lat... peste un râu... şi e ceaţă... - Continuaţi vă rog. - Şi mă aflu la un capăt al său... Mă sprijin de o margine de parapet şi privesc apa... E ciudat... Aud nişte paşi.. Foarte aproape.. Mă întorc dar nu văd pe nimeni... - Şi... asta e tot? - Nu... nu e tot.. Privesc spre celălalt capăt de pod şi... paşii se apropie.. dar nu e nimeni aici foarte.. văd undeva în depărtare o persoană... cum apare din ceaţă... - Ce persoană? - O femeie... - Ştiţi cine e? Îi puteţi vedea faţa? El ezită pentru un scurt moment după care răspunse scurt: - Nu... - Sunteţi sigur că nu ştiţi cine e? Sau nu reuşiţi să vă amintiţi?... - E... prea departe... - A... continuaţi vă rog... - Ea... Urcă balustrada.. şi se aruncă în apă... - Şi dumneavoastră? - Eu... eu mă întorc... şi... plec... - Şi asta e tot? - Da... Asta e tot... - Aţi avut vreo rudă, soţie, prietenă care a decedat de curând? - Nu... răspunse din nou evaziv. Ea se ridică de pe scaun, făcu câţiva paşi căutând parcă următoarea întrebare, după care luă loc din nou. Suficient însă pentru el să se trezească din visul ce îl retrăise în ultimele minute. - Cu ce vă ocupaţi? Care e activitatea dumneavoastră? - Eu.. Aa. Investigaţii private... Dar închidem... De fapt am închis. Acum mă ocup doar cu probleme de consultanţă juridică. - Interesant, dar, nu înţeleg... V-aţi ocupat cu investigaţii private? Sau vă mai ocupaţi şi vreţi să renunţaţi? - M-am ocupat... Am renunţat.. acum un an. - De ce? - Puţini clienţi.. Muncă stresantă... Aveam probleme de sănătate mari... - Aha, şi cum azi aţi primit un diagnostic pozitiv.. Ce intenţionaţi? Veţi redeschide biroul de investigaţii? Era prea obosit să încerce s-o mai contrazică deşi în primă fază căută iar o replică prin care să conteste ce era trecut pe fişele răspândite pe birou. Îi răspunse strict legat de întrebare. - Nu... După ce l-am închis... mi-am jurat că nu voi mai opera niciodată... în acest domeniu. - De ce? - Un ultim caz.. un insucces major... o catastrofă... - Ce anume? - Chiar în perioada închiderii... Nu-mi aduc aminte... - Deci care a fost problema? - V-am spus... Chiar nu-mi aduc aminte... - Dar aţi spus că aţi închis acum aproximativ un an, nu? - Da... cred că.. Da, fix, un an.. Pe 27 octombrie.. - Şi.. vă amintiţi data, şi nu vă mai amintiţi de ce aţi închis? - V-am mai spus... clienţi puţini.. stress... probleme de sănătate... - Da.. dar insuccesul, catastrofa cum i-aţi zis... Durerea de cap şi starea de nervozitate reveniră. Îi replică tăios, aproape ţipând: - Nu-mi aduc aminte!... După care parcă dându-şi seama că a depăşit un ton normal, reveni cu un glas aproape şoptit dar suficient de tare ca să fie auzit: cred... - Cred că ajunge pentru azi. Am crezut că aveţi tulburări de comportament mai puternice la început, dar cred că e vorba mai mult de stress. Oricum, ar fi bine dacă aţi mai vizita un psiholog pentru consiliere din când în când.. Iar în ceea ce priveşte pierderea dumneavoastră de memorie.. o pot relaţiona în principiu cu problemele de sănătate care le-aţi avut... Pe moment, ce vă recomand, e o plimbare seara prin parc, înainte de culcare... Cred că în cazul dumneavoastră va fi mai eficientă decât orice somnifer. Cam asta e tot. Vă doresc o seară plăcută. El se ridică şi deschise uşa să iasă evident tulburat, dar parcă mai lucid decât pe tot parcursul zilei. - Vă mulţumesc, spuse pe un ton calm fără să se întoarcă spre ea, fiind încă un pic nesigur dacă vorbele erau ale lui sau nu, şi ieşi.
V.
Era aproape patru dimineaţa. Acelaşi parc pe care îl cunoştea foarte bine deşi nu mai călcase de un an pe acolo. Se uită la ceas. De data asta mergea. Era nerăbdător. Oare ăsta era locul? Dacă mai e şi altă bancă. Toate arată la fel. Nu, asta trebuie să fie. E singura ceva mai luminată. Sunetul paşilor ce se apropiau şi silueta ce se contura îi înlăturară temerile. De data asta, deşi evaziv, o luă el prin surprindere. - Bună.. seara! - Bună seara. Precipitat scoase din buzunar formularul de dispariţie motolit, parcă atât de important acum. După o scurtă privire peste, parcă aruncată mai mult ca să se asigure, întrebă: - Mă scuzaţi... aveţi un frate... Robert? Răspunsul veni pe un ton oarecum intrigat, dar vocea caldă îi deveni repede familiară. - Da? ... De ce? I s-a întâmplat ceva? - Nu, nu.. Totul e în regulă... Şi se pierdu pentru moment. În cele din urmă ea rupse tăcerea: - Ne... cunoaştem cumva? - Cred că... Cum vă numiţi? - Jane. Cu un zâmbet sincer, involuntar, pe care nu-l mai avuse de multă vreme, el îi întinse mâna: - Eu, John. Încântat de cunoştinţă. - Asemenea, zise ea şi îi strânse mâna, privindu-l cu aceeaşi ochi albaştri din urmă cu un an, dar pe care el parcă acum îi vedea pentru prima dată.
Am zis s-o iau un pic de mai devreme saptamana asta pentru ca nu prea vad nici un motiv sa intarzii intrarea. Orice as vedea tot asta o sa am ca tema de blog :) Astept sa vad filmul asta de nu stiu cand .. iar cand a fost lansat in cinema am reusit sa ma "sincronizez" asa bine ca nu l-am prins in nici unul din orasele pe unde-am fost la timpul respectiv. In sfarsit am rezolvat "problema", iar rezultatul a fost pe masura asteptarilor din fericire.
In primul si in primul rand nu recomand nimanui sa vada "Scream 4" in caz ca n-a vazut primele 3. Asta nu inseamna ca trebuie neaparat sa tina minte mare lucru din ele (eu personal nu-s in stare sa descriu actiunea din nici unul), dar macar personajele si aerul de combinatie '90s teen movie/slasher horror ar trebui sa fie familiare. Altfel nu prea are nici un sens sa pierzi timp cu "Scream 4". Ar fi doar un horror light, iesit din tiparele curente = "Saw" , "The Descent" , etc din cauza cantitatii oarecum reduse de blood .. fara sa creeze nici cine stie ce atmosfera scary a la "Paranormal Activity", "Insidious", samd .. si cu suficiente referinte pe care probabil nu le-ai pricepe daca n-ai avea macar o vaga idee cine is personajele care s-au intors pentru partea a patra. Si vorbind de asta, avem distributia de baza revenita "in action" cu Neve Campbell as Sidney, intoarsa in oraselul natal dupa suficienti ani de la evenimentele initiale, cu scopul de a-si lansa o carte autobiografica. Ei si de aici incepe linia clasica de slasher horror = un nou Ghostface killer porneste o noua serie de victime avand-o aparent ca target final tot pe Sidney. Motivul si identitatea ... la finalul filmului evident :)
Evaluarea pe care o fac eu azi filmului e probabil cea mai subiectiva din tot blogul meu de cand l-am pornit pana azi. Pentru inceput, lasand la o parte ca is fan declarat Neve Campbell, pot sa zic fara prea multe alte explicatii ( devine evident destul de repede datorita altor prezente pe ecran :) ) ca filmul e pretty much a "guys movie". Ce-i mai important insa e the whole feeling care s-a pastrat asa cum il tin eu minte de la primele din serie si de la altele din perioada respectiva (like "I Know what You did Last Summer"). E un horror care te lasa sa dormi in liniste dupa ce-l vezi, nu te scarbeste cu galeti intregi de sange aruncate spre obiectiv, are o doza suficienta de autoironie si are sanse serioase sa iti aduca aminte de the '90s. E si normal avand in vedere ca avem aceeasi echipa = Wes Craven regie, Kevin Williamson script, si cei trei de pe afis care au "supravietuit" pana acum ca actori. Echipa care s-a pastrat pe toata seria "Scream" care desi e mai scurta decat alte clasice din zona slasher = "Friday the 13th", "Nightmare on Elm Street" sau chiar "Halloween", tocmai din cauza consistentei asteia, dupa mine, ca medie valorica pe film sta cel mai sus (da stiu .. "Scream" e light slasher nu hardcore ca restul, da' avand in vedere cat de varza sunt cateva "episoade" turnate de-a lungul timpului din mai sus amintitele, am zis ca pot sa-mi permit comparatia).
Filmul are si probleme destule = clisee, twisturi un pic fortate, etc - dar azi is dispus sa le trec cu vederea. Pentru ca ofera ceva ce nu mai gasesti foarte des - movie making comercial/vandabil care sa nu para depasit, dar sa se ridice la nivelul '80 - '90 cand erau mai multe cazurile cand pe zona asta scriptul era suficient de inteligent ca sa prinda fara sa se bazeze in primul rand pe efecte sau pe partea de action/violence care sa umfle un story de 3 randuri. In plus, chit ca de lansat a fost lansat in primavara dupa mine intra pe aceeasi categorie de sezon :) - "summer movie" cu "Super 8" de saptamana trecuta sau cu "Disturbia" ca sa dau si un alt exemplu, desi genurile difera ( un pic de horror e prin toate pana la urma ;) ). So, daca ai vazut primele 3 "Screams", probably you "like scary movies" :), deci incearca-l si pe asta.
Postări
