L'ombra di Caravaggio (2022)

Se mai intampla sa vad, relativ rar e drept, in programul cinema-ului de mall titluri care nu-s mainstream produse in afara US si Ro. Dar tot rar mi-a trezit interesul unei experiente de big screen ceva din ele, si sa mai ajung si sa prind ceea ce de obicei e o singura proiectie alocata pe zi deja necesita noroc. O exceptie a fost productia de fata, "L'ombra di Caravaggio". Pot sa zic ca vizual a meritat, in rest so & so...

Subiectul, viata lui Michelangelo Merisi cunoscut drept Caravaggio, e unul foarte filmic daca faci un research online de 5 minute. Filmul de fata pleaca de la punctul in care pictorul, exilat in Napoli dupa o condamnare pentru o crima in timpul unei rafuieli de strada, incearca sa-si gaseasca drumul inapoi spre Roma printr-o gratiere oficiala din partea papei. Scenariul introduce un personaj care in scopul asta e angajat de biserica sa investigheze inculpatul. De aici avem construita o radiografie asupra intregii cariere care ne plimba prin viata zbuciumata a omului de la primele panze pana la statutul de pictor recunoscut in perioada respectiva, dar intr-un permanent conflict cu clerul pentru libertatea asumata in creatiile proprii.

Regia filmului ii apartine lui Michele Placido, probabil cunoscut pentru rolul din "La piovra", si tot ce pot sa zic e ca e na.. din pacate imi confirma parerea ca in majoritatea cazurilor cand regia e a unui actor, se vede, si nu in sensul pozitiv. Ce avem aici e un Caravaggio "dezasamblat". Conexiunile sunt suficient de coerente intre experientele din viata omului Caravaggio si impactul asupra pictorului Caravaggio, care mai mult sau mai putin speculativ din pdv dovezi istorice incearca sa surprinda anumite sensuri mai adanci, dar cuvantul cheie ramane "suficient". Se simte ca tot firul filmului e compus din bucati lipite una de alta, in permanenta sarind din flashback in perioada curenta si dupa iar in flashback. Alta problema, poate mai evidenta e distributia secundara. Daca Riccardo Scamarcio face un rol principal care sustine perfect imaginea istorica a personajului, pentru restul actorilor interpretarea mi se pare ca se duce mult prea des in overacting in frunte cu "umbra" Louis Garrel drept anchetator al bisericii. Poate e o metafora regizorala ca apropo la contrastul intalnit ca element specific in picturile lui Caravaggio, desi ma cam indoiesc. Mai degraba pare o economie la tras mai multe duble.

Peste toate problemele de mai sus ramane insa o poveste vizuala foarte fain lucrata care te plimba efectiv prin istoria panzelor lui Caravaggio, pana la nivelul reconstructiei unei lucrari intregi pe ecran. Deci pot sa zic ca daca te intereseaza si imaginea intr-un film, clar merita vazut. Pe langa asta, ce ti se prezinta in spatele valorii documentaristice a productiei, probabil tine si de o interpretare personala relativ la care eu cel putin la momentul curent nu prea stiu cat de obiectiv pot fi. Probabil esenta e ideea ca mai oricine care a avut o urma de inteligenta suficient de sus, mai evident pesemne in arta dar exemple sunt destule si in alte arii, a avut si proprii demoni. Important e cat de bine ii poti tine pentru tine ca sa nu afecteze lumea din jur, si e complicat sa gasesti o balanta cat sa te lase sa lasi ceva in urma. Peste timp istoria ar zice ca lui Caravaggio cel putin partea a doua i-a iesit. In rest... Sarbatori Fericite ;)

Rating: 3.5 out of 5

Winter-Spring 2023-2024 Movie Preview

Am ajuns la intrarea sezoniera obisnuita de inceput de iarna relativ la ce urmeaza ca lansari in urmatoarea jumatate de an, care inca o data imi salveaza lipsa de alt subiect. Deci, sa vedem...

In decembrie deja a iesit pe ecrane prin alte tari se pare, un film care e in mod normal departe de zona mea de interes: "Godzilla Minus One" sau in varianta originala "Gojira -1.0". Sunt doua motive pentru care m-am oprit la titlul asta: recenziile iesite pana in prezent care plaseaza filmul peste medie si faptul ca nu e o productie made in Hollywood = aici avem o varianta japoneza alternativa la seria americana, din care la ultimele am zis pas. Cum am zis, "monster movie" nu prea-i genul meu, dar in cazul de fata ma gandesc sa fac o exceptie.

In ianuarie avem un film de actiune light cu o doza aparenta de umor: "Role Play". Reteta cuplului din care unul (sau ambii) dintre soti are o viata secreta nu-i una noua, dar nici nu vad alt titlu mai promitator pentru inceputul de an. Cel de fata parca are macar un pic de potential de "fun to watch".

Am decis greu pentru februarie sa ma opresc la un film cu sigla Marvel pe undeva prin credits, dar astept de mult sa vad o versiune mai ok a "Next"-ului cu Nicolas Cage (la origini o short story de P.K. Dick), ca pana la urma ceva de genul asta pare ca avem in "Madame Web". Din trailer pare totusi ca the super-hero context daca vine la pachet n-o sa fie chiar dominant. Sper...

In martie cea mai asteptata premiera e partea a doua din "Dune" amanata din noiembrie, pe care am mai avut-o in lista trecuta, asa ca trecem direct la aprilie. Unde din pacate nu prea am ce alege din trailere iesite pana in prezent si ma vad nevoit sa ma rezum la replica US made a titlului de la care-am plecat = "Godzilla x Kong: The New Empire". Na, ca am ajuns sa am doua "monster movies" in lista. Acuma, sa decida fiecare ce varianta prefera...

Incheiem cu luna mai care aduce "Furiosa", continuarea, sau de fapt cred ca prequel-ul, lui George Miller la reboot-ul "Mad Max" din 2015. Atunci n-am fost foarte increzator si am fost surprins placut de rezultat. Nici acum nu-s foarte increzator. So...

Killers of the Flower Moon (2023) + 16y

O sa trec repede peste partea secundara din titlu = varsta de 16 ani a probabil celui mai necitit blog de film cu asemenea durata, care e insa legat de motivul intrarii curente. Numar pe degetele de la o mana filmele la care am mai ajuns in cinema anul curent (fata de acum 16 ani cand media cred ca era la vreo 2 pe luna). Am facut totusi un efort ca sa prind ultima proiectie pentru "Killers of the Flower Moon", pentru ca ma asteptam sa ajung in situatia de intrare aniversara fara un subiect decent si aveam nevoie de un backup. Noroc ca Scorsese inca mai face film...

Ce avem aici e inspirat dintr-o istorie macabra, intamplata in rezervatia indienilor Osage, uitata prin presa anilor '20 din Statele Unite, pana la o documentare mai solida a unui jurnalist, David Grann, pentru o carte aparuta relativ recent, baza filmului de fata. Pe scurt, in urma descoperirii de zacaminte de petrol pe teritoriul indian in perioada respectiva, populatia nativa s-a trezit imbogatita peste noapte din cesionarea drepturilor de exploatare. Evident, oportunitatea de a stoarce banii respectivi a sarit in ochi rapid si populatiei albe din imprejurimi care a inceput sa gaseasca tot felul de variante, de la asa zisi gardieni oficiali care sa administreze veniturile obtinute, la afaceri bazate pe vanzari la suprapret, pana la casatorii din interes material. In peisajul asta s-a detasat insa un caz aparte, al unui fermier bogat, William King Hale, cu o influenta majora in politica zonei respective, ce a organizat un complot foarte elaborat pentru a-si mari averea. Printre alte "mecanisme" cum ar fi incasarea de prime de asigurare de viata pentru prieteni morti in conditii suspecte, sistemul aparent a avut si o baza in casatoria unor rude cu persoane din populatia nativa, urmate de decesul acestora in urma unor boli misterioase si mostenirea drepturilor pe terenuri. Si ca drepturile sa fie mai consistente boala misterioasa trebuia sa loveasca mai intai pe rand rudele victimei finale. Pe scurt, o piramida de crime, gandita in asa fel incat ultima sa capitalizeze cat mai eficient din lantul de succesiuni testamentare. Respectiva schema s-a lovit insa la un moment dat de investigatiile recentului infiintat FBI si de reticenta unui nepot al lui Hale de a o duce pana la capat, consecinta fiind condamnarea celor doi plus a unor complici. Asta insa din pacate dupa multe morti.

Ca pentru mai toate filmele lui Scorsese, actorii stralucesc mai mult decat partea tehnica, desi sincer Di Caprio in rolul nepotului lui W.K. Hale mi s-a parut ca se duce un pic spre overacting aici, si de fapt cine "steals the show" in cazul de fata nu cred ca e nici De Niro, ci probabil surprinzator Lily Gladstone in rolul sotiei indiene. Pe tehnic, coloana sonora, ultima din cariera lui Robbie Robertson (plecat spre alte lumi nu demult), e cred cea mai buna din colaborarile avute cu Scorsese care au fost mai multe ("The Irishman", "The Color of Money", etc.). Imaginea e buna, avem joc de lumina si de cromatica uneori. Merita vazut pe big screen, dar totusi nu pot sa zic ca e ceva exceptional. Prin prisma perioadei si contextului, cea mai directa comparatie care imi vine acum in minte e cu "There Will Be Blood", iar de acolo pot sa zic ca mi-au ramas mai multe cadre in minte. Ce-i mai de impact e montajul unde avem perechea consacrata facuta de Scorsese cu Thelma Schoonmaker, care e o parte esentiala ce atenueaza lungimea cam mare a filmului. Avem periodic insertii scurte dar de efect care ies un pic din linia narativa, ba cu o bufnita care prevesteste finalul vietii, ba cu intalnirea celor de dupa finalul vetii, ba cu altele. Cea mai consistenta secventa vine la final ca un setup de emisiune radio care ne prezinta un epilog al vietii personajelor implicate, incheiat la microfon chiar de Scorsese.

Filmul nu e cel mai bun, nu e nici cel mai slab, si cel putin din statistica IMDb e cu 3 minute mai scurt decat "The Irishman", deci nici cel mai lung al lui Scorsese :) Dar totusi... e foarte lung, la cele aproape 3h30. Si se simte asta, dar se simte si experienta regizorala. Adica putem avea un film lung fara lungimi foarte evidente, deci care totusi sa nu treneze foarte mult. Iar aici cred ca i-a iesit mai bine decat in "The Irishman".

Rating: 4 out of 5

The Creator (2023)

De cand am scazut frecventa intrarilor de pe blog incerc pe astea putine pe care le mai am sa le inchei cu un rating peste medie, adica sa gasesc un film care merita recomandat. Motiv pentru care am fost foarte aproape sa ma intorc iar la un titlu sud-coreean din decada 2000, dar pana la urma se pare ca nevoia de "payback" pentru vreo doua ceasuri pierdute cu "The Creator" invinge. Deci...

Ce avem aici e un SF plasat intr-un viitor unde omenirea din vest a interzis AI-ul, vinovat aparent pentru o explozie nucleara care a maturat Los Angeles-ul. Omenirea din est nu prea e de acord ca AI-ul e rau, rezultatul fiind un soi de razboi cu o populatie de androizi made in Asia persecutati de armata americana in incursiuni pe teritoriul inamic. In contextul asta avem o poveste romantica intre un sergent din US Army infiltrat in rezistenta inamica si aparent fiica principalului creator de AI. Long story short (chiar e, ca mare lucru n-avem in plus), ea moare intr-un atac, el se intoarce acasa, dupa care peste cativa ani e trimis sa recupereze "the weapon" - o arma dezvoltata de tabara AI care aparent ar neutraliza toata tehnica de lupta vestica. Dupa cum vedem si in trailers, arma e un copil, iar de aici mai avem vreo doua mini-twisturi previzibile, pe care mai bine le las deoparte ca sa mai ramana totusi ceva de vazut.

Conflictul umanitate vs AI e o tema in SF de cand a aparut notiunea de AI, adica de zeci de ani. Abordarea filmica insa a prins in special din pozitionarea AI-ului in planul negativ: Terminator, Matrix, etc care probabil e si o perspectiva mai simpla = e mai natural pentru spectator sa empatizeze cu omul decat cu masina. "The Creator" insa a vrut probabil sa capitalizeze pe trendul curent in care avem AI peste tot. Nu zic ca varianta AI bun contra oameni rai e ceva de exclus, avand elemente de genul asta in SF-uri ca "Blade Runner" sau "I, Robot" sau mai precis in scrierile clasice de la baza de P.K. Dick, respectiv Asimov, dar acolo lucrurile sunt mult, mult mai nuantate ca aici. In filmul de fata nu avem decat o reciclare palida a unor elemente cum ar fi legea roboticii in care androidul nu poate sa comita o crima, dar e ceva aplicabil selectiv de care aflam pe la final. Ce avem de fapt e standardul hollywoodian din ultimii ani aruncat peste baza asta firava de SF care transforma totul intr-o lupta de clasa foarte politically correct, in care AI-ul e o adevarata categorie sociala ostracizata care isi cere drepturile. Totul e one-sided si black and white. E suficient probabil pentru un public obisnuit sa nu-si mai bata capul cu nuantele de gri dintr-un story ci preferabil sa primeasca cateva VFX cu gloante si explozii in loc. Dar na... probabil nici nu poti sa ai pretentii de la Gareth Edwards (regizor + scenarist), care de la VFX a plecat in cariera, sa fie un Asimov.

As putea probabil sa fiu contrazis prin prisma personajului principal care pana la urma reprezinta omul bun care realizeaza ca AI-ul nu-i malefic. Problema e ca daca ar fi sa-l compar pe John David Washington cu Arnold Schwarzenegger din Terminator 2 de acum 30 de ani, nu cred ca exista vreun dubiu care dintre cele doua personaje aduce mai mult echilibru. Nu ajuta nici prestatia actorului, si chiar nu vreau sa mai speculez ce-o fi stat la baza castingului, dar scenariul ramane the root of all evil. Rigiditatea lui T-800 transformata fin pe parcursul Terminator 2 da o latura mult mai umana si credibila masinii de ucis, decat un sergent isteric care trece aici de la o extrema cu amenintari de "shut down" la alta cu scene lacrimogene. Mai adaugam la asta si un comic relief dozat ingrozitor de prost, limitat pe startul filmului cu un tragism continuu total opus pe final. Clipul pe care l-am adaugat pe langa trailer e relevant, in ciuda laudelor vis-a-vis de capacitatea regizorala de infuzie empatica (la mine nu prinde, sorry). Mai punem garnitura si un montaj in care avem niste flashbacks care mai mult incurca firul actiunii si ar fi putut foarte bine sa fie plasate in ordinea cronologica obisnuita. Singura parte care mai salveaza ce avem aici e cea de imagine si production design, care intr-adevar da un feeling care alterneaza intre o distopie a la "Blade Runner" si reminiscente din "Star Wars". Si mai mult, iti spune parca, chinuit, ca daca aveai alt scenariu si regie, filmul chiar putea fi bun. Dar nu e.

Rating: 2 out of 5

A Dirty Carnival (2006)

Cum sunt intr-o oarecare pana de idei pe technical writing = ce ar trebui sa fac la ora curenta, si observand ca iar am ajuns in ultima zi din luna fara sa scriu o intrare de blog, am zis sa fac un context switch scurt. Poate scap de blocajul de dincolo. Nu am insa nimic "la zi" ca subiect, si ma vad nevoit sa aleg un film de cinemateca am putea sa zicem, pe care l-am vazut abia vara asta. Ca o paranteza, 2006 vad ca imi revine periodic in atentie, fiind probabil unul din cei mai buni ani de cinema din secolul asta - o privire pe lista asta (integral, nu doar box-office) confirmandu-mi ca media anuala a filmului de azi, daca numaram titlurile care te misca cat sa le tii minte dupa o decada si mai bine, e departe de ce-a fost. "A Dirty Carnival" nu e pe lista respectiva insa, fiind o productie sud-coreeana. De asemenea nu e probabil un film de care as vrea sa imi aduc aminte, dar o sa fie...

Cred ca daca as fi pus sa caut un echivalent al "Goodfellas" sau "Casino" prin cinema-ul asiatic, "A Dirty Carnival" ar fi unul din candidatii principali. Ca story e ceva in aceeasi linie cu "Goodfellas" care urmareste ascensiunea unui gangster marunt pana spre nivelul de partener in afacerile capului organizatiei. Ca brutalitate e mai apropiat de "Casino" unde mai bine sarim detaliile, lasand partea asta ca warning. Nu trebuie uitat ca e vorba de un film coreean, unde violenta cand apare nu prea isi pune bariere de rating, iar contextul e totusi diferit de povestile romantate ale mafiei italo-americane. Din pacate e unul care pare mult mai ancorat in realitate, ceea ce e accentuat de film printr-un side story care converge cu firul principal. Un regizor tanar, fost coleg de scoala si prieten cu protagonistul decide sa-i ceara consultanta pentru un film cu gangsteri facilitandu-i in schimb reintalnirea cu o fosta colega. Alternanta intre interactiunile linistite in care personajul principal vrea sa para ca duce o existenta normala, in care se mai interpune si o tentativa de relatie romantica, face mai greu de digerat episoadele din cealalta viata. Finalul, care incepe sa devina previzibil de la un punct, nu e unul fericit, si nu prea are cum sa nu-ti lase o impresie amara.

"A Dirty Carnival" face parte dintr-o categorie restransa de filme despre care nu pot sa zic ca mi-au placut sau pe care as vrea sa le revad, dar pot sa zic ca e un film bun. Plecand de la actori si interpretare, pana la scenariul care introduce pe alocuri o tenta de umor trist foarte particular, impactul pe care il are filmul asupra privitorului e clar unul peste media productiilor de Hollywood de azi.

Rating: 3.5 out of 5 (subiectiv, obiectiv probabil ar fi mai sus)

(better quality, but no subs)

Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023)

Pesemne vine un pic tarziu recenzia asta, dar e deja ceva vreme de cand nu mai obisnuiesc sa ma arunc la titlurile de box-office din ziua lansarii. De fapt, de cativa ani chiar le cam evit complet. "Indiana Jones and the Dial of Destiny" a fost o exceptie, dar ramane totusi departe de exceptional. Cam singurul lucru memorabil e cat de bine reuseste intinerirea artificiala a lui Harrison Ford din debutul filmului. In rest e totusi de apreciat ca se pastreaza un pic peste linia de superficialitate a majoritatii filmelor de vara. Nu cu mult.

Aprecierea de mai sus vine din story-ul pe care ni-l insira filmul. Nefiind ceva foarte spectaculos, e insa relativ consistent. Povestea se invarte in jurul unui mecanism, Antikythera, conceput fictiv in film de Arhimede si capabil sa prezica falii temporale. Realitatea relativ la respectivul artifact e evident alta, dar trecem peste (you can Google for it). Partea faina in film, mai ales daca n-ai avut parte de vacanta, e ca te plimba intr-un quest clasic pe urma respectivului obiect prin diverse locatii cu iz turistic, pana ce puzzle-ul destul de incalcit ajunge in sfarsit complet. Dupa care, in final (spoiler) avem si o intoarcere scurta in timp in Grecia antica.

Initial filmul te prinde venind cu elemente familiare din universul Indiana Jones, introducerea din finalul WW2 cu personajul negativ - un fizician nazist, reintalnirea cu Sallah (John Rhys-Davies) - emigrat intre timp din Egiptul primului film in New York, periplul printr-o locatie exotica - Maroc in cazul de fata, linia melodica arhicunoscuta a lui John Williams, si altele. Dar incet, incet, desfasurarea parca incepe sa treneze, actiunea devenind usor monotona. O salveaza intr-o oarecare masura elementul de calatorie in timp din final, dar faptul ca stii din start premiza in questul urmarit n-o face chiar o surpriza. In comparatie, in "Raiders of the Lost Ark", habar n-ai pana la sfarsit ce se-ntampla mai exact cand se deschide chivotul. Aici, impresia finala dupa mai bine de doua ore de film e cumva similara personajului principal care la o varsta de pensionare se plange ca nu prea mai are ce cauta intr-o asemenea poveste - pelicula cumva face fata asteptarilor prin elementele de background dar parca e prea "obosita" ca sa livreze ceva de impact. Si totusi, chiar asa, fata de exagerarea precedenta incercata de Spielberg in 2008 in resuscitarea personajului, ce-a iesit acum mi s-a parut mai potrivit si in ton cu feelingul "Indiana Jones", asa cum mi-l aduc eu aminte din anii copilariei.

Rating: 3.5 out of 5

Suzume (2022)

Se-ntampla rar chiar sa vreau sa scriu o intrare de blog despre un film si sa n-am habar ce as putea scrie. Cred ca in istoria blogului astuia am avut doar vreo doua-trei situatii in care mi-am stors creierii sa compun o postare pentru ca am simtit nevoia sa punctez un titlu, fiind constient insa din start ca nu prea stiu ce sa zic in afara ca filmul e bun. Ma rog, inconstient e posibil sa fi fost mai multe cazuri :) Ce-i sigur e ca pentru "Suzume" suntem intr-o situatie de genul asta. So...

Aici avem un anime in care povestea de background e un soi de fantasy japonez in care un vierme gigantic intruchipand cutremurele si alte dezastre naturale care se abat periodic asupra arhipelagului nipon scapa periodic prin niste usi pe care cineva, un asa zis "closer", trebuie sa le-nchida. Acel cineva se intalneste intr-una dintre operatiunile respective cu Suzume, o adolescenta in drum spre scoala, care ajunge sa preia rolul respectiv. Iar de aici incepe un periplu semi-fantastic care insa, in opinia mea e asa cum am zis de fapt doar un background story. Sau un context de construit metafore foarte.. abstract, in ciuda aparentelor.

Sa trecem repede peste partea tehnica unde, pentru un anime, experienta vizuala chiar merita. Imi pare rau ca l-am ratat pe big screen unde surprinzator a ajuns in primavara si prin cinemaul local. Acum ajungem la partea unde nu prea mai stiu ce sa zic. Ca in alte anime-uri mai "clasice", unde evident Miyazaki vine in minte, sunt pasaje suficient de rupte de real incat sunt greu interpretabile si poate chiar greoaie ca lungimi de pelicula. Totusi si astea fac parte din sirul de metafore ce se intinde pe tot filmul, si care cred ca se pot plia cumva de la persoana la persoana in functie de propria experienta de viata, iar asta e bucata interesanta - cineva poate gasi ceva anume in istoria proprie si relationa cu o parte din ce vede probabil intr-un mod foarte diferit de altcineva, dar cred ca aproape oricine ar fi atins cumva de macar o bucatica din film. Probabil suna cam criptic ce zic, dar e mai practic de experimentat pe cont propriu si vazut daca-i asa. Maybe I'm wrong :)

Rating: 4 out of 5

Oppenheimer (2023)

De o vreme nu mai ajung prea des prin cinema, dar mai exista exceptii. "Oppenheimer" a fost una dintre ele. Motive: top 250 IMDb, Nolan si un feeling ca merita vazut pe big screen. Un TL;DR relativ la astea: prezenta in top 250 cred ca e justificata, nu e cel mai bun film al lui Nolan - dar e probabil in prima jumatate, pe big screen.. n-as zice ca e un "must see", dar e drept ca nu l-am vazut in IMAX.

Cine mi-a mai citit de prin blog stie ca nu ma prea dau in vant dupa biografii ecranizate. In plus, Oppenheimer nu cred ca e cea mai ofertanta figura filmic vorbind, in ciuda importantei avute in contextul WW2 si a contributiei majore la crearea primei bombe atomice. De unde rezulta punctul forte al productiei de fata - sa stoarca un scenariu care nu cred ca ar putea fi depasit usor de o alta tentativa pe acelasi subiect. Povestea e construita pe vreo trei linii temporale pornite simultan. Cea principala e una "clasica" care urmeaza biografia personajului principal din anii studentiei pana la implicarea ca fizician sef in proiectul Manhattan si detonarea bombelor de la Hiroshima si Nagasaki, linie care se impleteste dupa asta cu o a doua secventa probabil mai putin cunoscuta, cea a "procesului". Pe scurt, dupa finalul WW2, activitatea lui Oppenheimer a devenit mai mult politica decat stiintifica atragand implicit si antipatii ce au culminat cu o audiere in cadru restrans pentru a-i retrage acreditarile de securitate, dar care ca efect a echivalat cu o discreditare publica generala. O a treia linie temporala, nuantata sugestiv in alb-negru urmareste reversul episodului, intamplat la cativa ani dupa, cand principalul om politic din spatele audierii lui Oppenheimer are parte de propriul "proces" pentru o numire intr-o functie de secretar de stat.

"Oppenheimer" are o constructie de scenariu perfecta. O recenzie pe care o citisem anterior vizionarii spunea ceva de durata lunga unde a treia ora, care vine dupa exploziile nucleare, ar dilua efectul si ca filmul ar fi trebuit oprit acolo. Eu cred ca fix abia a treia ora puncteaza suficient incat sa merite timpul de pelicula. Chiar daca in debut avem unele dialoguri care poate par puerile, finalul e plin de nuante fine mult mai mature si destul de "deep". Avem de la aspecte de forma, de genul exprimarii la persoana I plural - natural pentru un cercetator avand in vedere cutumele de redactare - in antiteza cu pretentiile avocatesti ale unui procuror care o intepreteaza ca lipsa de asumare. Si avem ideea principala de fond care vine ca o avertizare: amesteca stiinta si tehnica in politica si ultima o sa te-ngroape. Sunt detalii care cred ca sunt perceptibile mai clar pentru cine a mai avut tangenta cu activitatea de cercetare stiintifica, si mai particular cu zona reala/tehnica. Invariabil un om din zona asta, la un moment dat, ajunge sa aiba opinii sau chiar sa fie fortat de imprejurari = activitati management sau alte chestii colaterale, sa ia atitudine in probleme mai.. "umane" decat nisa stiintifica. Cine pica prea mult insa in directia asta ajunge involuntar sa o sacrifice pe cealalta, ceea ce in varianta optimista te trage inapoi macar ca timp pierdut, iar in cazul cel mai rau ajungi miel de taiat in jungla politica (cazul filmului). Rar reuseste cineva dintr-o arie tehnica sa duca ambele fronturi la nivel de performanta - pentru ca o arie tehnica are o dinamica la care cateodata e greu sa tii pasul si fara altceva pe creier. Anyway, ne ducem spre o nisa prea particulara :) deci sa ne-ntoarcem la film.

Ca experienta cinematografica "Oppenheimer" e ok, dar nu impresioneaza. Avem cadre faine, dar per total nu e ceva spectaculos din pdv camera work. Pot sa zic ca am apreciat totusi retinerea la folosirea de CGI - cred ca e mai potrivit asa, dar pe de alta parte sunt convins ca se putea mai bine la imagine. Sunetul, ca si montajul sunt tipice pentru Nolan, adica un pic prea agresive, cel putin in start. Totusi, spre final montajul video ajunge sa compenseze lipsurile pe care le simti la imagine, ceea ce rezulta fiind probabil cea mai bine editata ora de film pe care am vazut-o in ultimii doi ani. Alternanta intre liniile temporale diferite pleaca de la un adagio in start si ajunge treptat la un allegro tensionat care, ca tot suntem in tema, culmineaza intr-o explozie de impact senzorial in ultimele zece minute.

La actori aprecierile de obicei sunt subiective deci putem trece repede peste - evident e aproape garantat ca atat Cillian Murphy cat si Robert Downey Jr. vor avea multe nominalizari in sezonul de premii care urmeaza. N-am vorbit deloc totusi mai sus despre starul mai mare de pe afis... = the bomb :) Ne-am duce intr-o discutie filosofica si plictisitoare. Sumarizand, filmul din pacate e foarte actual, chiar daca perioada desfasurarii e cu peste jumatate de secol in urma. Si la fel cum ziceam si de "1917" sau mai recent de "Im Westen Nichts Neues", ar trebui pesemne inclus pe lista de vizionare obligatorie pentru multi sefi de state. Nu stiu insa daca ar intelege ce ar fi cazul sa inteleaga...

Concluzia: e un film lung si poate plictisi. Asa cum m-a plictisit pe mine "Mank", "The Iron Lady", "Mr. Turner" sau alte biopics aparute de-a lungul anilor. Probabil ca n-o sa se intample asta totusi daca ai un pic de apetenta pentru istorie sau un minim background tehnic. Iar ultima te poate face usor subiectiv ;)

Rating: 4.5 out of 5

Maggie Moore(s) (2023)

Dupa cum probabil e evident din frecventa intrarilor de blog, nu prea am mai avut vreme, si sincer nici foarte mult chef de filme in ultimul timp. Ma gandesc sa mai compensez in perioada de vara, dar om vedea... Pe moment m-am oprit la "Maggie Moore(s)" pe care l-am mai pomenit parca in intrarea de previews de acum vreo doua luni, titlu care ulterior s-a ales cu niste ratinguri mediocre pe site-urile de specialitate, dar pe care m-am incapatanat totusi sa-l vad. Si mi-a placut. De unde si subiectul curent.

Probabil ca gen filmul s-ar incadra cel mai bine la capitolul dark comedy, cu oarece inspiratie aparenta dintr-un caz real destul de creepy. In suburbiile unui oras oarecare domnul Moore nu se intelege foarte bine cu doamna Maggie Moore, iar domnul Moore mai are si o relatie destul de shady cu un furnizor de alimente expirate catre restaurantul de franciza pe care-l detine. Cand doamna Moore afla detaliile si ameninta cu politia, domnul Moore recurge la solutia nu foarte ortodoxa de a angaja un individ cu experienta in intimidari ca sa o sperie. Numai ca speriatul merge prea departe si domnul Moore ramane vaduv. Coincidenta nefericita, domnul Moore mai afla ca exista o doamna Maggie Moore prin aceeasi zona, si ii vine o idee.. Ce-ar fi ca pentru a-si consolida alibiul de sot indurerat sa-l mai angajeze inca o data pe acelasi individ cu veleitati de "asasin platit" sa o sperie cam la fel si pe a doua doamna Moore, iar primul "accident" sa para chiar un accident cu adresa gresita. Mai adaugam la tot complotul asta si ca a doua doamna Moore pare ca avea deja sambetele purtate de alti cativa, ceea ce rezulta intr-un caz nemaintalnit de incalcit pentru seful politiei locale. Plusam si cu un side romance + un comic relief oferit de glumele nesarate ale secundului implicat in investigatie.

Filmul clar nu e in trendul de cinema al ultimilor ani, ci mai mult duce poate spre o productie TV sau un episod dintr-un serial in zona crime mystery. Insa per total are un farmec aparte de poveste molcoma dar nu boring, funny dar nu puerila, si "spicy" dar nu exagerata. E un film perfect ok daca vrei o ora jumatate de chill time dar totusi activa din pdv brain activity, pentru ca scenariul e suficient de dens si bine scris. Probabil devine plictisitor pentru asteptarile criticii mainstream care pesemne s-a obisnuit in ultimii ani fie cu standardul de action box office fara prea multa substanta, fie cu Scorsese, Paul Thomas Anderson sau altii din acelasi range. Dar ceva intre astea mai greu. Mie mi s-a parut mult prea underrated. Dar, better watch it and then judge it... Poate is eu cam obosit :)

Rating: 4 out of 5

Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves (2023)

Stiu ca-s relativ intarziat fata de data premierei a ceea ce pare a fi o prima iteratie dintr-o serie "Dungeons and Dragons", dar 1) n-am prea avut timp de filme in ultima vreme si 2) n-aveam prea multa incredere in subiect. Asa ca m-am hotarat mai greu sa-l vad. Dar probabil atat 1 cat si 2 au avut o contributie subiectiva la impresia finala = am primit clar ceva peste asteptari.

Ca sa clarific un pic punctul 2 de mai sus, nu-s chiar complet strain de universul D & D. Acum vreo 15-20 de ani (cand timpul liber era altul) am avut un oarecare contact cu nisa de jocuri video plasata in universul fantasy cu acelasi nume, plecat long long ago din zona de board games. Suficient contact cat sa-mi dau seama ca gramezile de quest-uri repetitive gen vorbit cu personajul X din taverna Y pentru gasit obiectul Z din locatia Q amestecate intr-o increngatura tipic supra-complicata, fac greu de crezut ca poate fi extras un story decent de film. Dar uite ca se poate. Daca e ceva de pus in top la aprecieri legat de productia de fata, e scenariul. Intr-un univers fantasy destul de comun cu ce mai exista deja = oameni, pitici, druizi, vrajitori buni, vrajitori rai, dragoni, etc, cumva avem o poveste care nu pare fumata. Pentru cunoscatori pastreaza feeling-ul D & D printr-o serie de nuante cum ar fi: ansamblul de personaje diferite, fiecare cu abilitatile lui - "the party" - tipic unui joc, notiunea de NPC-uri = non-playable characters pe care le poti adauga temporar la party dar la un moment dat isi vad de viata lor, questurile clasice de care ziceam mai sus, si altele. Pentru necunoscatori nuantele astea nu se observa dar nici nu deranjeaza pentru ca filmul adauga oricum o doza de umor excelent plasata in asa fel incat sa ia la misto toate aspectele care i-ar plictisi pana si pe cunoscatori = de ce o vraja de interogat zombie necesita musai 5 intrebari daca tu ai nevoie de doar doua, de ce trebuie sa ai un traseu mai imbarligat decat tot ce-ai vazut prin filmele cu Indiana Jones ca sa poti trece un pod, si iar altele.

N-am spus mai nimic despre subiect, nu? Pentru ca subiectul este unul tipic de D & D, adica ce spuneam mai sus - avem eroii povestii prinsi in descalcirea unor ite incalcite a ce se dovedeste un complot diabolic al unui necromancer de a acapara lumea celor vii via o vrajitoare malefica care ajunge la putere printr-un escroc ce uzurpa tronul din... Ma rog, chiar conteaza mai putin cate ite avem ci mai mult cum is legate, cu tot ce vine pe langa script = actorie, sunet, imagine, pentru care descrierea scrisa aici e inutila; mai bine de vazut filmul. It's refreshing ;) Si nu prea-s intr-o perioada in care sa zic asta despre orice, oricat de subiectiv as fi dupa niste asteptari joase.

Rating: 4.5 out of 5

Summer-Fall 2023 Movie Preview

Ca de obicei in ultima vreme, dispozitia mea de scris intrari noi e "incapacitata" din diverse motive. Ma incapatanez totusi sa mai tin viu blogul, iar cum am ajuns in perioada standard de preview a urmatoarelor sase luni, asta imi face treaba mai simpla, pentru ca pana la urma aici probabil conteaza mai mult enumerarea de trailere decat ce mai debitez eu pe langa => imi permit sa fac economie la comentarii. Deci, sa vedem ce-avem pe o lista scurta...

In iunie, "Maggie Moore(s)" iese din peisajul blockbuster-elor obisnuite de vara, motiv din care l-am si bifat pe lista sperand ca o sa avem ceva mai original aici. Pare un amestec de mystery thriller si comedie neagra. Ramane de vazut cat de bine reuseste.

Am avut rar titluri din zona biopics referite pe blog, pentru ca nu ma prea prinde genul. Pentru "Oppenheimer", anuntat pentru iulie, am zis sa fac o exceptie. O data pentru ca-i regizat de Nolan, si doi, pentru ca (din pacate) pare sa devina din ce in ce mai actual.

Nu prea am avut ce alege din trailerele pentru august, asa ca sarim la septembrie cand avem "The Creator". Tema de fond e cam fumata, si nu prea cred ca are sanse sa se ridice la nivelul predecesorilor "Terminator", "Matrix" si altele. Dar macar e un SF "clasic" (nu un SH = "superhero" movie), de care nu prea mai avem parte asa des.

In octombrie avem data oficiala de lansare pentru "Killers of the Flower Moon", cel mai recent film al lui Scorsese. Dupa pre-screeningurile de pe la Cannes, recenziile par favorabile.

Inchei lista cu "Dune: Part Two" din noiembrie. Tot ce pot sa zic e ca sper e sa se mai limiteze de la libertatile de adaptare pe care le-am vazut in prima parte, desi inapoi e cam greu de dat. In rest, vedem la toamna... S-ajungem pana acolo.

Puss in Boots: The Last Wish vs. John Wick: Chapter 4

Aveam in intentie sa scriu intrarea asta, sau cel putin prima jumatate din ea = "Puss in Boots", inainte de sarbatori dar n-am mai reusit, asa ca de atunci pana acum s-a mai adaugat si ultimul episod din "John Wick". De unde asocierea intre cele doua? Nu prea avem ceva evident, dar wait... In primul rand, ambele par oarecum tentativa de final de serie, sau mai bine zis un "la revedere" (nu chiar "adio") din partea personajului principal. In plus, intr-o nota mai mult sau mai putin ironica as putea zice ca la cum sta treaba in JW, nu-i departe de o animatie.

Nu m-a prins mai nimic din universul de fairytale al celor de la DreamWorks inceput cu primul "Shrek", poate un pic cu exceptia lui "Shrek 3" (in ciuda criticilor). Asa ca nu m-am grabit sa vad ultimul "Puss in Boots", dar in final pot sa zic ca e probabil cea mai buna animatie pe care am prins-o de la "Isle of Dogs" incoace, deci in aproape 5 ani de zile. Povestea e cam asa: Motanul incaltat se trezeste ajuns la ultima viata din cele noua standard pentru regnul pisicesc, si cu moartea pe urme sub forma unui bounty hunter inarmat cu doua seceri, decide sa se retraga din viata publica de erou de poveste. Asta pana ce afla de o stea ce indeplineste orice dorinta, dar doar una, si implicit de o cale pentru a-si recapata linistea + siguranta de sine. Numai ca nu e singurul care are in obiectiv dorinta respectiva - iar asa ajungem la o cursa pentru cine ajunge primul la steaua magica. Si evident un duel final in punctul respectiv.

Nici universul "John Wick" nu m-a prins prea mult, exceptia notabila fiind partea a doua care din punctul meu de vedere ramane departe de restul. In JW4 povestea e cam tot asa cum parca a mai fost: John Wick cu un pret mare pus pe propriul cap si o gramada de vanatori de recompense pe urma, incearca si el sa-si gaseasca linistea prin itele incurcate ale obiceiurilor tagmei asasinilor din care face parte. Pentru care trebuie ba sa ajunga intr-un loc, ba in altul. Deci avem tot o cursa cu moartea in spate, care se indreapta tot spre un duel final - la propriu = clasic, cu pistoale, 30 de pasi, martori, si tot tacamul. Ei, incepe sa prinda sens asocierea din titlu?

Ok, hai sa fiu fair. In urma recenziilor ma asteptam la mult mai mult de la JW4, iar dupa ce-am vazut am simtit ca isi merita comparatia de fata. In practica, e foarte mult continut reciclat din filmele anterioare, de la unele locatii = cluburi, camere cu oglinzi sau pereti de sticla, etc. pana la aceleasi secvente obositor de lungi de violenta gratuita = incep sa ma intreb cum determina scenaristii, regizorul, sau oricine o decide numarul optim de inamici snopiti intr-o bataie dintr-un action movie. Really, chiar mai face vreo diferenta daca trecem de 7-8? Pot sa depasesc intr-un film de genul asta faze fara logica, si fire lasate-n plop dintr-un scenariu si asa subtire, dar peste tentativele fara sens de batut recordul la numarul de cadavre e greu de trecut. N-am neaparat o problema cu violenta intr-un film, dar in momentul in care ocupa intr-un mod repetitiv peste un sfert din timp cred ca devine legitima intrebarea daca nu e mai rezonabil sa te uiti la wrestling, mma sau altele.

Sunt si parti bune in ultimul JW - in special ce tine de camera work. Dar nu e suficient din pacate. Avem cateva replici de duh, dar per total scriptul e destul de palid. In "Puss in Boots" am gasit cel putin umor suficient cat sa-mi smulga niste zambete, nu ca m-as fi asteptat la asa ceva in JW4, dar mi s-a parut parca mai sec ca precedentele. Pana si soundtrackul din JW4 sta ca baza in cel introdus in Chapter 2, excelent de altfel, dar nu vine cu ceva notabil nou. In "Puss in Boots" avem o tema sonora memorabila (compozitor Heitor Pereira), cel putin pe bucatile de intrare in scena a mortii, care trimite oarecum spre tonalitatea din muzica de western a lui Morricone. Iar daca tot am ajuns la personaje negative, JW4 paleste in fata lui "Puss in Boots". N-as fi crezut ca un lup antropomorfic cu ochi rosii si cu doua seceri poate avea mai multa prestanta ca un cap de organizatie criminala, dar na... ca asa e. Din fericire mai exista restul distributiei care compenseaza oarecum, dar Bill Skarsgard nu mi s-a parut potrivit deloc pentru rolul de main villain in "John Wick".

Peste tot ce e mai sus intr-o privire comparativa, cat o parea ea de fortata sau hilara, vine o parte de substanta a story-ului care in esenta are fuga de moarte in ambele filme. Culmea, partea asta e mult mai matura as zice in "Puss in Boots" decat in "John Wick". Sensul ar fi stop de run, face the problem, live your current life and not the past one. Avem chiar si o "reinviere" simbolica a motanului la un moment dat. In JW pesemne cam tot pe directia asta s-ar vrea sa se ajunga, dar e mult mai nebuloasa exprimarea ideii si pierduta printre pumni si pistoale + (spoiler) terminata "incurajator" cu o cruce de mormant. Deci, surprinzator.. in final, cel putin pe moment, Puss vs. John: 1-0.

Rating:
Puss in Boots: The Last Wish - 4 out of 5
John Wick: Chapter 4 - 2.5 out of 5

Im Westen nichts Neues (2022)

"Im Westen nichts Neues", incorect tradus de ani de zile prin mult mai pozitivul ca rezonanta "All Quiet on the Western Front", e ca si "1917" un anti-war movie, bazat pe romanul lui Erich Maria Remarque dupa experientele avute pe frontul aceluiasi prim razboi mondial. In recenzia de acum trei ani pentru "1917" scriam ca ar trebui inclus pe o lista de vizionare obligatorie pentru niste sefi de state. Desi din pacate nu pot sa zic despre "Nimic nou pe frontul de vest" ca ar fi in vreun fel superior din pdv cinematografic, cred ca la momentul curent ar fi bine sa-l vada mult mai multa lume.

Filmul, sau romanul, pe care nu l-am citit, dar pana la urma de acolo vine subiectul, are particularitatea de a prezenta un razboi din perspectiva istorica a soldatului "rau" din armata germana, in final invinsa. Socant, sau de fapt nu prea, ne dam insa repede seama ca la nivel concret de linia frontului nu prea mai avem bine/rau. Perspectiva individului ajunge dupa uzura data de tensiunea fizica si psihica la o abordare neutra relativ la motivele conflictului, sau ca sa citez aproximativ una din replici - suntem doar o pereche de cizme cu o pusca, ce stim noi? Asta e cred unul din momentele cheie ale unui film care nu are practic un alt subiect decat sa arate repetat ca viziunea asupra unui razboi din afara ajunge la un moment dat sa nu prea mai aiba legatura cu ce simte cel care e in teren, oricat de "experti" ar fi observatorii care isi dau cu parerea legat de sens sau motive. Evident or fi exceptii, si intr-o evaluare cinica probabil impactul din lupta la baioneta nu mai e chiar echivalent cu ucisul inamicului de la distanta din razboiul modern, dar asta nu schimba realitatea ca pe un front mor oameni multi pentru un scop dictat de putini altii de la distanta. Aceeasi realitate, evidentiata cat se poate de bine de film, spune ca orice razboi se termina cu o negociere iar orice amanare nu face decat sa creasca numarul de morti, care numar din nou intr-o logica cinica poate ar avea vreun sens (pentru altii, ca pentru cei care mor n-are) daca ar exista macar o schimbare in front. Dar ca sa ne intoarcem iar la realitatea din teren si la statistica de final din film, linia frontului de vest in WW1 in 4 ani de zile s-a miscat minim si a lasat mai bine de 3 milioane de cadavre in transee. Probabil o explicatie partiala pentru asemenea absurditate ni-l da alta secventa de replici: jumatate de secol fara razboi; ce e soldatul fara razboi? Problema e ca replica asta nu vine de la un soldat din linia intai ci de la un general visand la gloria victoriilor obtinute de propriul tata.

Sintagma ca intr-un razboi nu avem castigatori e un cliseu naiv, care e real doar la nivel de mase. Din pacate castigatori exista, cel putin pe durata conflictului, care ori profita material sau ca imagine, ori pur si simplu sunt constienti ca daca se termina conflictul viata lor se schimba, si nu in bine. Daca n-ar exista castigatori, cat or fi de efemeri, atunci n-am avea razboaie. E drept ca sunt putini, si problema e ca de regula au prea multa influenta. Dar sa lasam istoria si politica pentru persoane mai avizate s-o discute si sa ne intoarcem la film. Desi acolo prea multe nu mai am de zis :)

Mie nu mi-a placut "Im Westen nichts Neues". Nu prea cred ca e un film care poate sa-ti placa. E violent, repetitiv, fara un fir narativ foarte bogat, desi scenariul e foarte bun. Ca interpretari e ok. Imaginea e in regula dar inevitabil compari cu "1917" care e aproape imposibil de egalat din punctul asta de vedere. La soundtrack iese un pic in evidenta ca tensiune, dar per total nu pot sa zic ca e un film remarcabil in peisajul cinematografic. E insa un film necesar, iar cat oi fi eu de anti political correctness in cinema pot sa zic ca de data asta ma abtin sa blamez BAFTA care l-a umplut de curand de premii, desi obiectiv nu l-as fi vazut pe categoria best film. Pot sa ma risc sa blamez insa in avans AMPAS-ul = Oscarurile, pentru ca-s aproape sigur ca vor alege iar un film mai slab care bifeaza toate criteriile care n-au nicio treaba cu cinema-ul. Anyway, la cat de relevante au ajuns premiile astea in ultimii ani, who cares anymore? Concluzie: watch the movie, enjoy the peace as long as you have it ;)

Rating: 3.5 out of 5

Triangle of Sadness (2022)

E greu de incadrat "Triangle of Sadness" intr-un gen, dar probabil tot la comedie neagra care se transforma-n drama ar intra daca as fi fortat sa aleg o categorizare. Desi e o cu totul alta specie de film decat "Banshees of Inisherin" de data trecuta. E destul de complicat si de scris o recenzie spoiler-free care sa fie suficient de elocventa pentru ce-avem aici. Sau cel putin n-am eu inspiratia necesara acum. Din motivul asta am facut ceva ce de obicei nu fac decat inainte sa vad un film, nu dupa = sa arunc un ochi pe ce-au mai scris altii. Dar mi se pare ca-s mai degraba intr-o divergenta de opinie cu majoritatea, asa ca prefer sa ma rezum la esential.

Filmul, destul de lung, e impartit in trei acte, primul introducand un cuplu, undeva spre 30 de ani, format din Carl si Yaya, doua modele din industria modei. Al doilea act ni-i aduce intr-o croaziera pe un iaht impreuna cu tot felul de personaje dezagreabile dar potente financiar. Capitanul iahtului, un alt personaj mai special, betiv suparat pe capitalismul in care traieste si care-si gaseste partener de pahar intr-un oligarh rus, conduce ambarcatiunea spre scufundare. Sau altfel-zis duce filmul spre actul trei, in care avem o mana de supravietuitori naufragiati pe o insula, nevoiti sa-si adapteze stilul de viata la cel de Robinson Crusoe. Cam asta ar fi sinopsisul in cateva cuvinte.

"Triangle of Sadness" e un film destul de obiectiv relativ la realitatea curenta si aparent direct. De unde probabil si critica, vorba vine pentru "lack-of-depth", pe care am vazut-o prin niste review-uri mai dinspre Hollywood (in Europa a fost primit ok). Motivul real insa cred ca e altul. Filmul probabil cam deranjeaza in anumite puncte o agenda politica orientata foarte ferm de cativa ani intr-o directie, pe care nu prea am chef s-o dezbat in mod direct aici. Pe fondul de prima imagine cu "the rich aren't nice" filmul intra mai intai in niste clisee legate de superficialitatea din spatele luxului, care nu-s nimic nou dupa cum scriu si unele recenzii, marsand culmea de la asta spre un rating negativ. Ultimul act cam duce insa la inversarea claselor sociale, controlul fiind preluat de o fosta femeie de serviciu de pe iaht, singura care pare sa posede abilitatile practice necesare pentru a supravietui. Rezultatul asta incepe incet sa tinda spre perspective de exploatare daca nu tiranie, unde noua lidera de grup se simte din ce in ce mai bine in pozitia respectiva. Ideea de fond (sau partea de "depth" care probabil nu convine) e ca nici "egalitatea" creata natural de naufragiu nu prea rezista dupa cum s-ar crede ca ar putea sa mearga. Sau cel putin extremele in a incerca sa creezi egalitate nu tin, atitudinea in reclame nu-i standard - mai depinde si de brand, joia nu-i o zi ca oricare alta pentru luat o cina in ciuda avertizarilor meteo, un echipaj nu-si poate lua liber chiar ca pasagerii la activitati de recreere, nu toate ambarcatiunile au panze care pot fi spalate, sa ai stomacul plin nu-i o recomandare universala pentru situatii de rau de mare, nu poti zice "da" chiar tot timpul la orice ti se cere, si poate altele care finiseaza aceeasi idee probabil si mai "deep".

Rating: 4 out of 5

The Banshees of Inisherin (2022)

"The Banshees of Inisherin" e al patrulea lung-metraj scris si regizat de Martin McDonagh dupa "In Bruges", "Seven Psychopaths" si "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri". Si la prima vedere s-ar incadra cam in acelasi ton de comedie neagra cu precedentele. Asta pana devine clar ca e ceva mai mult neagra si ceva mai putin comedie.

Undeva pe o insula fictiva, Inisherin, langa coasta Irlandei, pe la inceput de secol XX, doi prieteni de pahar, Colm si Padraic, intra brusc intr-un conflict. Motivul, Colm mai in varsta, si cu oarece talente de violonist, decide ca-si pierde prea mult din timpul ramas de trait in conversatii inutile iar ceea ce ramane in urma lui e nesemnificativ. Deci, scurt si fara explicatii, ii da de inteles amicului sau ca nu mai au ce discuta si ca are treaba cu o noua compozitie. Vestea e un adevarat soc pentru Padraic care e scos fara avertisment dintr-o rutina in care singurul "divertisment" de pe insula erau conversatiile de dupa-amiaza din crasma locala cu prietenul sau. Bulversat, Padraic incearca sa intoarca decizia lui Colm, dar se loveste de o stanca. Mai mult, ca sa-i demonstreze ca nu glumeste, Colm trece la amenintarea ca-si va taia cate un deget pentru fiecare tentativa de a fi abordat intr-o discutie. Situatia aparent comica initial, incet, incet escaladeaza si ajunge sa creeze un adevarat taifun care tulbura linistea minusculei comunitati locale.

Si "In Bruges" din ce-mi mai aduc aminte vag, cu aceiasi Colin Farrell si Brendan Gleeson in rolurile principale, avansa dinspre comedie spre drama, dar aici parca se intampla mai repede si mai dur. Asta chiar daca in prima parte actiunea pare sa scape uneori in niste lungimi destul de lente. Umorul nu se pierde, si e chiar bun, insa ajunge sa aiba un rol mai mult de tension relief, de care chiar e nevoie. Ca drama, "The Banshees of Inisherin" e un film mult mai complex decat pare in intriga rezumata mai sus. Sunt foarte multe idei care pot fi desprinse din ce ni se prezinta. De la ce riscuri poate crea o impartire stricta in alb si negru in viata cuiva, la dificultatea de a iesi dintr-o zona de confort si consecintele acesteia dar si a lipsei de intelegere pentru fenomen, si altele. Multitudinea asta de sensuri pare cumva in contrast cu un context foarte redus prin distributia sumara cat si prin izolarea geografica. Toata comunitatea locala care intra in interactiune cu cei doi protagonisti e limitata undeva la sub 10 personaje (+ 2 animale), dintre care mai prezente in actiune sunt de fapt doar sora lui Padraic si fiul politistului local, unde mai avem o alta mini-drama ca side-story. Dar cred ca tocmai contextul asta redus creeaza o oportunitate, asa incat fiecare caracter sa fie foarte atent lucrat si integrat in scenariu iar in final sa ai un tablou foarte bogat pentru un colt uitat de lume. La care vine un sfarsit tragic dar deschis, din cauza asta cumva dezamagitor. Culmea, insa, chiar si aici, daca vrei poti sa vezi ca lasa o minima speranta pentru un happy-end. Depinde care parte a paharului o preferi ;)

Rating: 4 out of 5