vineri, 27 ianuarie 2017

Oscar 2017 - Nominees


Dupa caderea din ultimii 2 ani, cand am dat rateuri cat in toti restul la un loc de cand fac predictii, m-am gandit serios s-o las balta cu perioada Februarie = the Oscar entries month. E clar ca nu mai am timp suficient sa ma prind ce prinde prin Academia Americana de Film. Dar pana la urma n-o fost asta the main point niciodata din 2008 incoace. In primul rand ramane ocazia sa descopar cate ceva nou + cum am zis-o de fiecare data, sa mentin un focus constant de o luna pe o serie de filme care de obicei sunt macar pe medie daca nu mai sus. Asa ca, hai ... one more time. Da' daca n-o nimeresc nici anul asta chiar cred ca pun pauza :) ..... So, for now, the nominees are here. Sa vedem saptamana viitoare cu ce-ncepem...

joi, 26 ianuarie 2017

Hacksaw Ridge (2016)



War movie? Asa zice posterul. Eu as zice dupa final ca aparentele inseala... Cel putin la figurat. Sau na, putem zice ca "Hacksaw Ridge" e un war movie, if you can fight war with peace... Si pesemne poti, ca povestea e reala.

Probabil e destul de clar pentru cine a citit un sinopsis sau a vazut trailerul cam ce subiect avem aici. Un recrut american, detasat in Okinawa la final de WW2, refuza sa puna mana pe arma si intra in front ca medic. Si-ntr-o noapte reuseste cumva miracolul sa salveze mai mult de 70 de raniti din liniile inamice. Ce nu se vede poate asa de clar in trailer is detaliile. Mai ales the background story. Respectivul soldat, Desmond Doss, se inroleaza voluntar si nesilit de nimeni in armata, in timpul razboiului, in conditiile in care e un "conscientious objector". Mai exact omul are "alergie" la pusca. Nu ca e anti-killing, dar nu vrea de nici o culoare sa puna mana pe o arma. Nici macar la antrenamente, nici macar pistol pentru auto-aparare. Nimic. Now, remember the time... Suntem in armata SUA, anii '40, divizie de infanteristi. Guess what happens? Pai, cam tot ce se poate. De la presiuni, bataie, consult psihiatric, pana la curtea martiala. Nimic care sa clinteasca convingerea omului ca poate pleca totusi la lupta fara arma. Si pana la urma ajunge acolo...

Mel is back. Si I don't care de ce e politically correct sau nu legat de viata si opiniile personale ale omului astuia, din punctul meu de vedere (de cand Ridley Scott a trecut la comert) Gibson cred ca e cel mai bun regizor activ. Se vede pauza lunga de la "Apocalypto" incoace, dar se vede si ca inca poate. Filmul nu e perfect. Exista cred ceva exagerari la scenele de razboi. Ceva clisee, dar mai putine decat ma asteptam. Dar peste toate vine cu o metafora care am zis-o in start, poate nu chiar atat de intentionata si evidenta, dar e acolo. E povestea cuiva suficient de dement, ca sa vada cu toate riscurile peste zgomotul din jur ca exista loc de liniste. Sau smart enough sa simta ca intr-o actiune cat o fi ea de justificata dar distructiva prin natura ei, soarta tre' sa faca cumva sa dea ceva sanse de castig la o replica total opusa, care nu mai tine cont de prieten sau dusman, ci doar de bine fara rau ... just for the sake of balance.

Rating: 4 out of 5

luni, 16 ianuarie 2017

La La Land (2016)



1. I hate musicals. 2. Romance-urile ma deprima. 3. Ce naiba caut eu la filmul asta? ... ma intrebam acu' vreo saptamana cand ma mancau picioarele sa pun haina pe mine si sa ies pe unde vad cu ochii din sala unde rula "La La Land" contrar unui obicei batut in cuie ca odata ce-am inceput sa vad un film il duc pana la capat. Si pana ce mi-am mai justificat pentru a x-spea oara de la scena de inceput ca am venit din interes "bloggeristic" pentru un aproape sigur candidat la Oscar care parea tolerabil crezand ca e un muzical in linia "Whiplash" = where music is the movie subject, not the way of expression (didn't watch the trailer, big mistake), a venit schimbarea ...

Deci, ca sa fie clar, "La La Land" e un musical clasic = avem intermezzo-urile specifice de cantec si dans. Poate nu cu o frecventa chiar atat de mare cum am dat impresia, dar in mod sigur te izbeste cu asta din prima scena a unui blocaj de trafic intr-o iarna californiana insorita cand populatia de la volan n-are nimic mai bun de facut decat sa desfasoare o coregrafie organizata de grup in mijlocul autostrazii. Dupa care focusul se muta in sfarsit pe personajele principale, o ea - actrita aspiranta la Hollywood fara succes, un el - pianist de jazz la Hollywood fara succes. Se formeaza repede un cuplu (fara succes) si pana spre jumatatea filmului povestea merge chinuitor de zglobie, optimista si ... na, muzicala (well, I'm a grumpy grizzly, but even so, trust me... there are limits...). De la jumatate incolo avem insa o metamorfoza spre o realitate cruda care nu stiu cat de dura sau/si credibila o fi, dar oricum capitalizeaza atat de bine prin contrastul cu prima parte incat parca am vazut alt film. Pentru ca in final sa avem o incheiere apoteotica cu o scena de "what if?..." si un flash de realitate alternativa care te poate lovi zdravan daca ai sechele de turning points in your life. Asta si cu o imagine care trebuie sa admit ca e excelent lucrata, salveaza filmul asta. Chiar si asa, I hate musicals (maybe less now, but still...)

Rating: 3 out of 5 (total subiectiv)