Cu riscul sa par incult, n-am avut niciodata prea mare apetenta pentru Shakespeare, si in particular pentru tragediile in engleza de secol XVI. Mai adaug si o parere foarte proasta despre "Nomadland", de o plictiseala epica IMHO, regizat de aceeasi Chloé Zhao ca si "Hamnet". Deci pe scurt, parea reteta perfecta pentru un episod de sforait in sala de cinema. Dar yet again, se pare ca reteta asteptari joase da rezultate inalte...
Cum aveam sa aflu dupa vizionare, filmul e o adaptare dupa un roman, ceea ce tind sa cred ca explica consistenta pe care o are. Nu-i ceva general inca, dar in ultimii ani am remarcat o scadere semnificativa la numarul de scenarii originale care sa treaca limita superficialului, chiar in conditiile in care nu mai vad nici pe departe cate filme vedeam acum 4-5 ani in urma, si-s considerabil mai selectiv (poate asta o fi problema...). Revenind, romanul, sau in cazul de fata filmul, ca n-am citit cartea, speculeaza o varianta a vietii familiei Shakespeare de la casatoria dramaturgului pana un pic dupa decesul unuia dintre copii, singurul baiat, Hamnet. De al carui nume si impact al pierderii, povestea presupune ca s-ar lega si cunoscuta piesa + metaforele atasate de la "a fi sau a nu fi" si altele. Ideea asocierii respective mi s-a parut initial fortata, si ca un light spoiler, intr-o foarte fina auto-ironie care trece neobservata pe un fond dramatic destul de intens, o scena spre finalul filmului sustine initial aceeasi impresie. Fantomele din Elsinore si intrigile otravite din Danemarca shakespeariana par pentru mama indurerata totusi parca prea departe de o tragica dar pana la urma comuna problema de familie, la speranta de viata din vremea ciumei. La o documentare rapida, in majoritatea ei critica specializata in literatura lui W.S. pare deasemenea in dezacord cu altceva mai departe decat o coincidenta de nume, la care se mai adauga si circumstantele neclare asupra mortii copilului a carei cauze reale s-au pierdut in negura vremii. Si totusi...
Fara sa mai divulg prea multe, filmul e condus lent intr-o nota minimalista, plecand de la un romance cu o viata scurta pentru bucata de intensitate initiala, adus repede intr-o zona mai realista de probleme familiale, si purtat intr-un slow burn ca la carte pana la final. Final care iti intoarce hiperbola asocierii Hamnet-Hamlet de mai sus inapoi spre o metafora cumva totusi credibila, poate si pentru ca ti-o sustine tocmai cea care a criticat-o initial (paranteza: filmul merita vazut macar pentru Jessie Buckley care face un rol fenomenal). Poate redevine credibila si pentru ca ai o constructie presarata gradual cu metafore de la moartea unui soim pe care o poti asocia cu alta pierdere, pana la o rochie rosie intr-o mare gri-verzuie pe care o poti asocia cu ce vrei in context, de la simpla durere pana la pata de culoare adusa de o piesa de teatru intr-o multime prinsa intr-o viata anosta cu multe griji. Dar probabil mai mult decat atat, pentru ca metafora nu mai e neaparat legata de Hamnet in sine, ci despre ce poate sa vada fiecare in final si probabil de dorinta subconstientului de a da un sens pozitiv unei drame - fie prin re-apropierea a doi parinti in momentul in care inteleg ca pierderea e una comuna, fie prin a da o justificare unor compromisuri care uneori mai fac viata sa se miste mai departe.
Sau alta varianta :) - filmul poate o fi de fapt atat de tern incat iti face creierul sa-si creeze propria poveste ca sa nu adoarma ;) chiar si daca o fi asa, it worked. Sau m-o fi prins pe mine in dispozitia potrivita pt. asta, chiar daca mai are si ceva scapari over the top. Deci, probabil destul de subiectiv...
"Now that I had finished, the beauty of the dream vanished, and breathless horror and disgust filled my heart..." e probabil cel mai potrivit citat din cartea omonima care s-ar nimeri ca motto pentru ultima ecranizare a "Frankenstein", autor Guillermo del Toro - regie + scenariu. Am doua premiere pentru intrarea curenta: 1) o sa reiau pentru prima data subiectul unei recenzii mai vechi - "Frankenstein" din '94, de undeva de prin inceputurile blogului, si nu pentru ca m-a lovit Alzheimer-ul (inca), dar we need some justice here; 2) daca nu punem la socoteala si varianta respectiva, inchid netraditional anul cu o contra-recomandare - soarta.. da nu pot sa am doar recenzii pozitive. Acuma, ca am stabilit de unde plecam, sa vedem de ce versiunea 2025 nu mai "it's alive"...
Acum vreo 17 ani scriam o recenzie comparativa intre prima ecranizare a "Frankenstein", din 1931, a lui James Whale si varianta lui Kenneth Branagh din 1994. N-o sa fac un pingback efectiv de trimitere la intrarea respectiva, pentru ca mi-a dat inca o ocazie sa-mi confirm de ce nu-mi recitesc postarile - probabil as sterge jumatate din motiv de redactare, ori pentru opinii schimbate radical (asta mai rar totusi). Pe scurt, avem nevoie de ecranizarea din '94 pentru ca ramane referinta cea mai fidela a romanului de Mary Shelley din 1818. Subiectul probabil e destul de cunoscut. Totusi, pentru cine nu-i, si-l afla din ecranizarea lui del Toro o sa-l stie intr-o varianta profund alterata. Impresia pe care o lasa ultimul film e de parca autorul a vrut drepturi de copyright pe materialul literar. Fara exagerare. Nivelul de schimbare a detaliilor in script pleaca de la anul deschiderii actiunii, pe care probabil nu-l observa nimeni - 1857, plasand povestea pana si dupa publicarea cartii, care foloseste un discret 17--, lasand la voia cititorului sa-si aleaga ce vrea, dar cu un secol mai devreme. Dar asta e minor. Pentru ce-i mai semnificativ e nevoie de un rezumat al cartii.
Deschiderea la Frankenstein mi s-a parut dintotdeauna de o importanta aparte prin cadrul pe care il creeaza. Romanul pleaca intr-un stil epistolar, cu un set de scrisori, in care un tanar explorator, Robert Walton, hotarat sa atinga Polul Nord la bordul unei nave, ii comunica surorii sale dificultatile expeditiei, pana la o intalnire neasteptata pe gheata nordica cu un Victor Frankenstein intr-o stare precara de sanatate. A se nota ca Polul Nord a fost atins la mai bine de 100 de ani dupa ce cartea a avut primul print. Deci la vremea respectiva, era inca o himera aproape la fel de fantastica ca si ideea de reinviere a unui corp. Avem deci perspectiva unui tanar blocat intre gheturi, cu un echipaj satul de quests for glory, care se incapataneaza insa sa fie primul care va aduce omenirii un fulg de la 90 de grade latitudine. In contextul asta, Walton e lovit de istoria mai SF decat propria expeditie, a unui om aproape mort care a ajuns in acelasi punct ca el, cu o sanie trasa de caini fugarind o creatura adusa la viata din cadavre, regretata de la primul suflu. Intro-ul asta e urmat deci de povestea in sine din perspectiva Frankenstein + creatura, impartita in trei carti. In prima avem pasii pana la creatie si abandonarea rezultatului, in a doua avem creatura intr-o intalnire cu Frankenstein unde ii relateaza un proces de auto-educare si isi face cunoscuta somatia de a primi o partenera cu un warning dat prin doi morti, iar in a treia Frankenstein ezita pana la urma sa repete experienta, consecinta fiind pierderea celui mai bun prieten, sotiei si tatalui in urma razbunarii creaturii. In final romanul revine la ultimele epistole ale lui Walton. Cartea, in ciuda stilului literar care aluneca des spre o hiperbola romantica cam teatrala, ramane foarte fina in relatia asta Walton-Frankenstein. Chiar daca Frankenstein nu-i da un warning explicit pana ce inchide ochii definitiv, ba chiar il incurajeaza in prima faza, tanarul Walton isi cam da seama in urma istoriei aflate unde-s limitele, si mai mult ca nu-i doar el afectat de ele. Iar pana la urma pune punct la timp unui dezastru care ar condamna tot echipajul hotarand sa se intoarca. Ei, cadrul asta inchide romanul intr-o bucla asa cum l-a deschis, ramanand rezervat in Nordul inghetat interactiunii celor doi pentru o morala prinsa printre randuri ca mai sus. Creatura, revine prezenta abia intr-o faza finala de epilog, unde mai atenueaza prin remuscari imaginea predominant negativa din cursul romanului centrata in special pe instinctul criminal. Si care in final alege sa-si urmeze creatorul. Acuma, ce-au facut cele doua ecranizari...
In deschidere, Kenneth Branagh pastreaza linia romanului relativ ok. Creatura n-o vedem in prim plan, iar in rolul lui Walton il avem pe un Aidan Quinn in tinerete, care chiar daca are o partitura scurta in tot filmul, e de esenta, si prinde foarte bine nuantele de caracter si toata ideea de schimbare in final. Esentiala ca trasatura umana surprinsa. Singurul minus care se pastreaza si in decursul filmului e poate nuanta de interpretare care-i usor teatrala si cu un hint de overacting - dar asta pana la urma e in linie cu stilul narativ al romanului. In versiunea del Toro, inceputul ne livreaza rapid o intrare in scena a creaturii, terminator-style = azvarlind dintre marinari in stanga si in dreapta, si cu veleitati de campion de bowling, adica fix intr-un ceaun in flacari (era in plus in decor oricum). The Terminator e evident rezistent miraculos la orice glont, nefiind respins decat cu un blunderbuss rotativ cu tevi multiple, probabil dotare steampunk standard in orice ambarcatiune de secol XIX. Mai bizar e ca Walton nu mai e Walton, ci un capitan danez in prag de pensionare, care pare ca mai avea in bucket list si Polul Nord si foarte deschis la invataturi de viata pentru viitoarea reincarnare. Poate-s eu prea picky, dar toata constructia moralista de care spuneam mai sus mi se pare zdruncinata zdravan ca si credibilitate. In plus, tot aerul de mister in care pleaca varianta literara pana ce ne dezvaluie treptat subiectul se cam duce naibii. Dar poate cel mai elocvent e de pus side-by-side cele doua intro-uri, si asa vedem mai clar ce atmosfera transmite fiecare productie (2025 din doua bucati ca n-am gasit una continua).
Libertati in desfasurarea principala a povestii au ambele variante, dar tot cea din '94 ramane mai fidela cartii. Nu avem acolo un tata tiranic si nici care moare timpuriu. Frankenstein pleaca la studii in Ingolstadt, nu prin Scotia (romanul e foarte descriptiv apropo de locatii geografice, pe care del Toro le ignora cam complet). Nu avem un finantator al cercetarii aparut de nicaieri cu dorinte de viata eterna care isi incheie existenta si rolul in subiectul filmului la fel de subit cum a inceput-o (ma asteptam ca macar o parte din anatomia creaturii sa mosteneasca ceva de la el, daca tot s-a introdus asta ca valenta creativa). Nu avem un laborator in vreun castel sau turn ca hala de productie. In varianta '94 avem bucata de roman in care fratele cel mai mic e ucis de creatura care reuseste sa arunce vina pe o servitoare, sfarsind si ea nevinovata, si care e servit drept warning pentru ce urmeaza. Henri Clerval, cel mai bun prieten al lui Frankenstein si personaj esential e parte a distributiei in '94, inlocuit cumva cu unul din frati in varianta 2025. In Frankenstein '94 principalul personaj feminin, Elizabeth, ajunge pentru scurt timp sotia lui Victor Frankenstein si nu a altui frate, fara toata idila insipida din 2025, unde creatura pare sa fie mai degraba subiectul interesului romantic. Aici avem insa si principala deviere din versiunea lui Branagh, unde dupa ce Elizabeth e ucisa (de creatura ca in carte, nu de Frankenstein), Frankenstein o reinvie dar in interes propriu nu la cererea creaturii. A curs suficienta cerneala ca si critica la schimbarea asta daca-mi aduc eu bine aminte din ce mai citisem. Sa analizam. Spre deosebire de invincibilitatea acordata creaturii de catre del Toro, cu durata pe tot filmul, care pare mai degraba ca ne trimite spre superhero movies, Elizabeth reinviata: 1) nu rezista prea mult, sub 10 minute de real time 2) e ceva ce nu-i asa departe de carte unde exista o tentativa de a crea o pereche pentru creatura si 3) consolideaza filonul romantic care e pana la urma fundamental in film si in roman, principala durere a creaturii si cauza tuturor relelor fiind absenta unei perechi si refuzul creatorului de a-i oferi una. Nu stiu ce consolideaza rezistenta la gloante a Terminatorului din versiunea noua. Poate reclamele la veste de protectie.
Tehnic, "Frankenstein"-ul lui del Toro e prea pastelat pentru un horror gotic, imaginea din varianta '94 fiind mult mai in ton cu atmosfera la care te-ai astepta. Si avem totusi culoare si acolo, dar e un joc de contrast ba cu flacari, ba cu o trena rosie, pe un gri-albastru care e pastrat in general ca nuanta de baza care se pliaza bine pe ce feeling te-ai astepta sa-ti transmita. Nici la coloana sonora nu mi se pare ca stam mai bine in varianta noua. O fi Alexandre Desplat un compozitor bun si linia melodica poate mai versatila, dar Patrick Doyle in '94 (pe care n-as sti pentru ce sa-l mai recomand) a reusit sa prinda acolo o secventa minimalista care pleaca din intro si care se retine ca tema principala in soundtrack.
La actori de obicei ma abtin ca-i mai subiectiva aprecierea, dar nu cred ca exista cineva, decat poate Christoph Waltz fara corespondent in '94 fiind personaj inventat, care sa fi iesit mai bine in varianta noua. Branagh face un Frankenstein mult mai credibil decat Oscar Isaac care pare ca e permanent cu capsa pusa. De Niro se apropie mult mai mult de hidosenia creaturii si de caracterul intunecat transmis de roman. Helena Bonham Carter are totusi un rol fata de Mia Goth care din pacate aici n-are o partitura care s-o puna in valoare.
Ca "epilog": acum 17 ani nu terminasem romanul, care again, nu-i cea mai grozava lectura avand in vedere stilul narativ de inceput de secol XIX. Acum l-am terminat. Poate e doar impresie la cald, dar ce pot sa zic e ca diferentele lui Branagh din Frankenstein '94, il fac mai Mary Shelley's Frankenstein decat e cartea = mult mai apropiat de un curent romantic. Frankenstein '25 e clar un del Toro's Frankenstein unde apropierea cea mai evidenta e de curentul comic books. Mai departe depinde de gust. Eu raman la:
Rating: 2 out of 5 Frankenstein '25 (ca sa pastram si o simetrie cu anul)
Rating: 5 out of 5 Frankenstein '94 (cu un subiectivism asumat)
+ urari pentru un 2026 mai ok, mai linistit, si cu filme mai bune ;)
Pare simplu dar e foarte complicat sa-ti pui o dorinta care stii sigur ca se va indeplini. E aproape imposibil sa ajungi la trei. Cel putin asta transmite "Three Thousand Years of Longing". Printre multe altele...
Alithea e o femeie singura cu o cariera universitara in zona literelor, si mai precis in nisa mitologiei, legendelor, istoriilor fantastice in general. In timpul unei deplasari la Istanbul gaseste intr-un bazar "lampa" (= sticluta de fapt) fermecata, cu un duh ce ii prezinta oferta standard de trei dorinte. Ce nu-i asa standard e ce intra in prezentarea ofertei odata ce Alithea, cu experienta povestilor cu pestisori de aur terminate prost, are indoieli. Aici avem de fapt mai toata desfasurarea filmului in care aflam din experienta de trei mii de ani a duhului cam ce side effects poate avea o decizie pripita, si cat de intortocheate sunt caile unde poate ajunge.
Filmul are in prima faza un aer de "1001 de nopti" amestecat cu baronul Munchausen sau "The Fisher King" ale lui Terry Gilliam. Nu e insa nici una nici alta. Se simte un pic din haosul tipic lui George Miller ("Mad Max"), dar e un haos calm si parca mai... organizat, in ciuda complexitatii la care ajunge. Filmul avanseaza mult pe diversele fire ale istoriei vietii duhului si a dorintelor pe care le-a mai avut de implinit, cam prea mult si cu multa naratiune, desi suntem purtati intr-un festin vizual prin alte epoci ceea ce mai compenseaza. Cateodata istorisirea ajunge atat de densa incat pare ca tinde mai degraba spre un audio-book cu tenta filosofica. E potrivita daca esti trecut de o varsta si ai o dispozitie necesara pentru a medita la diverse intelesuri pe care le poti extrage si corela eventual cu propria experienta de viata. Dar din pacate pierde clar la capitolul "engagement" pentru un spectator ceva mai putin obosit pe care cred ca s-ar putea sa-l plictiseasca. Pe mine, din fericire, sau mai degraba din nefericire :-) m-a prins in prima categorie de mai sus...
Probabil acum cinci, zece ani, sau poate chiar doi, trei, m-aş fi plictisit îngrozitor la două ore de mix de romance cu dramă de final de secol XIX. Acum însă "The Age of Innocence" mi s-a părut... liniştitor; cred că asta-i cea mai bună descriere într-un cuvânt.
N-am citit romanul care stă la baza scenariului, dar mă aşteptam la ceva între "Howards End" şi orice adaptare după Jane Austen. Nu pot să zic că a fost departe. Ce a fost însă surprinzător, e că e cel mai non-Scorsese film dintre toate filmele regizate de Scorsese pe care le-am văzut. Imaginea de Michael Ballhaus, chiar dacă departe de a fi la singura colaborare ("Goodfellas", "The Departed", "Gangs of New York"), se apropie poate mai degrabă de cea din "Dracula" lui Coppola, şi are nişte nuanţe destul de aparte (ex., fără vreun motiv evident avem nişte inserţii frecvente de cadre cu... feluri de mâncare :)). Muzica de Elmer Bernstein se potriveşte mănuşă, deşi dacă ar fi să iei soundtrack-ul separat ar părea poate unul destul de old school, mai spre anii '60-'70. În fine, distribuţia, cu excepţia lui Daniel Day-Lewis, nu prea pare să aibă alte nume în comun cu listele obişnuite de casting din filmele lui Scorsese. Cert e că toate cele amintite, reunite sub regia mai sus numitului, se concretizează într-o producţie care parcă nu-şi prea are locul pe un home screen. Cel puţin eu n-am mai simţit de ceva vreme că văd un film care e clar şi indiscutabil făcut pentru cinema. Şi la un ecran de 27 inch + headphones, din păcate nu-i motivul că aş avea parte de vreo cinematic experience acasă şi nu mai fac eu diferenţa, ci ţine strict de cât de filmic e filmul ;).
N-am zis mare lucru despre subiect. Poate pentru că până spre final mi s-a părut mai semnificativ ce-i mai sus, iar "the story" a ţinut planul secund. În mare avem un triunghi amoros în zona high society a New York-ului pre-1900 - iar tot contextul pare cumva superficial. Până la un punct de unde capătă deodată, din nou surprinzător, o perspectivă foarte matură asupra life & relationships. Dar probabil aici e mai puţin important filmul, şi mai importantă cartea, pe care după cum spuneam n-am citit-o. În rest, să ramânem la politica de spoilers free, zic ;) Şi sărbători fericite!
M-am tot gândit luna asta dacă să mai scriu vreo intrare de blog, dar n-am prea ştiut ce titlu de film să aleg. "1917" era o variantă potrivită pentru perioada curentă - nu atât prin context, cât prin ce transmite. Dar 1. l-am bifat deja într-o intrare de acum doi ani şi 2. oricum nu-mi imaginez că audienţa restrânsă a blogului curent se intersectează cu cine scriam în final acolo că ar trebui să-l vadă. Pe de altă parte n-ar strica poate să fie văzut sau revăzut de cât mai multă lume. Deşi din nou e discutabil dacă nu-i cumva ori prea deep pentru unii ca să prindă ce-i de prins din film, ori prea deprimant pentru cine nu-l poate privi la rece. Aşa că am ajuns la "Licorice Pizza" - sau alternativa hippie care mi-a venit la îndemână.
N-am de gând să scriu o recenzie prea lungă. De fapt nu prea am de gând sa scriu o recenzie per se. "Licorice Pizza" e un soi de weird romance cu multe nuanţe comice plasat în California anilor '70, mult mai bun zic eu decât "Inherent Vice" desfăşurat în acelaşi timp şi spaţiu al aceluiaşi Paul Thomas Anderson (mai cunoscut poate pentru "There Will Be Blood"). Actorii au o chimie perfectă, scenariul e excelent iar povestea... mai puţin importantă.
Mai important e că "Licorice Pizza" e ceea ce am putea numi un "comfort movie" ca extrapolare de la "comfort food". De care mai e nevoie câteodată. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să afli dacă nu ştiai că prin 1973 (şi după) au mai existat perioade de "oil crisis". Şi cel mai probabil that's something you can survive ;) - cel puţin atât timp cât restul nu se-apropie mai mult de "1917".
Dupa cum se observa m-am intors la intrarile de cinemateca, in lipsa de vazut ceva nou. "The Morning After" nu-i cea mai grozava productie a decadei '80, dar are ceva distinctiv (+ evident l-am vazut mai recent de anii '80 deci mai retin ceva din el).
O actrita alcoolica, trecuta un pic de prima tinerete si cam de tot de perioada de glorie se trezeste intr-o dimineata, undeva intr-un penthouse, langa un cadavru cu un cutit infipt in piept. Complet amnezica si fara sa-l recunoasca pe respectivul raposat, decide sa fuga de la locul faptei. Unde fuga = zburat din oras, doar ca toata tarasenia se nimereste a se intampla fix de Ziua Recunostintei si planul esueaza in lipsa de loc in avion. Cu masina ridicata de politie, singura scapare o gaseste la un tip ce se chinuie de zor sa porneasca o rabla in parcarea aeroportului, suficient de galant sa-i ofere o cursa inapoi in oras. Fara sa intram in toate detaliile "the plot thickens" in urmatoarea dimineata cand dupa inca o noapte de betie, cadavrul ajunge teleportat misterios in dusul propriei case, iar acelasi tip de mai devreme, care aflam intre timp ca-i un fost politist, se ofera s-o ajute pe aparenta criminala sa afle cum de mortii pot sa umble.
Probabil jumatate din farmecul filmului sta in rolurile principale facute de Jane Fonda si Jeff Bridges, si povestea atipica de romance. In rest se poate recunoaste regia lui Sidney Lumet cu un suspans caracteristic, chiar daca nu-i printre cele mai bune filme ale sale. N-avem nici o rezolutie perfecta de roman politist, in ultima parte devenind destul de previzibila cheia misterului. Chiar si asa, scenariul punctat cu nuante comice e ok si face un film placut in ciuda varstei pe care o arata uneori.
Am avut "red flags" la "Reminiscence", suficiente cat sa zic pas, da' n-am tinut cont. 46 pe Metascore, 37 pe RT si un amarat de 6.0 pe IMDb nu m-au convins. Am zis ca nu se poate sa fie asa de prost cu un trailer asa de promitator. Cum parea, ca SF cu ceva time travel la pachet, pleca din start cu un avantaj subiectiv in ce ma priveste. Da' era o vorba cu un pom laudat si un sac. Deci, da, din pacate e asa de prost...
In primul rand n-avem niciun time travel. Intr-un viitor care pare precursorul lui "Waterworld" (mai putem pune un red flag) = intr-un Miami semi-inundat, o tehnologie avansata (cam singura tehnologie avansata de fapt) permite retrairea amintirilor intr-o staza indusa. Nick Bannister (Hugh Jackman) e un intreprinzator privat care presteaza servicii de genul asta, oferindu-si experienta acumulata in ultimul razboi cand respectiva masinarie fusese folosita pentru interogatorii. Intr-o zi, Mae - "la femme fatale" - intra in scena ca o clienta ce vrea doar sa afle unde si-a pierdut cheile, si de aici intram si noi intr-un romance neo-noir cu multe ite si cu si mai multe gauri printre ele. E pierdere de timp sa scriu ceva in plus...
Partea cea mai frustranta e ca povestea din "Reminiscence" are totusi potential. Dar e facuta praf de regie si scenariu. La prima vedere poate sa para ceva intre "Inception" si "Blade Runner" dar nu se apropie de niciunul. Probabil o comparatie mai directa ar putea fi cu "Strange Days", un film mai vechi si mai necunoscut, dar mult, mult mai bun decat ce-avem aici. Actorii se chinuie in "Reminiscence", dar de la replici de cliseu la vorbind cu sine ca sa-ti zica tie ce vezi deja pe ecran e greu sa iasa mai mult. Dupa asta e modul cum e pus cap la cap tot - senzatia a fost ca avem niste episoade de serial scurtate si unite intre ele ca sa scoatem un film de doua ore, dar grabit si fara finisaj. Mai pot sa adaug la asta si un montaj de sunet care de regula nu-i ceva care se remarca sau cel mult iti atrage atentia pozitiv. Foarte rar mi s-a intamplat sa ma zgarie pe ureche modul cum is mixate trackurile audio intre ele, chiar fiind vorba doar de una doua scene aici. Singura parte cat de cat ok ramane cea vizuala... si trailerul. Pacat de ce promite.
Rating: 1.75 out of 5 (cu o reminiscenta de 0.25 pentru ce-ar fi putut fi)
Nu-mi aduc aminte exact cand am vazut "The Invisible" prima data, dar probabil a fost acum mai bine de 13 ani, inainte sa scriu prima intrare de blog. La vremea aia mi-a lasat o impresie foarte buna. Nu ma mai tine memoria asa de bine cat sa scriu din amintiri la distanta asta, dar am prins intamplator o difuzare recenta pe TV. Ce pot sa zic e ca ori probabil mi-au crescut mult standardele intre timp, ori nu mai sunt asa impresionabil, dar chiar si asa continui sa cred ca filmul e un pic underrated.
Ce avem aici e un amestec intre un soi de teen romance si thriller, cu accente de drama care se simt (spoiler) in nu cel mai fericit final. Nick Powell e un proaspat absolvent de liceu, dintr-o familie potenta financiar, cu aspiratii intr-o cariera literara, si care vrea sa evadeze de sub tutela mamei plecand la Londra pentru a-si continua studiile. In aceeasi scoala, Annie Newton are un profil diametral opus: familie saraca disfunctionala, o gramada de activitati neortodoxe pentru facut bani, de la camatarie pana la furturi de masini si altele, si un viitor cel mai probabil dupa gratii. Drumurile celor doi se intersecteaza dupa ce Annie e turnata la politie de prietenul ofticat ca a fost scos din schema unui jaf de bijuterii, si printr-un concurs de imprejurari Nick ajunge sa fie cel banuit ca ar fi facut asta. In consecinta, Annie isi pune gasca de "partners in crime" sa-i plateasca polita, iar asa Nick ajunge aruncat in coma intr-un canal si devine "the invisible". Mai precis avem o materializare prinsa undeva intre viata si moarte, prin care are ocazia sa se plimbe printre cei vii si sa vada ce-a lasat in urma, pana ce realizeaza ca inca ar fi viu si el. Dupa care urmeaza o cursa pentru a-si salva zilele, unde previzibil rolul celei care l-a adus in starea asta se schimba la 180 de grade.
Filmul e de fapt un remake dupa o productie suedeza, pe care n-am vazut-o si e foarte posibil sa fie mai buna. Aici e clar ca targetul principal de audienta se suprapune probabil cu "Twilight", aparut cam la aceeasi vreme. Pesemne de asta mi-a si placut mai mult cand l-am vazut prima oara, chit ca deja cam eram iesit din raza respectiva de varsta. Intr-adevar, acum nu pot sa neg ca-s multe puncte unde povestea e cel putin trasa de coada. In plus, varianta abordata pentru partea de SF e foarte.. "economica" sa-i zicem, in sensul ca mai toate interactiunile lui Nick in starea sa "ectoplasmatica" cu mediul le avem filmate ca petrecute efectiv, cu succesiune stil flashback in care nu s-a intamplat nimic in mod real. Avand in vedere gradul potential de confuzie a abordarii asteia, filmul e montat destul de bine, dar tot nu poti sa nu remarci ca niste VFX ar fi fost poate mai.. naturale pentru contextul asta. Probabil din toate astea se trage si un rating destul de jos pe toate site-urile de profil, dar filmul are totusi ceva in modul cum e construit in care daca faci abstractie de cele de mai sus, te prinde cu o incarcatura emotionala care tot creste pana la final. Ori o fi asta, ori faptul ca atunci cand l-am vazut prima data am avut un instant crush pentru Margarita Levieva din rolul principal feminin :), ori ca imi trezeste niste nostalgii pentru ani cu mai putin stress, eu raman la...
N-am mai apucat sa vad un film de vreo trei saptamani. Iar acum trei saptamani am ales unul scurt - recomandat pe undeva drept cel mai non-Woody Allen film de Woody Allen: "The Purple Rose of Cairo". Am mai scris de cateva ori ca nu m-a atras niciodata genul de comedie usoara care alterneaza cu drama cu nuanta romantica ce l-a consacrat, dar de-a lungul timpului am mai avut surprize. Iar asta era de mult pe lista... dar ceva parca-mi spunea ca nu-i chiar asa non-Woody Allen.
Intr-adevar, subiectul iese un pic din sfera de grupulet de familie/prieteni/relatii/discutii arhiprezenta in filmografia omului. Avem un element de "SF" - un personaj dintr-un film din perioada anilor '30 reactioneaza intr-un mod neprevazut la un crush subit pentru o spectatoare care dezamagita de sot isi gaseste refugiul repetat in sala de cinema - iese din ecran cu intentia categorica de a-si petrece restul vietii langa cinefila. Ceea ce conduce la o situatie cu o tenta suprarealista care avanseaza in cascada, studioul incepe sa aiba probleme cu filmul si in alte cinema-uri, restul personajelor sunt debusolate pentru ca pelicula nu mai avanseaza, actorul ce interpretase rolul respectiv isi vede cariera pusa in pericol, si tot asa.
N-am sa dezvalui partea esentiala din desfasurare - tot ce pot sa zic e ca ne intoarcem pana la urma intr-un soi de triunghi de relatii cu un scenariu tipic Woody Allen, si cu un final care ne scoate din SF si ne intoarce la realitatea rece. Asta e mai putin deranjant insa. Ce a fost mai dezamagitor e ca pana la un punct filmul chiar creeaza un context suficient de original cat sa aiba potential pentru mult mai mult decat ofera in final. Dar cum am zis, e scurt :)
Din tot ce-a regizat John Carpenter nu credeam ca mi-a mai ramas ceva notabil de vazut. Cu mentiunea ca nu stiu sa mai fi regizat "ceva notabil" de prin anii '90. Ce stiam de "Starman" se limita la un sinopsis citit pe undeva care rezuma filmul la un romance intre un extraterestru cazut din spatiu si o femeie de pe Terra. Si cum in general evit genul "love story" evident am ignorat filmul multa vreme. Noroc ca nu prea mai am ce vedea...
Sinopsis-ul de care spuneam mai sus nu minte, dar ce-avem aici are o amprenta Carpenter suficient de solida cat sa duca rezultatul mai degraba spre genul de romance care-l avem in "Terminator"-ul din acelasi an, si nu ce-ai putea sa crezi cand citesti rezumatul amintit. Avem intr-adevar o entitate extraterestra care aterizeaza langa o ferma din Wisconsin locuita de o vaduva, si ia forma fostului sot al acesteia. Ceea ce urmeaza insa pana sa ajunga la romance e un road-trip, sau mai degraba road-thriller, in care "the starman" o obliga pe femeie sa-l duca pana in Arizona in trei zile, de unde ar urma sa-si ia zborul inapoi in spatiu. Toate astea se-ntampla avand pe urma guvernul american cu o masa de disectie pregatita.
Partea de romance vine deci mai degraba spre final. Ceea ce reuseste insa laudabil Carpenter e sa nu lase filmul sa cada in zona cheesy la care te-ai astepta, in acelasi timp creand un melanj foarte ok intre actiune si pasajele soft care tempereaza frecvent toata fuga tensionata pe care o vedem in film. Ce nu reuseste Carpenter (vorba vine) e sa faca durabila partea vizuala. E evidenta varsta filmului, care comparativ cu altele din perioada respectiva sta mult mai prost ca si calitate a efectelor. Compenseaza insa prin actori. Chiar daca Jeff Bridges a luat o nominalizare la Oscar pentru rolul titular, eu zic ca "starman" e eclipsat la propriu de Karen Allen, cu un rol net superior aici celui din primul Indiana Jones (nu-mi aduc aminte s-o mai fi vazut in alta parte). Peste toate, chiar cu partile unde schioapata, filmul e o productie decenta cu un feeling evident de '80s care mi-a adus aminte de "Firestarter", deci daca ai o slabiciune pentru decada respectiva clar merita.
"The Two Faces of January" lasa in primele 10 minute o impresie clara de deja vu, si n-a trecut mult pana sa ma prind ca motivul e "The Talented Mr. Ripley". Pana la urma, ambele filme au la baza un roman de Patricia Highsmith. N-am citit niciunul din cele doua, dar constructia de personaje mi s-a parut asemanatoare, la fel ca genul de actiune, perioada de timp, pana chiar si locatiile alese chiar daca intr-o parte-i Italia iar in alta Grecia - tot undeva intr-o zona insorita pe malurile Mediteranei.
Cum nici "The Talented Mr. Ripley" nu-i prin lista mea de filme favorite, nici "The Two Faces of January" nu mi-a lasat cea mai grozava impresie. Toata desfasurarea e centrata pe periplul unui cuplu prin Grecia, Chester si Colette, unde el e un fost broker din New York fugit cu banii investitorilor. Ajuns din urma de un detectiv particular, care moare in urma unei incaierari, Chester se vede nevoit sa caute un mijloc de scapare din tara, pentru care recurge la serviciile unui tanar ghid american, Rydal, care de fapt nu-i altceva decat un mic escroc local. Asa ajunge sa se formeze un soi de triunghi cu iz amoros, unde cam stii din start ca povestea n-are un final prea fericit.
Tre' sa admit ca nu-mi mai aduc aminte foarte bine "The Talented Mr. Ripley", dar dupa cum am zis sentimentul de deja-vu a fost acolo. Totusi parca la vremea la care l-am vazut mi s-a parut ceva mai credibil decat ce-avem aici, care pare un soi de versiune B a aceluiasi gen de film. Singura parte care mi-a ramas destul de clara in memorie din "The Talented Mr. Ripley", e finalul absolut in plop, unde trebuie sa dau credit filmului de fata care are o inchidere decenta. Cam atat.
Cand a fost anuntat "Ex Machina" (2014) mi s-a parut ca urmeaza o copie pentru "The Machine" (2013). N-a fost pana la urma chiar acelasi story, chit ca in ambele cazuri avem de-a face cu un AI pe nume Ava. Alt element comun e ca nici unul dintre cele doua filme nu mi-a lasat o impresie suficient de buna la vremea respectiva cat sa-i acord timp pentru o intrare de blog. De asta n-aveam asteptari prea mari de la "Archive", care pare la prima vedere la randul sau foarte aproape de un "Ex Machina" v2.0. Doar la prima vedere...
Doua puncte comune avem: din nou un AI feminin si un inginer in robotica undeva intr-un laborator izolat intr-un cadru pitoresc. Aici se cam termina asemanarile. Povestea in "Archive" e cam asa: anul 2048 - George Almore e detasat solo de vreo doi ani undeva intr-o locatie ultra-securizata intr-o padure din Japonia de catre compania pentru care lucreaza; scopul: cercetari ultra-secrete in robotica. Asta vine dupa ce George a scapat dintr-un accident de masina. Din pacate nu scapa si sotia sa Jules, dar in viitorul respectiv exista Archive. Adica alta companie care se ocupa cu salvarea imediata a constiintei celor in prag de moarte, pastrand o posibilitate limitata de comunicare cu acestia. Problema e ca nu-i ceva definitiv, cu fiecare convorbire apropiindu-ne din ce in ce mai mult de momentul in care Jules va fi pierduta complet. Motiv pentru care, in loc sa se ocupe de ce vrea exact compania de la el, George incepe un proiect personal: androidul model J-01, dupa care modelul J-02, iar filmul ne gaseste la modelul J-03. Ghici de la ce vine J? ;)
Filmul are o desfasurare destul de lenta, si poate pentru unii s-ar putea sa para plictisitor. Mie insa mi-a dat un sentiment de... "serenity". As zice chiar ca ritmul e perfect - ajutat mult de partea tehnica care e ireprosabila: si sunetul, dar mai ales partea vizuala adica tot ce intra la set decoration + VFX + imagine + montaj, unde avem o alternanta frecventa intre laborator si cadrul natural. Am vazut "Moon" acum mai bine de 10 ani, dar tot imi mai aduc suficient aminte cat sa remarc o similaritate. Gavin Rothery - regizor si scenarist aici a fost parte din art department ca "head of graphic design" acolo. Si aspectul vizual nu-i chiar singura asemandare, daca luam in calcul ideea de film SF cu desfasurare lenta, cu un actor, AI vorbitor, si un twist de final.
Mai mult insa decat ce pare comun cu "Moon", un element de baza din "Archive" a venit clar din alta parte. Ideea de "archive" asa cum e prezentata aici nu e noua. Nu stiu sigur unde a aparut prima oara, dar ce avem in film e teribil de similar conceptului de "moratorium" din "Ubik". "Ubik" e un roman scris de Philip K. Dick aparut in 1969 - dupa umila mea parere, sau cel putin gust personal, best SciFi novel ever written. Semnificatia reala a cuvantului care e de suspendare pana la un termen limita era tradus acolo cam la fel ca aici - un "moratorium" era un soi de banca privata ce pastra constiinta celor decedati in cold-storage, disponibila pentru comunicare pana la epuizarea venita cu trecerea timpului. A nu se intelege insa ca avem mai mult din "Ubik" aici ( desi... dar better no spoilers ;) ). Contextul e cu totul altul, dar asa cum si alte filme (cel mai bun exemplu e "Inception") au preluat una, alta de acolo, era greu sa trec peste. Si nu-i ceva rau, dar eu inca sper sa prind odata si o ecranizare la "Ubik" ca "Ubik" :) Pana atunci, ne multumim si cu bucatele...
Rating: 4.5 out of 5 (poate is un pic subiectiv, dar filmul mi se pare underrated - cel putin peste "Ex Machina" este clar)
Cred ca am mai scris ca daca ai vazut un film de Woody Allen, le-ai cam vazut pe toate, sau ca sa nu fiu prea carcotas, macar o parte din toate. De asta nu prea m-am dat niciodata in vant dupa Woody Allen = mi se parea pur si simplu boring. Sunt doua categorii mari si late - comedii romantice si drame cu iz de romance. Dar ori cu varsta mi s-au mai "imblanzit" gusturile, ori am inceput sa mai nimeresc si cate un film care mai prinde o nuanta un pic diferita din repertoriul extrem de prolific al sus-numitului (la un film pe fiecare an in medie e si greu pana la urma sa ai foarte multa variatie - na... ca nu m-am putut abtine). "Magic in the Moonlight" e unul din cazurile astea mai fericite, sau cel putin asta mi-a dat trailerul de inteles...
Perioada interbelica. Stanley e un magician de cariera, cu numele de scena Wei Ling Soo, care in paralel cu zona artistica si-a format si o reputatie din a demasca fiecare medium fals intalnit in drum, cu pretentii de puteri paranormale. Asa ca nu rezista tentatiei de a da curs invitatiei unui coleg de bransa, vechi prieten din copilarie, de a o investiga pe Sophie. Sophie e o domnisoara cu pretinse veleitati de gen, adoptata de o familie instarita din sudul Frantei pentru sedinte de spiritism cu fostul cap al casei, trecut in lumea dreptilor. Cam asta-i intriga de la care plecam, care nu suna chiar rau.
Filmul intra in zona de comedie a lui Woody Allen, si pastreaza evident mult din aerul specific = constructie personaje, dialoguri, etc. Cu toate astea contextul un pic mai exotic si elementele de localizare care se simt si care il duc parca un pic spre ceva de Alexander Payne ("Sideways", "Descendants"), ii dau totusi suficient suflu original cat sa nu ti se para ca e parca un alt episod dintr-o serie. Nu-i chiar de ras in hohote, dar umor are. Si chiar daca n-are pretentii sa rivalizeze cu Agatha Christie la pastrat misterul = te prinzi repede aici cine-i "criminalul" in poveste, totusi nu te pierde, pentru ca-ti mai ramane sa vezi cum evolueaza partea de romance in tot contextul (nu ca n-ar fi predictibila si asta). Din pacate tot de aici cam vine si o dezamagire in final, in sensul ca parca ai astepta ceva mai elaborat, nu o solutionare asa simplista cum ni se ofera. Dar pana la urma e un film usor, relaxant, fara cine stie ce pretentii. Ceva de vacanta :) Ocazie numai buna, s-o tai si eu scurt pentru 2019 cu un: Sarbatori fericite! & un an nou speram ceva mai bun ;)
Am vazut "Be With You" in 5 reprize. Nu-i mai lung de doua ore dar la ce program am avut saptamana asta atat mi-a luat. To be fair, prima a durat pana-n 10 minute ca am adormit si a fost nevoie sa o repet aproape integral. Iar finalul in ultima m-a intrigat un pic, suficient cat sa ma-ntorc la alte cateva minute din penultima. Deci filmul pana la urma nu-i probabil chiar asa plictisitor cum pare initial... However, beware the drama...
Ce avem aici e o ecranizare japoneza (daca n-am reusit sa ma dezlipesc de cinema-ul asiatic nici saptamana asta am zis sa ne mai mutam macar un pic din partea continentala) a unei povesti care incepe cu un final a la "Love Story" = ea moare inainte de vreme, si de-acolo merge cumva inapoi dar inainte ca desfasurare. Mai pe scurt avem un pic de sci-fi/fantasy in film, in care ea isi respecta o promisiune de a mai reveni un timp printre cei vii, pe durata unui sezon ploios in clima japoneza. Perioada in care ne lamurim si cu backgroundul celor doi. Si... cam atat... + vreo 15-20 minute de epilog care surprinzator mai taie un pic din feelingul de "I know how this goes on...".
Am fost convins sa vad filmul de partea de fantasy din categorizarea IMDb (n-am vazut trailerul), si as putea sa zic ca ma simt un pic pacalit din perspectiva asta. E un romance 100% deci la asta ar trebui sa te astepti si la nimic altceva, dar din fericire unul relativ ok. Depinde pesemne si de dispozitie. In anumite pasaje poate fi de-a dreptul heartbreaking, dar spre deosebire de alte productii are un soi de calm care-l tine-n frau, si mai mult il impiedica sa ajunga intr-o zona lacrimogena ieftina. Presupun ca un merit il are si materialul scris. Se pare ca a fost reluat chiar anul trecut de un remake coreean. Mie pe moment mi-e suficient originalul.
Nu fac recenzii la comedii romantice pentru ca nu prea vad comedii romantice = ori is prea deprimante, ori prea slabe (am un deja vu ca am mai scris asta candva...). Tin o lista de filme "to watch" de mult-mult timp in care mai adaug periodic ce mi se pare ca mai merita vazut dar n-am cand. Nu stiu cum o fi ajuns "The Five-Year Engagement" acolo (in afara de Emily Blunt pe afis n-am explicatie), si nu stiu ce m-o fi apucat sa-l aleg acum... Filmul nu e prea slab, si poate n-ar fi fost nici prea deprimant daca n-ar fi avut o sincronizare ciudata cu some family problems. Ceea ce mi-a dat un pic de gandit, si mi-a cam taiat ( iar :) ... ) si cheful de scris... Anyway, cum altceva n-am cand sa vad saptamana asta, let's quickly get into the subject.
Tom si Violet se cunosc la o petrecere de anul nou undeva in San Francisco, se plac si intr-un an el ii ofera inelul de logodna. Ea zice da si incep planurile de casatorie. Pana ce Violet primeste o confirmare pentru o pozitie academica mult dorita (trying not to get into debates on academia jobs here...), dar din pacate undeva departe in Michigan. Temporar insa, si cu decizia amandurora sa incerce o relocare. Dar care e suficienta cat maritisul sa mai fie amanat. Si, previzibil oarecum, motiv ca dupa mutare sa apara probleme in relatie. Tom ajunge de la pozitie de viitor chef intr-un restaurant fitos la conditia de bucatar de fast-food, iar Violet ajunge incet incet sa fie parca prea placuta de noul sef. Evident totul pana la urma se incheie cu un happy end, care fara mai multe spoilere ca ne-o spune si titlul, vine abia dupa cinci ani.
Chit ca story-ul e relativ liniar si fara cine stie ce twists & turns, filmul e destul de funny si mai important not dumb. Nu ca as fi eu, inca o data, mare consumator de comedii romantice, dar in comparatie cu ce am mai vazut... Totusi dintr-o perspectiva personala cum ziceam n-o picat chiar la cel mai potrivit moment, dar that's subjective ...
... sau unde duce o incercare nereusita de a vedea ultimul "Halloween", pentru care din pacate managementul cinema-ului local nu crede de cuviinta sa aloce sali mari decat la ore tarzii. Call me picky, da' daca tot imi misc ciolanele pana intr-o sala de cinematograf I want a big screen. In consecinta am preferat "A Star is Born", in ciuda presimtirilor sumbre fata de combinatia letala pentru gusturile proprii: musical + romance. Da' cum de la o varsta am inceput sa descopar apetenta pentru filme cu subiect mai simplu si ceva mai... calme sa zicem (a se vedea saptamana trecuta), cum ultima experienta similara - "La La Land" - a fost surprinzator de originala, si cum recenziile la cel de fata sunt ultra-pozitive, am zis... hai, fie. Dar n-a prea fost sa fie.
Ce avem aici e al treilea remake (asta inseamna patru filme, ca sa fie clar) cu acelasi titlu cu un original de prin 1937. Nu stiu cat variaza subiectul, dar avand in vedere ce am vazut imi imaginez ca nu poate fi prea mult. A se citi - gradul de originalitate tinde spre zero. Un interpret de soft rock alcoolic (nu soft rock-ul, el) intalneste o cantareata anonima intr-un bar, se plac, se iau, cariera ei o ia in sus, cariera lui o ia in jos, si chiar daca vedem o sansa de echilibru spre final, incheiem melodramatic cu un garaj, o grinda, o curea, si o interpretare in memoriam. Sorry pentru "spoiler", dar filmul e atat de one-sided incat devine enervant. Si nu vreau sa ma lansez intr-o polemica acuma la ce vreau sa spun prin "one-sided".
Singura parte cat de cat buna a fost ca, pentru un musical, nu plictiseste foarte tare. The songs are ok-ish, dar inca o data mi-a adus aminte ca nu prea pot digera un film in zona asta - na, problema de gust. Pot sa ma uit la un concert, sau sa ascult un soundtrack - n-am nevoie de un scenariu de forma ca ambalaj. Cat despre romance, nici macar nu pot sa zic ca a fost deprimant ca de obicei... You want a romance, re-watch "Jerry Maguire", avem si-acolo un tip cu o cariera care se duce la vale... sau "Stardust", might be a bit cheesy, dar nu-i cliseic + chiar avem o stea ;). This one was just... bland.
De regula romance-urile sunt pline de clisee, deci pretty boring, si in plus pe an ce trece incep sa ma deprime din ce in ce mai tare = in general evit. Dar cateodata mai simt nevoia... desi "The One I Love" iese multisor din tiparul clasic. De fapt, avem mai degraba un soi de soft "Triangle" aici :) ca follow-up la intrarea trecuta, cu ideea de meet your copy intr-un cadru mai "pasnic", fara topor si fara vreo referinta clara la time travel. Pe scurt: mai putine explicatii, mai multe speculatii. But it works ;)
Ethan si Sophie sunt un cuplu in care mariajul nu mai merge, si prin urmare decid sa viziteze un psiholog. Sa-i numim perechea 1. Terapia recomandata: un weekend intr-o casa de vacanta, undeva intr-o zona rezidentiala verde, cu portocale in gradina... dar cam pustie. The catch: casa de vacanta mai are si o dependinta mai speciala... o casa de oaspeti. Unde Ethan intalneste o alta, dar aceeasi Sophie, si Sophie intalneste un alt, dar acelasi Ethan: perechea 2. Avem si un soi de "meeting protocol" = the rules of the game = Ethan si Sophie din perechea 2 fac cu randul la prezenta, in functie de cealalta persoana din perechea 1 care calca pragul; usile se blocheaza cand cineva din perechea 1 intra in casa - deci n-ai voie sa-ti intalnesti propria copie; perechea 2 aparent nu prea are voie sa paraseasca incinta. Dupa o seara si dimineata romantica cu "the other one" in care nu s-au prins cum stau lucrurile, prima reactie a perechii 1 la descoperirea situatiei: evident, jump in the car & run away! Dar fara s-ajunga prea departe... because, the meeting worked, "regasirea" celuilalt a functionat, si curiozitatea de a vedea ce mai urmeaza e prea mare. Decizie: stanga-mprejur, and let's see how this works out...
Partea proasta din "The One I Love" e ca twistul sau twisturile, cate s-or dori sa fie, dinspre finalul filmului, sunt previzibile. N-am avut nici o surpriza, nici macar la ultima scena, dar n-o sa zic mai multe. Lasand asta la o parte, ideea e originala, chit ca logica lasa si mai mult de dorit ca in "Triangle" (ca am adus vorba) - dar daca ai timp de meditat probabil iti poti gasi ceva explicatii (parallel universe theory or whatever else). Overall, ce-am vazut, parca a fost un episod din "Black Mirror", unul ok ;)...
"Adrift" e un yet another lost in the ocean movie. Dar nu-i nici "Life of Pi", nu-i nici "All Is Lost"... e probabil undeva intre, ca story, filosofie, feeling, etc. Ca productie filmica, well... cam departe de primul, si probabil si sub al doilea. Totusi, nu chiar de ignorat...
Avem o poveste (bazata pe un caz real) care incepe undeva in Pacific, dupa un uragan clasa 5 care aproape face farame un iaht de dimensiuni medii. Aproape... = ambarcatiunea ramane fara catarge, cu multa apa la bord, cu si mai multe (hrana, echipamente, etc) pierdute peste bord, cu ceva fisuri, dar inca in stadiu de plutire. Din perechea care se afla la bord, Richard si Tami, doar ea pare initial sa fi supravietuit. Insa dupa o explorare a imprejurimilor isi gaseste si logodnicul mai mult mort decat viu, cu o fractura deschisa la picior si cateva coaste rupte, agatat de barca de salvare. Din punctul asta firul narativ merge in doua directii, cu flashbacks de la intalnirea celor doi pana la momentul uraganului, si de la momentul uraganului mai departe. E aproape cum am avea doua filme intercalate intr-unul singur: un romance care devine cam cheesy pe alocuri, si un survival movie.
E destul de greu sa scoti ceva care sa ofere material pentru timpul unui lung metraj dintr-un subiect de genul asta. Cu ce umpli 90 de minute (or more)? Aici e folosita partea de background story de care ziceam mai sus. In afara faptului ca iti deseneaza un contur al celor doua personaje, bucata asta nu e altceva decat un love story destul de tern: girl meets guy, they fall in love, they go sailing. Poate is un pic subiectiv, dar partea interesanta e de departe in celalalt "film". Nu ca am avea ceva extraordinar de original aici, dar macar inceaca... Acuma na, avem un caz real la baza, dar filmul merge undeva un pic mai departe. Avem o tentativa de mega-twist la un moment dat, care nu-l prea vezi venind, si sincer sa fiu e parca prea fortat. Dar ideea in sine merita apreciata. Ca tot am inceput cu "Life of Pi", was the tiger real? :) No more spoilers...
I'll keep it short, ca sa compensam... "Phantom Thread" e un film lent care pare lung (desi daca ne uitam la numarul de minute nu-i exagerat). Problema e ca avem prea putin in desfasurare ca sa umple cele vreo doua ore. Daniel Day-Lewis da o ultima intepretare (omul se retrage, daca n-o fi vreo strategie de marketing) a unui creator de moda din Londra anilor '50 care-si gaseste muza, model si viitoare sotie intr-o simpla chelnerita. Deci in esenta avem o romance drama in care cei doi membri ai cuplului au fiecare o personalitate puternica si in plus excentrica care nu prea ajuta apropierii. Filmul e construit foarte mult din detalii, cadre lungi, statice, dialoguri lente, si tensiune. Tind sa cred ca Paul Thomas Anderson e cel mai avizat scenarist/regizor la momentul curent cand vine vorba de creat tensiune in dialoguri (mult si peste Tarantino). Ce-i aici seamana mult cu "There Will Be Blood", mai ales in privinta asta, dar totusi nu e acelasi lucru. Interpretarea de exceptie a rolului titular e comparabila, dar lipseste continutul. Iar asa zisul twist de final care nu prea stii daca sa-l iei ca "happy" sau "sick" nu compenseaza. Pesemne face totusi filmul o optiune mai "buna" de Valentine's day decat 50 Shades of Whatever (irony included).
Rating: 3 out of 5 (pesemne merita mai mult, da-s subiectiv)
"The Shape of Water" e un "Beauty and the Beast" in varianta Guillermo del Toro. Daca ai mai vazut ceva din filmografia omului - "Pan's Labyrinth", "Hellboy" sau chiar "Pacific Rim" intr-o cu totul alta nisa, si pana si dezastrul care a fost "Crimson Peak", e imposibil sa nu observi acelasi stil regizoral, si mai particular influenta in vizual & production design. Partea asta aduce mult si aici, dar plusul mai mare vine din alte directii.
Avem o actiune plasata undeva in anii '50-'60, in plin razboi rece, intr-un laborator de cercetari din Statele Unite, unde e adus in mare secret un exemplar dintr-o creatura umanoida pescuita din apele Amazonului, cu abilitati aparent de supravietuire atat sub apa cat si pe uscat. Paranteza: Asemanarea clara m-a dus gandul in prima faza la Abe Sapien, omul acvatic din "Hellboy", mai ales ca del Toro e un punct comun, dar pana la urma se pare ca n-avem nici o legatura directa. So, moving back to the lab, "the Beast" e chinuit repetat de seful securitatii (Michael Shannon). Dar ca in orice institutie, avem un personal de intretinere, iar in personalul de intretinere o avem pe "the Beauty" (Sally Hawkins) - aici o domnisoara cu un simplu job de femeie de servici. Care impartaseste o problema oarecum similara de comunicare cu omul albastru = e muta. Si asa avem inceputul unui "impossible romance", in care mai avem si o conspiratie ruseasca (Cold War context, remember...), dar sa mai lasam si pentru vazut in film ceva.
Plusul mare de care ziceam vine de la actori. Michael Shannon face un personaj negativ total detestabil, dar cea care fura ecranul e clar Sally Hawkins. Interpretarea e de exceptie, mai ales ca nu vorbim de o actrita muta, si nici de ceva in gen "The Artist". Rolul e unul cat se poate de natural. Pe langa actori avem restul de care aminteam in start, si nu e cazul sa mai insist pe detalii tehnice - totul duce la atmosfera creata, una care te prinde efectiv acolo, you're in some gloomy '60s in care de undeva avem culoare. In mod normal, din motive probabil mai mult sau mai putin subiective, nu prea gust romance-urile, but this was nice :) Daca finalul cam fortat n-ar face "the incredible romance" intr-adevar incredible...
Postări
