Get Out (2017)

"Get Out" e reprezentativ pentru motivul din care nu prea mai am intrari pe genul horror pe blog de ceva timp. Ori e ceva fumat (cazul de fata), ori ceva in care horror se confunda cu galeti de sange (din fericire nu in cazul de fata).

The story: Avem o tipa (alba) cu un prieten (negru) care decide sa-si prezinte iubitul parintilor. Si asa ajungem intr-o comunitate de provincie, in care pluteste un aer greu de segregare rasiala. Nu prea e clar daca suntem in sudul sau nordul USA (ma rog, cel putin pentru mine nu-i). In fine, avem un ditai conacul unde isi au resedinta tatal fetei - neurochirurg de profesie si mama - psihiatru (iar nu-i foarte clar ce cauta mai exact doi doctori in activitate in the middle of nowhere, dar sa zicem ca motivul vine pe finalul filmului). Avem si doi servitori de culoare cu un comportament foarte ciudat. Si mai avem si un soi de dineu local la locatia respectiva unde se aduna multa lume alba + un tip negru si mai ciudat. Ei, si asa dupa vreo aproape trei sferturi de film in care the boyfriend rezista cu stoicism la ciudateniile din jur si multe remarci ofensatoare (unele cam prea subtile) + o sedinta involuntara de hipnoza care prinde mai ceva ca un tub de super-glue intre doua foi de hartie, omul se satura si vrea acasa. Ei, evident ca nu mai poate... Sa nu stricam totusi ultimul sfert de film, si-asa prea mult nu-i de vazut in el.

Motivul pentru care "Get Out" a prins niste ratinguri astronomice pentru genul care-l are pe mai toate site-urile americane e partea usurica de "politically correctness" = avem un film care marseaza la greu pe cartea discriminare rasiala, tema care pe mine ma lasa cam rece intr-un horror, mai ales unul cu scenariul de fata. Pe partea de ceva fumat as putea cita "The Skeleton Key" ca referinta din 2005, un film mult mai dark (as zice chiar prea dark daca ma gandesc la final), unde esenta povestii nu-i prea departe, dar rolurile (rasial vorbind) parca erau cam inversate daca-mi aduc bine aminte (ceea ce nu-i chiar asa "politically correct") da' na... respectivul film face ce-si propune = livreaza o horror story, culoarea pielii n-are asa mare importanta. Tot pe partea de ceva fumat, ideea generica de getting trapped & used undeva intr-o locatie izolata e asa uzata ca avem nevoie de ceva super original ca sa depasim contextul asta. Si cu parere de rau cele 15-20 minute de film care raman la dispozitie pentru asta nu-si fac datoria sa livreze ceva peste average. Daca vrei un exemplu de horror care face asta, check out "The Cabin in the Woods", iar daca vrei un film decent pe probleme rasiale poti incepe cu "12 Years a Slave" (exista horror si-acolo, dar nu de asta de "having fun").

Rating: 3 out of 5 (n-am zis ca filmu-i prost, doar prea overrated pentru ceva ce nu iese in nici un fel din media genului)

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017)

"Three Billboards Outside Ebbing, Missouri" ar merita o recenzie complexa si lunga cat titlul, de care nu prea am timp... E al treilea film al lui Martin McDonagh dupa "In Bruges" si "Seven Psychopats", iar ce avem aici e comparabil cu cele anterioare. Totusi daca in primul am avut o comedie neagra cu final dramatic, in al doilea proportiile au fost cam egale, aici drama e mult mai prezenta. Exista aceleasi accente de umor negru, dar filmul e mult mai dur si credibil in ciuda multor critici din ce-am auzit care zic ca scriptul are parti fara sens. The story: O femeie dintr-un orasel din Missouri, a carei fiica e violata si ucisa, decide dupa vreo 8 luni in care politia n-a aflat nimic sa "contraatace" cu un protest afisat pe 3 panouri publicitare. Rezultatul imediat e oprobiul public asupra tupeului de a acuza seriful local, bolnav de cancer, ca nu-si face treaba. De aici, problema escaladeaza, sau ca sa citez din film: "All this anger, man, it just begets greater anger.".

Scenariul, oricat de ciudat ar parea pe alocuri, e tipic pentru McDonagh si e construit excelent refolosind un motiv de "autor necunoscut" vazut din multe unghiuri, si de obicei cu element surpriza. Ba e dezvaluirea a ceva ce tu nu stii (spoilers: cine-a platit pentru a doua luna de panouri, cine-a incendiat primele panouri, sau chiar cine e autorul crimei), ba dezvaluirea a ceva ce stii catre un alt personaj (other spoilers: cine-a incendiat sectia de politie, sau again... cine e autorul crimei). Ce-ar mai fi de zis: Sam Rockwell, care mie de regula mi se pare ca face cam acelasi rol peste tot, aici cred ca il are pe cel mai bun din cariera - iar partea de critica "ultra politically correct" care acuza filmul ca glorifica in final un tip rasist, e la fel de stupida ca ideea de a face critica "politically correct" pentru un produs artistic - mai ales in contextul in care avem o idee si mesaj clar de "people can change" in cazul de fata. Imaginea nu are ceva exceptional dar sunt niste cadre de finete care merita punctate (un exemplu: intreaga scena cu aruncatul pe fereastra). Coloana sonora adauga un feeling de "Coen Brothers", explicabil fiind scrisa de Carter Burwell care lucreaza de regula si cu ei.

E probabil cel mai puternic film ca impact/mesaje transmise care l-am prins in sezonul asta de "Oscar", in ciuda sau poate chiar tocmai datorita abordarii intr-un registru comic pe langa partea de drama. Pe langa cele amintite mai sus, probabil esentialul care-ti ramane e the unpredictable human surprise factor = te poti astepta la ceva de rau de la cineva de bine sau viceversa, altfel zis, cu exceptii izolate, nu prea e nimic alb si negru in viata asta, ci foarte multe si diverse nuante de gri.

Rating: 4.5 out of 5

PS - extra big spoilers ahead: Intr-o noapte cand n-aveam somn am facut greseala sa arunc un ochi pe un thread de pe reddit vis-a-vis de filmul de fata, care oricat de condescendent ar suna mi-a confirmat inca o data ca IQ-ul mediu al publicului american e undeva la... let's better not say. Deci, in mod normal nu fac asa ceva, dar in situatia de fata ma simt oarecum dator sa explic cateva asa zise detalii stupide din scenariu (lasand la o parte faptul ca intr-o comedie neagra nu ar trebui sa te astepti la ceva 100% credibil, dar na, for the purists...): 1) cum naiba sa ai un extinctor mare in masina cu tine tot timpul? well... dupa ce copilul ti-e incendiat, poate ramai cu ceva sechele; 2) cat de aiurea e ca politia locala sa nu investigheze cine le-a dat foc la sediu? who says they don't? femeia avea un alibi si e lasata-n pace temporar, e suficient ca sa nu vedem si partea asta; 3) BIG spoiler - the real killer issue: filmul n-are final/doi oameni pleaca sa omoare pe cineva nevinovat/etc., samd. - eu zic ca filmul are un final perfect, dar na aici vine interpretarea proprie - a) in primul rand the killer e cel presupus, in ciuda negarii probelor de ADN si prezentei in tara la data respectiva, totul pare un cover-up pentru suspect - daca esti atent, exista cel putin trei elemente in dialogul final intre Dixon si noul serif local: cel din urma incepe prin a-i zice primului ca a facut o treaba buna cu investigatia in contextul in care era concediat si chiar daca imediat dupa neaga rezultatul; se repeta de cateva ori ca "the commanding officer" a oferit acoperire/alibi si mai multe detalii sunt strict secrete, aparent nefiind posibil ca suspectul sa fie atins; in final cel care lasa insigna e Dixon dezamagit de situatie, nu seriful care parca i-ar oferi o sansa sa revina la lucru si b) chiar si asa, finalul e oarecum deschis, cei doi plecati sa faca dreptate singuri nefiind 100% siguri de ce urmeaza - the "shades of grey" ;) ...

Phantom Thread (2017)

I'll keep it short, ca sa compensam... "Phantom Thread" e un film lent care pare lung (desi daca ne uitam la numarul de minute nu-i exagerat). Problema e ca avem prea putin in desfasurare ca sa umple cele vreo doua ore. Daniel Day-Lewis da o ultima intepretare (omul se retrage, daca n-o fi vreo strategie de marketing) a unui creator de moda din Londra anilor '50 care-si gaseste muza, model si viitoare sotie intr-o simpla chelnerita. Deci in esenta avem o romance drama in care cei doi membri ai cuplului au fiecare o personalitate puternica si in plus excentrica care nu prea ajuta apropierii. Filmul e construit foarte mult din detalii, cadre lungi, statice, dialoguri lente, si tensiune. Tind sa cred ca Paul Thomas Anderson e cel mai avizat scenarist/regizor la momentul curent cand vine vorba de creat tensiune in dialoguri (mult si peste Tarantino). Ce-i aici seamana mult cu "There Will Be Blood", mai ales in privinta asta, dar totusi nu e acelasi lucru. Interpretarea de exceptie a rolului titular e comparabila, dar lipseste continutul. Iar asa zisul twist de final care nu prea stii daca sa-l iei ca "happy" sau "sick" nu compenseaza. Pesemne face totusi filmul o optiune mai "buna" de Valentine's day decat 50 Shades of Whatever (irony included).

Rating: 3 out of 5 (pesemne merita mai mult, da-s subiectiv)

Darkest Hour (2017)

In cazul in care "Dunkirk" a parut prea centrat pe evenimentul in sine, vrei detalii, si Wikipedia nu-i catchy enough, probabil cea mai buna optiune e "Darkest Hour". N-am inteles niciodata trendul asta in cinema-ul vestic de a scoate productii pe aceeasi tema la intervale asa scurte de timp. Ratiunea financiara nu mi se pare ca tine, dar sa nu ne batem capul acum cu explicatii si detalii de movie business...

Prea multe de zis nu cred ca sunt - productia de fata e un film istoric care reda contextul intrarii UK in WW2 de la instalarea lui Churchill in functia de premier, pana la retragerea de la Dunkirk. Printre plusuri ai ocazia sa-ti mai imbunatatesti un pic poate cultura generala vis-a-vis de cursul evenimentelor de la data respectiva si in ce priveste ceva intrigi politice din parlamentul englez (mai mult sau mai putin romantate). Filmul mizeaza mult pe prestatia lui Gary Oldman in rolul titular, care intr-adevar e unul bun, desi nici acum nu-mi explic alegerea. Transformarea e impresionanta intr-adevar, dar si efortul mi se pare pe masura = fara sa contest ceva din rezultat, cred ca ar fi fost mult mai... directa sa zicem alegerea altcuiva mai apropiat ca varsta/look/etc (Hopkins imi vine acum in minte).

Partea proasta din pacate e ca bazandu-se prea mult pe main character, se cam pierde in rest. Daca in "Dunkirk" Nolan mi se pare ca a reusit imposibilul = sa scoata ceva suprinzator de decent dintr-un eveniment unde potentialul filmic nu prea exista, dar pentru asta a fost nevoie de un mix complet intre imagine, sunet si un script minimalist, aici ne pierdem un pic in clisee... E de asteptat la o productie istorica, mai ales centrata in jurul lui Churchill sa avem asa ceva = vorbe de duh, discursuri inaltatoare, momente solemne si tot tacamul, dar parca totusi linia temporala prezentata e prea scurta si presarata prea dens cu asa ceva ca sa umplem minute de film. Ar fi fost mai natural un speech istoric la momentul potrivit si un timeline care sa se intinda si dupa Dunkirk. Asa, rezultatul parca e un soi de "Episode 1", numai ca spre deosebire de "Star Wars" nu mai avem nevoie de continuare ca sa stim finalul...

Rating: 3 out of 5