Cred ca am mai scris ca daca ai vazut un film de Woody Allen, le-ai cam vazut pe toate, sau ca sa nu fiu prea carcotas, macar o parte din toate. De asta nu prea m-am dat niciodata in vant dupa Woody Allen = mi se parea pur si simplu boring. Sunt doua categorii mari si late - comedii romantice si drame cu iz de romance. Dar ori cu varsta mi s-au mai "imblanzit" gusturile, ori am inceput sa mai nimeresc si cate un film care mai prinde o nuanta un pic diferita din repertoriul extrem de prolific al sus-numitului (la un film pe fiecare an in medie e si greu pana la urma sa ai foarte multa variatie - na... ca nu m-am putut abtine). "Magic in the Moonlight" e unul din cazurile astea mai fericite, sau cel putin asta mi-a dat trailerul de inteles...
Perioada interbelica. Stanley e un magician de cariera, cu numele de scena Wei Ling Soo, care in paralel cu zona artistica si-a format si o reputatie din a demasca fiecare medium fals intalnit in drum, cu pretentii de puteri paranormale. Asa ca nu rezista tentatiei de a da curs invitatiei unui coleg de bransa, vechi prieten din copilarie, de a o investiga pe Sophie. Sophie e o domnisoara cu pretinse veleitati de gen, adoptata de o familie instarita din sudul Frantei pentru sedinte de spiritism cu fostul cap al casei, trecut in lumea dreptilor. Cam asta-i intriga de la care plecam, care nu suna chiar rau.
Filmul intra in zona de comedie a lui Woody Allen, si pastreaza evident mult din aerul specific = constructie personaje, dialoguri, etc. Cu toate astea contextul un pic mai exotic si elementele de localizare care se simt si care il duc parca un pic spre ceva de Alexander Payne ("Sideways", "Descendants"), ii dau totusi suficient suflu original cat sa nu ti se para ca e parca un alt episod dintr-o serie. Nu-i chiar de ras in hohote, dar umor are. Si chiar daca n-are pretentii sa rivalizeze cu Agatha Christie la pastrat misterul = te prinzi repede aici cine-i "criminalul" in poveste, totusi nu te pierde, pentru ca-ti mai ramane sa vezi cum evolueaza partea de romance in tot contextul (nu ca n-ar fi predictibila si asta). Din pacate tot de aici cam vine si o dezamagire in final, in sensul ca parca ai astepta ceva mai elaborat, nu o solutionare asa simplista cum ni se ofera. Dar pana la urma e un film usor, relaxant, fara cine stie ce pretentii. Ceva de vacanta :) Ocazie numai buna, s-o tai si eu scurt pentru 2019 cu un: Sarbatori fericite! & un an nou speram ceva mai bun ;)
Ca sa stim din start pe unde stam, si cum nici nu-s in cea mai grozava dispozitie de scris si n-am chef sa ma lungesc, mie "The Irishman" fata de "Goodfellas" mi s-a parut cam ca "Jumanji" nou fata de "Jumanji" cel vechi (nou = cel de acu' vreo 2 ani, ca pentru ultimul nu-mi mai pierd timpul). Da, stiu ca "Jumanji" nou e ranked mai bine ca cel vechi (oi fi imbatranit eu, dar... come on), exact cum "The Irishman" a ajuns peste noapte sa fie considerat cel putin de o parte din critica best of Scorsese. Really?...
Deci, am zis ca nu ma lungesc = if you want the full story, Wikipedia search for Jimmy Hoffa, lider de sindicat in anii '70 in US cu relatii ne-ortodoxe in mafie, si nefericitul protagonist al uneia din cele mai controversate disparitii din toate timpurile, inca neelucidata. Neoficial, la vreo 30 de ani dupa eveniment, un irlandez din cercul apropiat, Frank Sheeran, pe patul de moarte face o marturisire bomba - el l-a omorat pe Hoffa... si pe Joe Gallo, alt mafiot lichidat de autor necunoscut... si inca alte lovituri de acelasi gen... si a mai transportat si arme pentru episodul Bay of Pigs din Cuba. Toate astea atat de dibace puse la cale ca n-a fost pus sub acuzare pentru niciuna, iar FBI-ul inca are cazul la modul oficial inca nerezolvat. Subiect excelent pentru un best-seller, si mai nou pentru un film de succes. Nu zic ca totu-i fake, dar parca prea-i poveste pescareasca si crapul de 10 kile in realitate e mai degraba un caras.
Dar filmul, filmul cum e.. pai, si "Jumanji" cel nou pare ok in anumite parti. "The Irishman" incepe bine, cu un aer care intr-adevar nu-l prea mai intalnesti care aduce un pic aminte de "Godfather", dar incep sa te izbeasca repede cateva chestii. Digitizarea si/sau make-up-ul de intinerire aplicate lui De Niro n-au aratat mai artificiale la nivelul asta de la "J. Edgar" incoace. De Niro e mai italian decat irlandez, si oricat de bine ar fi jucat rolul parca nu-i al lui - in comparatie e suficient sa arunci un ochi la Ray Stevenson in "Kill the Irishman", un film cu mai putine pretentii de acu' cativa ani, tot in zona mob wars. Hoffa n-a avut radacini italiene ca Pacino, desi aici parca n-avem un contrast asa de mare, dar din nou, Jack Nicholson in "Hoffa" regizat de Danny De Vito, vazut long long ago parca mi-a ramas in minte ca fiind mai credibil. In schimb, avem o revenire pe ecran dupa o pauza foarte lunga a lui Joe Pesci care intr-adevar e indiscutabil parca facut pentru rol.
Ce-ar mai fi de zis - filmul e foarte lung, iar finalul si mai lung - n-am mai avut senzatia asta de tras de timp decat la ce-avem in "LoTR: Return of the King" dupa ce inelul e topit, sau in ultimul "Avengers", dupa... am uitat si dupa ce, complet imemorabil. Cu toate astea, e un film de vazut. Pana spre final, scenariul e scris suficient de ok cat sa te tina acolo. Tehnic: imagine, montaj (minus digitizarea de care ziceam) e de top. Sau daca te lasa rece asta, macar pentru faptul ca nu prea mai ai ocazia sa vezi ceva decent de gen mai des.
Ca de obicei, nu-s foarte multe titluri inca anuntate la ora asta pentru primavara viitoare, deci nici prea mult loc de selectie. Ca sa intram direct in subiect, in martie la anul avem anuntat un remake pentru "Mulan", live motion de data asta. Primul trailer iesit nu spune foarte multe, dar avand in vedere ca-i un remake nu cred ca mai era nevoie de spoilers.
In aprilie avem o deplasare de la linia obisnuita "X-Men" in "The New Mutants", cu o tenta mult mai dark, deci implicit si ceva mai matura. Singura parte care mai face legatura din cele doua e logo-ul Marvel. Eu zic ca e de bine, sau cel putin de interes.
In fine, in mai e plasata data de lansare deja amanata pentru "Artemis Fowl", un potential urmas de "Harry Potter" = primul episod ecranizat dintr-o serie de carti in acelasi gen.
Incheiem asadar si runda asta de preview = back to difficult stuff = sa vedem ce subiect reusesc sa gasesc pentru urmatoarea intrare ;)
O sa permanentizez varianta asta "brief" de preview, cu doar o intrare in medie pe luna calendaristica. Nu pentru ca as vrea sa o expediez mai repede, ci pentru ca nu prea am de unde alege mai multe titluri care sa promita ceva. Foarte posibil sa fi ajuns eu prea old, grumpy & picky, dar na... asta-i viata.
In decembrie m-am chinuit sa gasesc altceva care sa para mai interesant decat ultimul episod din saga "Star Wars", dar n-am reusit (really, am vazut inca alte 12 trailers cu data de lansare in luna care vine pana s-o las balta). Si din pacate nu pentru ca "The Rise of Skywalker" ar fi foarte interesant - in conditiile in care deja exista suficiente spoilers, si clisee par si mai suficiente. Am zis ca-s old, grumpy & picky. But let's keep some hope...
Ianuarie e ceva mai ofertant, dar de departe totusi titlul care mi se pare de urmarit e "The Gentlemen", sau in sfarsit intoarcerea lui Guy Ritchie la genul care l-a consacrat.
Am cam renuntat la horrors de la o vreme. Candva un regizor spunea intr-un interviu ca e genul cel mai accesibil care-ti permite sa fii cel mai creativ (ironic era intr-un "making of" pentru un film foarte slab). Exista cateva studiouri care s-au specializat pe nisa asta more or less (Blumhouse, Screen Gems, etc.) si care tot repeta cateva retete in care mai schimba cate-un ingredient. In februarie avem "Fantasy Island", care vine parca totusi cu un setting un pic diferit. Nu mult, dar macar iesim din zona de ghosts si alte evil spirits care a ajuns ultra uzata.
Cum am mai zis-o si in alti ani, la nivel de weekly entry defilez si eu cu ce am apucat (daca am apucat) sa vad in zilele respective, dar la fiecare aniversare de blog si final de an ma chinui insa un pic mai mult sa gasesc un titlu care sa merite vazut. Din pacate, daca la inceputuri "chinuiala" asta includea timp rezervat pentru macar vreo 3 filme, de ceva ani incerc sa caut si sa aleg mai cu grija in speranta ca nimeresc pe "the lucky one" din prima, pentru ca nu mai e cand pentru a doua. Iar tura asta vad ca m-am trezit tarziu si pentru alesul mai cu grija. Ergo: canci sanse de un 5/5. Dar "Extra Ordinary" e totusi un pic parca peste "ordinary" :)
Somewhere in Ireland: Rose Dooley e instructor auto si fiica + ucenic a faimosului Vincent Dooley, exorcist de fantome si expert in paranormal. Fost exorcist de fapt, pentru ca intr-o sesiune cu final nefericit, a fost izbit de un tir. In consecinta, Rose, traumatizata de eveniment, incearca sa se concentreze pe jobul mai domestic, desi in catunul respectiv se pare ca numarul de spirite nelinistite si potentialul de clienti speriati e net superior doritorilor de permis de conducere. Si asa ajungem la Martin Martin care mai convietuieste inca cu a lui nevasta decedata in urma cu 10 ani, in ciuda insistentelor fiicei sale de a rezolva problema. Povestea se complica, sau "the plot thickens", ca sa citez direct din personaj, cand Christian Winter, cantaret de "one-hit wonder" refugiat in Irlanda pentru a scapa de taxe, si mare amator de ritualuri satanice pentru a scoate un 2nd-hit wonder, pune ochii pe Sarah Martin, fiica lui Martin Martin.
Suficient cred ca sa nu intram in spoilers. Filmul e ceva in genul unui "Ghostbusters" meets Edgar Wright & Simon Pegg, dar fara Edgar Wright si Simon Pegg. Adica avem cam acelasi aer si gen de umor negru din "Shaun of the Dead" sau "Hot Fuzz". Cateodata poate sa para un pic silly, dar totul e sters de un crescendo spre final, getting more & more crazy cu fiecare scena, si cu un final apoteotic (really, pana si prin prisma VFX, care contrasteaza major cu ce te-ai astepta de la low-budget-ul vazut pana atunci). Nu e o capodopera, dar actorii is ok, scenariul e ok, avem o tema sonora minimalista care se potriveste bine, si cel mai important: am ras. Ceea ce nu mi se-ntampla chiar des la ce comedii mai apar in ultima vreme (de asta le si cam evit).
Rating: 3.5 out of 5
Cam asta ar fi pentru aniversarea de 12 ani. Inca persist in a duce mai departe probabil cel mai necitit blog din tara ca views/zile de existenta :) (prezumtie neverificata cu probabilitate foarte ridicata). But well, moving on ;)...
Am vazut "Deadwood", seriile, mult mai recent decat data productiei (2004-2006). Ceea ce mi-a oferit o continuitate decenta pentru "Deadwood: The Movie", lansat de HBO abia anul asta. N-am de gand sa fac vreun sinopsis complet pentru ca in ciuda faptului ca e un serial relativ scurt la 3 sezoane, e totusi mult continut. Am zis ca merita insa o intrare in special pentru filmul de la 13 ani dupa finalul initial, care in ultra-restransa nisa de "extra closures" pentru diverse serii cred ca e un exemplu de "how to do it". Sau cel putin o foarte interesanta abordare intr-un context imposibil, de la care multi scenaristi de serii cred ca ar putea lua lectii (nu ca as vedea eu multe serii, dar simteam nevoia de ceva timp la un apropo la ultimul episod din GoT... mai ales ca a mai luat si o nominalizare la un Emmy for best writing...).
Deci, ca sa n-o mai lungim, contextul seriei pe scurt e viata intr-un orasel intr-o zona de exploatari aurifere, Deadwood, undeva in Dakota de Sud, spre final de secol XIX. Iar ultimul episod din 2006 incheie totul intr-un stil destul de in ton cu seriile, adica ceva in genul: life is tough and happy-ends are fairy tales. Mai precis, unul din personajele principale, Al Swearengen, proprietar de "saloon" si stalp de baza in invartit itele comunitatii respective, e nevoit sa-si execute una din angajatele in “the world's oldest profession”, nevinovata, pentru a o salva pe alta ce a atentat la viata unui magnat, George Hearst. Care magnat prin metode foarte neortodoxe (= via contract killers) tine sa acapareze toata zona. Dupa cum am zis, nu e timp de intrat in alte detalii mai mult sau mai putin telenovelistice, dar o chestie e esentiala: Deadwood is real. Locul exista. Istoria locului exista. Multe din personajele serialului au existat in realitate. Si daca viata si sfarsitul unora s-a pierdut in negura vremii, lasand loc mult pentru o "romantare" de pus pe TV, in alte cazuri a face asta e cam greu. George Hearst in particular, principalul personaj negativ din finalul seriei, a fost pe bune unul din cei mai bogati oameni din US la vremea respectiva, ajungand senator, si fiind tatal probabil mai celebrului William Randolph Hearst, magnat de presa, si subiect de inspiratie pentru "Citizen Kane". Ca o fi fost sau nu atat de lipsit de scrupule, si malefic cum o sugereaza "Deadwood", habar n-am... Dar asta au ales scenaristii, si ultima serie s-a inchis de voie de nevoie cu Hearst bine mersi in viata parasind comunitatea cu zambetul pe buze, si cu restul lumii agonizand la propriu sau la figurat, in urma a ce a lasat respectivul. Ca na, daca nu esti Tarantino in "Inglorious Basterds", nu prea ai cum sa rescrii istoria chiar asa radical si sa bagi o vendetta de happy-end vs. cineva care a mai trait mult si bine dupa o trecere pasagera prin Deadwood.
Din pacate lipsa asta totala de happy-end a cam tanjit totusi dupa un alt tip de closure, care dupa cum ziceam in start, in contextul istoric parea cumva imposibil. Ei na ca dupa multi ani, aceeasi scenaristi au gasit o varianta si a iesit "Deadwood: The Movie", in care surprise, surprise, la 10 ani in film dupa ultimele evenimente, personajul negativ e tot George Hearst, care revine in Deadwood, tot cu scopuri de business si cu aceleasi metode rezumate la "cine nu mai respira, nu poate zice nu". Numai ca de data asta, we have the payback. Fara sa rescriem istoria, desi probabil partea asta nu-i consemnata :). N-o sa dau spoilers, dar felul in care filmul reuseste totusi sa incheie niste fire narative e hai sa zicem... de data asta suprinzator de multumitor, si nu-i vorba doar de vreun happy-end, pentru ca n-avem chiar 100% asa ceva. Again, intr-un context adaptat from real facts in care avem limitari destule, nu intr-un fantasy unde poti scrie ce-ai tu chef ( nu m-am putut abtine :) ).
T6 aka "Dark Fate" e intr-adevar dark la propriu. In ciuda faptului ca nu-i in 3D, coeficientul de luminozitate in unele scene te face sa te-ntrebi daca n-ai cumva ochelarii stereoscopici pe ochi. Dar nu-i asta cea mai mare problema. Sorry, spoilers will follow...
Toata seria "Terminator", cu exceptia "Salvation", are cam aceeasi poveste. Avem un Terminator trimis inapoi in timp sa termine pe cineva, si altcineva care se chinuie sa-l opreasca. Si in ciuda repetitivitatii, povestea chiar prinde. Cum? Pai avem variatie. Primul e man vs machine, al doilea machine vs machine unde the good machine = the bad machine din primul, al treilea Kristanna Loken vs machine, etc, samd. Dar variatia mai merge si mai departe de what vs. who/what. Avem poveste. Si chiar si in ultima parte se pare ca avem ceva poveste, pana ce ne dam seama ca totusi e parca prea... la fel. Linda Hamilton revine din T2, tinta e o noua Linda ca in T1, de partea buna avem un soi de female terminator ca in T3, care de fapt e un enhanced human, aproape ca in T4, iar Schwarzenegger e un terminator imbatranit care a inceput sa deprinda ceva ce aduce a sentimente (aproape) ca in T5, si incheiem cu un final care se vrea varianta de metal melting din T2 in stil scurt-circuit/EMP, total stupid si cu un feeling de cheap copy - la >20 de ani de evolutie in VFX. Deci nu prea avem cine stie ce elemente inovative in story.
Si totusi, chiar si asa, n-ar fi fost atat de rau daca nivelul de productie era decent. Dar avem gramezi de clisee in scenariu, avem bad acting/overacting la greu, avem imagine slaba de care deja am zis, avem exces de efecte care sa suplimenteze lipsa de material narativ, avem prima situatie cand scenaristilor le-a fost lene sa se chinuie sa mai gaseasca un punct de legatura cu un minim de sens cu productiile anterioare si au reluat complet firul imediat dupa T2. Care e anulat complet din start - John Connor moare, deci Skynet ar invinge, dar culmea Skynet nu mai e Skynet in viitor ci e Legion, si nu prea stim clar de ce Skynet e Legion daca tot l-am scos pe John Connor din schema, da nu-i problema, ca ametim publicul cu batai pe viata si pe moarte in avioane depresurizate. Ideea de enhanced human aduce totusi cateva elemente de originalitate, si Rev. 9 - modelul de terminator rau, vine cu un mod de doppelganger, complet inexplicabil si neexplicat ca functionalitate, dar care arata cool. And of course, there's the old T-800 care anunta ca de data asta he'll "not be back" ( pfff... what a way out... :( ).
Rating: 3 out of 5 (= 2+1 - I'm nostalgic and subjective, dar reviewul a fost obiectiv ;)...)
"You know what kind of plan never fails? No plan. You know why? If you make a plan, life never works out that way." In traducere aproximativa cam asta se desprinde din "Parasite." De acord cu primul raspuns. Axiomatic e corect, n-am ce zice. Mai putin de acord cu al doilea. Iar in final filmul tinde sa para ca-mi da dreptate ( macar printre randuri ;) ).
O familie de someri din Coreea de Sud gasesc o portita de a intra in viata unei familii din "inalta societate" - sau mai direct: cu bani. Mai precis rand pe rand fiecare membru reuseste sa-si gaseasca cate un job in resedinta respectiva, facilitat de precendentul angajat: profesor privat de engleza, un combo de profesoara privata de arte + psiholog de copii, sofer, menajera/bucatareasa. O mica problema - fiecare vine cu recomandari si identitate falsa, si cu exceptia primului locul urmatorului angajat e eliberat de fiecare data prin metode nu foarte ortodoxe. Numai ca as usual, karma fights back, si cand toata familia se vede in sfarsit cu sacii in caruta = un job bine platit, vine o surpriza...
Care fiind surpriza hai sa n-o stricam ;) Si asa mi s-a parut ca se putea scoate ceva mai mult, desi jumatate de film e construit pe surpriza asta, dar parca lipseste ceva. Sau o anumita parte din desfasurare ajunge la concluzii prea rapid. Mai sunt cateva aspecte care mi s-au parut un pic improprii. Light spoiler: scenariul vrea cumva sa empatizezi cu cei patru escroci, cel putin in ultima parte fiind evidenta asta, personajelor fiindu-le data un soi de aura pozitiva. Dar ca sa fac o paralela cu "Shoplifters", frate asiatic de trofeu la Cannes cu cel de fata, daca acolo a mers, aici mi s-a parut totusi greu de trecut peste prima parte. In ciuda convingerilor personale ca people can change, dar aici totusi n-am vazut asta intr-un mod evident, deci... Concluzie: Aproape intotdeauna mi s-au parut overrated titlurile castigatoare la Cannes, si exceptia care confirma regula = "Shoplifters" a trecut. Totusi sunt multe parti pozitive: umorul negru tipic coreean, tentativa de soc, actorii, coloana sonora, etc. Deci e un film bun, dar nu foarte bun ;)
1. De o vreme am ajuns sa fac o selectie din ce in ce mai stricta la ce vad - unfortunately time is limited, movies to pick from not. 2. "London Fields" was a guilty pleasure - unde dupa vizionare as zice ca am ramas mai mult cu partea de guilty si mai putin cu cea de pleasure. 3. IMDb ii da 4.3, Metacritic un 16/100, iar RottenTomatoes are un epic 0% in dreptul acestui titlu, care are trebui sa fie mai mult decat suficient ca warning rosu de "stay away!" - dar Amber Heard are ochii verzi, si pana la urma am cedat...
...in my defense: nu inainte sa aflu ca ar exista un director's cut, aparent ceva mai decent ca varianta lansata initial acum un an. Sincer sa fiu, nu sunt sigur ce versiune am vazut, dar din ce-am mai auzit tind sa cred ca a fost cea care e aparent ceva mai bine montata cel putin. Adica avem o continuitate totusi in actiune, care poate fi urmarita, comparativ cu desfasurarea haotica care am inteles (again, din auzite) ca ar exista in versiunea initiala. Acum, in ce priveste continutul actiunii, oh well...
"London Fields" se vrea a fi un soi de neo-noir mystery plasat in jurul unei femme fatale: Nicola Six, care intr-o zi cu soare intra intr-un bar unde se intersecteaza cu 3 tipi, si are o viziune a propriei morti la a 30-a aniversare de mana unuia dintre ei. Numai ca nu stie care... un scriitor american mutat temporar in Londra, un jucator betiv de darts falit si plin de datorii, sau un bancher tanar cu un nivel de inteligenta similar cu gradul de variatie din everyday life. Se formeaza in contextul asta un soi de triunghi (sau mai bine zis patrat) amoros, fara foarte mult sens. Sau daca o fi vreunul, filmul nu-ti da prea multe motive sa mai pierzi extra timp sa stai sa-l cauti. Partea de mystery e spulberata macar partial la un anume moment cand afli ca unul din cei trei nu mai are prea multe de pierdut. Partea de neo-noir se pierde si ea repede in stilul regizoral, neavand prea multe scene care s-o sustina. Si totusi...
Exista un oarecare fir al actiunii. Nicola se chinuie sa stoarca bani de la un tip ca sa plateasca datoriile altuia, in timp ce al treilea observa. Nu prea e clar de ce. Ca si reactia de resemnare in fata sortii crunte - ma gandeam ca motivul mioritic e ceva balcanic, dar se pare ca nu. Anyway, cu exceptia lui Jim Sturgess la care overactingul e parca prea "over", actorii fac o treaba decenta. Amber Heard in ciuda unei nominalizari gratuite la Razzie (cu tot obiectivismul pe care pot sa-l manifest) poate sa joace, si chiar e un rol bun fata de altele. Si una-doua scene din ce spuneam ca ar parea sa fie "director's cut" au si ceva sclipire artistica din pdv editing/camera work. Pacat insa ca-s anulate de alte una-doua scene. Problema majora insa cred ca vine din story si din scenariu - ambele avand ca autor pe Martin Amis care a semnat si un best-seller cu acelasi nume acum 30 de ani.
In fine, ca sa concluzionam obiectiv, nu stiu cum o fi avut succes romanul, dar un amestec bizar de ite amoroase cu foarte mult darts in compozitie, care abia prinde un cap si o coada fara prea multa consistenta intre, merge pesemne doar ca alternativa la ceva de serie B de vazut ca somnifer. Se poate totusi si mai rau (imi vine in minte "The Counselor"). Macar aici n-aveam asteptari. In orice caz, ca alta optiune de mystery tot cu un personaj in genul femme fatale in centrul actiunii, am bifat acu' ceva timp pe blog "A Simple Favor". Mult mai inteligent si overall much, much, much better.
Rating: 2 out of 5 ( obiectiv ;) - subiectiv +0.5 :P )
Ma gandeam care tagline ar suna mai bine: "from Road Trip to Joker" sau "much ado about nothing", dar ambele is parca un pic prea carcotase si unfair, desi tot ambele au si ceva adevar in ele.
Are sens sa mai fac vreun sinopsis la poveste? Hai s-o luam altfel: this is not a superhero universe movie. Nici macar nu cred ca are DC Comics pe undeva prin opening titles, care is ceva in stil anii '70 - inclusiv logo-ul Warner Bros de pe vremea aia. Ceea ce e promitator. Cel putin pentru mine care is satul pana peste urechi de cea mai de succes reteta de facut bani in cinema din ultimii 15 ani. Ma rog... corectie... -nu pare- din acelasi superhero universe cu ultimele Justice League sau Avengers (da, le-am pus in aceeasi propozitie - prea mare diferenta nu e). Pana la urma avem evident ceva plasat in Gotham, pe vremea cand Bruce Wayne isi traia copilaria si inca nu avea aripi de liliac. Arthur Fleck e un tip singuratic, cu o problema neurologica care ii genereaza periodic un ras isteric, tinuta sub control cu medicamente, impreuna cu probabil multe alte probleme psihice. Omul traieste singur cu mama sa, si are un job mizerabil de clovn angajat pe la diverse evenimente. Si previzibil cand pare ca lucrurile care merg prost vor merge si mai prost, se-ntampla asta. Slujba se pierde, fondurile de asistenta sociala se pierd si ele, medicamentele la fel, cu ele si controlul, urmeaza cateva crime si asa de la Arthur Fleck ajungem la Joker. Na, c-am facut si un soi de sinopsis... Probabil nu foarte elocvent, dar nici nu intentionam.
Si nu intentionam pentru ca filmul e foarte foarte liniar. Asta e principala si marea problema. Ai un pic de mister cu iz de telenovela la un moment dat apropo de mama parasita care trimite de-o viata scrisori lui Thomas Wayne, tatal bogat al viitorului Batman, dar se rezolva rapid. Si cum e singura digresiune de la o linie in care vezi ce vine cu macar 5 minute in avans o sa ma abtin de la spoilers. In rest, ca poveste cel putin, nu surprinde cu nimic. And now, the taglines...
"From Road Trip to Joker": Todd Phillips a regizat din 2000 incoace aproape numai comedioare. Deci a fost cumva surprinzatoare asocierea cu Joker (no pun intended), iar critica s-a grabit un pic sa desfiinteze asteptarile din perspectiva asta, pana la anuntarea titularului de pe afis Joaquin Phoenix care a mai mutat atentia. Evident ca nici "Road Trip", nici "Hangover", nici macar "Borat" unde Phillips a scris scenariul nu-s cele mai bune referinte pentru a garanta o drama puternica cum s-a vrut, si a iesit totusi, "Joker". De asta ziceam ca taglineul ar fi un pic unfair. Daca ai vazut totusi "War Dogs", ultimul film al lui Phillips inainte de "Joker", cu toata linia comica care e prezenta si acolo, incep sa se simta totusi niste valente dramatice destul de strong. Si in ciuda faptului ca filmul e al naibii de liniar aici, din pdv regie nu cred ca se putea scoate ceva mult mai bun. Iar ca scenariu pe un "story" de genul asta nici atat. As zice chiar ca Phillips a facut minuni cu materialul de baza. Dintr-o poveste practic rezumabila la trei cuvinte = crazy guy snaps - a reusit sa stoarca totusi un personaj suficient de solid construit (unde clar un rol esential il are si interpretarea) cat sa faca un pic de valva. Si asa ajungem la...
"Much ado about nothing": Sau de ce se plange critica dupa release. Cea americana in particular, ca in Europa filmul a fost mai bine primit. Ca filmul ar fi periculos, ca ar instiga la violenta, ca e pro-guns, si altele. Is curios cat de departe se poate ajunge cu gradul de filtrare prin prisma social-politica cu un film. Ma rog, am din fericire luxul de a nu fi rezident pe continentul american, unde poate presiunea zilnica a factorului astuia o fi ajuns atat de mare, incat distinctia intre un movie release si o declaratie politica nu prea mai exista. A movie is a movie, is art and should be first an escape from reality not a reference to it. Eu raman la crezul asta de baza, desi nuante exista intotdeauna. Nu cred ca Todd Phillips a vrut sa "pozitiveze" personajul, sau sa dea vreo justificare unor violente, desi poate sa para asa. Un personaj complex de aia e complex, ca are si bune si rele, si aici e o constructie solida in care intra ambele, iar asta e ceva de apreciat nu de criticat + in final, tras linia ce ramane clar e un personaj negativ. Cu atat mai mult nu cred sa fi fost vreo intentie de film amestecat in proteste de stanga sau de dreapta. Nici macar nu merita discutia. Dar na.. Pentru cine nu-i suficient de smart incat sa nu ia la modul direct ca rezolvi o problema cu o arma sau sa se ridice peste a asimila ce vede intr-un Gotham city fictiv cu ce are pe langa in real life, atunci... well... e intr-adevar un film suficient de dur si puternic cat sa influenteze direct in sensul asta. And that might make it dangerous indeed. Dar asta depinde de cat de smart e privitorul si nu descalifica productia ;)
Am pierdut numarul la cate reprize mi-a luat sa vad "The Kid Who Would Be King". Cred ca e un record personal, undeva la vreo 6-7. Culmea e ca prima parte a filmului care am fost nevoit s-o fragmentez mai tare mi s-a parut mult mai ok ca a doua jumatate. Long story short: avem o reinterpretare a cavalerilor mesei rotunde unde rolul lui Arthur il ia un baiat de prin Londra care scoate Excalibur dintr-un pietroi pierdut pe langa un santier, moment din care e sortit sa salveze tara. De Morgana + o hoarda de undead care urmeaza sa atace la urmatoarea eclipsa = in 4 zile.
Filmul e undeva intre Narnia si Harry Potter. Adica publicul tinta e undeva la 10-15 ani, dar nu-i chiar simplist, adica digerabil si daca esti mai bosorog. Am zis sa-l vad desi n-aveam sperante mari pentru ca a trecut ceva timp de cand am prins un fantasy decent. In anumite parti as zice ca e chiar mai promitator decat exemplele amintite. Problema e insa ca simti ca vine incet incet si o parte care ori e prea for kids, ori frizeaza ridicolul. Si vine... dupa care trece... dupa care vine iar. Anyway... on the plus side:
- e mai fantasy decat lasa trailerul sa se vada
- are un production design de top (chiar surprinzator), VFX decente si imagine faina
- coloana sonora are un fine touch de synth, care abia il simti, da aduce mult
- Patrick Stewart ca Merlin in varianta old
Din pacate partile alea care frizeaza ridicolul is parca un pic prea... cringe, ca tot ii la moda termenul... Dar s-ar putea sa fie o chestiune de gust = pentru tot restul merita o sansa. Si pentru 10-15 ani indubitabil e chiar ok.
Dupa cum spuneam tura trecuta n-am reusit sa vad "Ad Astra" in weekend, dar am ajuns, sau mai bine zis am decis sa ajung, sa-l vad luni. Si prefer sa nu mai aman nici intrarea de blog ca deja am inceput sa uit din impresiile lasate la cald. Ceea probabil o sa faca what's next foarte foarte subiectiv, dar cred ca mi-ar fi greu sa nu fiu oricum, so...
Am auzit inainte sa vad filmul ca e slow & boring. Discutabil = sa nu mint, in prima jumatate m-am uitat la ceas de cateva ori... Am auzit ca ba s-ar apropia de "Gravity", ba de "Interstellar". As zice ca e ceva mai SF decat primul, dar ceva mai putin SF ca al doilea. In orice caz are net mai multa substanta ca "Gravity" (care raman la parerea ca nu-i altceva decat o reteta simpla de disaster movie doar ca plasat in space + extra VFX bling-bling), ceea ce cu desfasurarea lenta care o are l-ar apropia intr-adevar mai mult de "Interstellar". Dar sa lasam comparatiile si sa intram in subiect.
In viitor omenirea a reusit sa infiinteze colonii pe Luna, Marte si sa trimita o expeditie pe orbita lui Neptun. Nava spatiala e condusa de Dr. H. Clifford McBride, cu misiunea de a incerca un contact cu alte specii inteligente. Numai ca statusul expeditiei pare sa ajunga la un soi de "lost in space" = nimeni nu mai stie aparent nimic de ei de aproape 30 de ani, Dr. McBride fiind intre timp etichetat ca erou spatial ce a dus civilizatia pamanteasca where no man has gone before. Dupa care ne trezim periodic cu niste descarcari electromagnetice suficient de puternice cat sa puna in pericol viata in sistemul solar. Departamentul de aparare spatiala (sau ceva de genul asta) suspecteaza nava pierduta ca fiind cauza, sau mai precis capitanul ei despre care se banuieste ca ar fi inca in viata. Iar ca solutie decid sa-l trimita pe Roy McBride, fiul respectivului, astronaut si el, pana la cel mai departat avanpost inca functional - pe Marte, pentru a transmite un mesaj de pace. Numai ca, previzibil, destinatia finala o sa fie ceva mai departe...
That was the story, now the philosophy :) Warning: this is not an action movie - go see Alien for that ;) E multa filosofie in film, si cateodata ti se pare ca incearca sa fie = sa para, chiar mai multa decat e. Cel putin asta-i senzatia care mi-a lasat-o pana la jumatate. Dupa asta incepe insa sa prinda parca mai mult sens. Roy McBride e un tip singuratic, divortat ca sa nu-si supuna familia la stress-ul ca se va pierde si el prin spatiu (cel putin asta declara), foarte calculat si suficient de rece in momente de criza, supus regulilor si comenzilor primite, candidatul perfect pentru o misiune critica. Is multe aspecte de finete in toata lentoarea in care se desfasoara prima parte, care is destinate fix constructiei unui personaj foarte complex. Care pe scurt sugereaza un individ smarter than average dar care-si stie locul sau mai bine zis stie sa nu iasa din locul respectiv. In contradictie completa de caracter cu McBride tatal, alt individ smarter than average, dar pentru care a merge mai departe in telul propus de a gasi si alta civilizatie, sau generalizand a depasi realizarile unei vieti normale, primeaza suficient cat sa sacrifice tot ce tine de o viata normala: familie, intoarcerea acasa, viata echipajului. E un punct spre final la care filmul pare foarte biased in comparatia care ti-o pune in fata a celor doi: personajul pozitiv si personajul negativ, in sensul de mai bine stai cuminte, te conformezi la ce se cere, te gandesti la cei din jur, si-ti faci treaba decat sa visezi sa obtii ceva ce clar nu exista, si sa calci si pe cadavre pentru asta. Dar parca e prea alb si negru...
Din fericire tot filmul e presarat cu monologurile lui McBride junior care daca esti atent mai aduc un pic de gri, macar ca substrat daca nu evident. Nu mai retin replicile exact dar la un moment dat e una in genul ca doar la sfarsit "I'll find happyness in my loneliness/solitude" + alta, mai precis de data asta (thanks to Google): "I see myself on the outside, smile, present a side. It’s a performance, with my eye on the exit. Always on the exit." ce speculand un pic o interpretare ar zice ca si fiul stie ca ar putea realiza ceva mai mult dar e o alegere asumata, nu neaparat placuta, de a nu depasi niste limite, de care va scapa totusi mental macar pe final de viata. Speculatie intarita si de monologul de sfarsit (iar thanks to Google) livrat intr-o evaluare psihologica de rutina dupa intoarcerea pe Terra: "I am focused on the essentials, to the exclusion of all else. I’m unsure of the future, but I’m not concerned. I will rely on those closest to me, and I will share their burdens, as they share mine. I will live and I will love. Submit.". Sa zicem ca sunt total de acord cu toata "concluzia" asta care iti e livrata intr-o nota destul de optimista de happy-end. Pana la urma asta ar trebui sa primeze ca om. Ce m-a iritat totusi e lumina pozitiva in care ajunge cel putin subliminal toata acceptiunea asta de conformism si stat in banca ta for the good of everybody, si cea total negativa de a incerca sa fortezi un pic your daily life to reach the stars - sau ca sa mai citez si de prin alta parte “Non est ad astra mollis e terris via" - "There is no easy way from the earth to the stars” (Seneca). Substratul care-i mai ascuns, dupa subliminal, ceva de genul daca mergi pe linia asta pana la urma you know you won't be happy with your decisions, cum ziceam mai sus mai atenueaza din senzatia de alb si negru, dar e pur speculativ - depinde de ce simte fiecare. Oricum ce e cert e ca marea parte din gri-ul dintre alb si negru totusi lipseste filmului.. Maybe there's a middle way to "share their burdens" and also "get concerned of the future", i.e., to try to reach the stars. Why exclude that completely? At least let the hope live! :) Am zis ca-s subiectiv ;) Gata. Too much philosophy.
Am avut in intentie sa ajung sa vad "Ad Astra" weekendul asta dar n-am mai apucat, deci m-am multumit cu alt SF care l-am gasit mai la indemana = "Prospect". Not that bad, numai ca nush in ce masura chiar respecta eticheta de SF...
Undeva in viitor, pe o planeta indepartata cu atmosfera irespirabila, un tip si fiica lui incearca o operatiune de "prospectare" (vorba titlului), mai precis recoltarea unui soi de pietre pretioase crescute de o planta indigena. Ceva in genul productiei de perle, dar cu un ingredient acid la mijloc care sa faca operatiunea foarte dificila. Pana aici avem SF. Mai departe aflam ca n-ar fi singurii in cautare de avere pe planeta, iar (light spoiler) dorinta de imbogatire rapida a tipului nu-i aduce un sfarsit prea bun. Mai grav, naveta de plecare se strica, filtrele de oxigen se epuizeaza, si fata ramasa singura de voie de nevoie ajunge sa faca echipa intr-o tentativa de scapare cu un prospector rival. Hai ca deja am ajuns la jumatate :) Restul in film...
Dupa cum spuneam, desi elemente de SF sunt daca stau si ma gandesc acum retrospectiv destule, parca senzatia care ti-o lasa la final e a unui soi de action/thriller care ar fi putut foarte bine fi plasat si undeva prin jungla amazoniana. Povestea e destul de simpla si liniara, dar cumva filmul nu plictiseste. Ba o arma cu un singur foc si evident nevoie de mai multe, ba un filtru de aer care expira, ba nevoie de o alifie pentru rani infectate, ba un bastinas cu intentii ascunse, ba alti mercenari in cautare de avere. In linii mari e un fel de plimbare de o ora jumatate printr-un mediu total neprietenos, cu mici, dar fara mari surprize. Care totusi te prinde :)...
Nu stiu daca "am zabovit" prea mult prin Asia in ultima vreme, sau am prins o pasa prea critica, dar "The Heat" mi s-a parut aproape de penibil... aproape... N-am alt subiect, si nici nu cred ca apuc sa fac rost de unul pana la finalul saptamanii. Asa ca defilam cu asta tura curenta...
Am mai zis ca tin de ceva vreme o lista de filme "to watch" in care mai adaug ce apare si n-apuc sa vad, lista din care pe timp ce trece tot scot din ce in ce mai multe si adaug din ce in ce mai putine. Din pacate cel curent era inca pe-acolo. E un film din nisa "cop duo". O agenta FBI (Sandra Bullock) cu un IQ mai rasarit aparent decat al colegilor si o atitudine un pic prea superioara in consecinta, e detasata din New York in Boston, cu misiunea sa identifice un drug lord pe care nu l-a vazut nimeni. La fata locului e fortata sa faca echipa cu o politista (Melissa McCarthy) un pic sarita de pe fix si cam alcoolica. Mai departe, pana ce ajungem din delincvent in delincvent la capo di tutti capi, avem reteta clasica - comedie alternata cu actiune. However...
Reteta clasica a prins chiar ok in '80-'90 - toata seria "Lethal Weapon", "48 Hrs.", "Rush Hour" (macar primul), chiar si "Showtime", si mai sunt si altele. Din cand in cand ma mai intersectez pe la TV cu unul, altul si inca mi se pare ca these aged well. Pe de alta parte cam tot ce-am vazut iesit dupa 2010 in genul asta = "Cop Out", "21 Jump Street", vinovatul de fata = "The Heat", mi se pare ca merge din prost in mai prost. As fi tentat sa zic ca-s subiectiv, in sensul ca accentul pe comedie dupa care nu ma dau asa tare in vant e mai puternic in defavoarea partii de action/thriller care am avut-o mult mai clara prin "Lethal Weapon" de exemplu. Totusi daca ar fi un comic ok ar fi in regula, dar avem o densitate mare de tot felul de glumite care mai de care mai rasuflate si mai imature. E un comic atat de ne-natural ca in cea mai mare parte n-are nici o credibilitate & it fails... at least for me. Peste toate mai e si atat de evident cine-i misteriosul traficant sef ca devine un chin sa astepti finalul. Singura parte care mi s-a parut de bine a fost ceva chimie intre personaje. Dar nici asta nu poate salva un scenariu prea rasuflat...
Am vazut "Be With You" in 5 reprize. Nu-i mai lung de doua ore dar la ce program am avut saptamana asta atat mi-a luat. To be fair, prima a durat pana-n 10 minute ca am adormit si a fost nevoie sa o repet aproape integral. Iar finalul in ultima m-a intrigat un pic, suficient cat sa ma-ntorc la alte cateva minute din penultima. Deci filmul pana la urma nu-i probabil chiar asa plictisitor cum pare initial... However, beware the drama...
Ce avem aici e o ecranizare japoneza (daca n-am reusit sa ma dezlipesc de cinema-ul asiatic nici saptamana asta am zis sa ne mai mutam macar un pic din partea continentala) a unei povesti care incepe cu un final a la "Love Story" = ea moare inainte de vreme, si de-acolo merge cumva inapoi dar inainte ca desfasurare. Mai pe scurt avem un pic de sci-fi/fantasy in film, in care ea isi respecta o promisiune de a mai reveni un timp printre cei vii, pe durata unui sezon ploios in clima japoneza. Perioada in care ne lamurim si cu backgroundul celor doi. Si... cam atat... + vreo 15-20 minute de epilog care surprinzator mai taie un pic din feelingul de "I know how this goes on...".
Am fost convins sa vad filmul de partea de fantasy din categorizarea IMDb (n-am vazut trailerul), si as putea sa zic ca ma simt un pic pacalit din perspectiva asta. E un romance 100% deci la asta ar trebui sa te astepti si la nimic altceva, dar din fericire unul relativ ok. Depinde pesemne si de dispozitie. In anumite pasaje poate fi de-a dreptul heartbreaking, dar spre deosebire de alte productii are un soi de calm care-l tine-n frau, si mai mult il impiedica sa ajunga intr-o zona lacrimogena ieftina. Presupun ca un merit il are si materialul scris. Se pare ca a fost reluat chiar anul trecut de un remake coreean. Mie pe moment mi-e suficient originalul.
Probabil am intrecut deja maximul de postari anuale de cand tin blogul asta pe filme made in Asia, dar "A World Without Thieves" e singurul film vazut in ultima saptamana, si nu ma ajuta creierul la ora asta la sondat memoria pentru o alta optiune. Iar cea curenta nu-i chiar rea oricum...
Un cuplu de escroci de cariera trece printr-o perioada "profesionala" tulbure. Mai exact ea pare sa aiba remuscari si ar vrea o schimbare de karma. Chestie care el n-o prea intelege. Avem si o motivatie mai clara care vine la un moment dat dar o sa las filmul sa o dezvaluie. Cumva cei doi ajung in acelasi tren cu Dumbo. Nu elefantul, ci un tanar chinez de la tara ce se intoarce de la munca spre satul natal decis sa-si intemeieze o familie. Cu toate veniturile adunate = suma de 60000 de yuan (undeva intre 7-8 mii de euro), cash, in geanta de pe umar. Baiatul, nu prea umblat prin lume, e convins ca daca nu l-au papat lupii la munca pe camp, n-are cum sa-l pape nici un lup cu doua picioare. Mai mult, e suficient de naiv cat sa trambiteze asta sus si tare in gara inainte de plecare, enervat de sugestiile altor co-workers ca un transfer bancar ar fi mai sigur. Situatia se complica si mai mult cand in acelasi tren se urca si o alta intreaga banda de escroci in frunte cu unchiul Li, mare maestru de kung fu in prestidigitatie si curatirea oualor de coaja (you'll get it when you'll watch the movie). Mai departe toata desfasurarea o avem in tren, unde ea vrea sa-i pastreze baiatului iluzia unei lumi pure, el vrea sa-i arate realitatea, si unchiul Li vrea banii si un membru nou in echipa.
Avem un pic de exces de melancolie tipica pentru filmele chinezesti, cateva faze care is cam picate din plop, dar peste toate actiunea e coerenta, cu suficiente schimbari de situatie si o constructie destul de interesanta a personajelor. Pe langa asta filmul e lucrat foarte fain vizual. Concluzie: chiar daca la inceput ti s-ar putea parea un pic subtire si greu credibil, incet incet capata complexitate cat sa se transforme intr-o drama suficient de solida care te prinde.
Am zis sa-mi iau o dupa-amiaza libera in concediu. Si am cam regretat decizia, cu deadline-urile care se aglomereaza... + alte issues. Oare o fi normal sa n-ai "concedii" fara deadlines?... Cred ca ultimul, more or less, o fost prin 2014. Nice year. Anyway, revenind - am regretat si pentru ca vreo 2.5 ore din dupa-amiaza respectiva le-am pierdut cu ultima creatie recent lansata a lui Tarantino - "Once Upon a Time in... Hollywood". Don't get me wrong. Sa pastram rezerve. Filmul poate n-o fi rau, dar e greu sa te prinzi de asta.
Filmul urmareste cam jumatate de an din viata lui Rick Dalton, actor in criza de cariera la final de anii '60 la Hollywood, si a dublurii sale pentru cascadorii, Cliff Booth. Personaje fictive, care se invart intr-un context cu multe mini side stories, ca de fapt nici nu mai stii pana la urma care e, daca e, vreun main story. Dar... :) long story short - ca sa intelegi ceva din film ai nevoie totusi de macar un lucru: sa ai o vaga idee despre Manson family si sfarsitul nefericit al lui Sharon Tate din 1969. Wikipedia ofera suficiente date, care is departe rau de o lectura prea placuta... fara asta din pacate the final credits pesemne ca o sa te izbeasca cu un soi de reactie de "ce-am vazut eu aici?...". Chiar si cu backgroundul asta, is multe pasaje de care probabil n-o sa te prinzi ce sens au in cele mai bine de 2 ore de pelicula. Probabil o cultura cinematografica solida a anilor '50-'70 ajuta. Eu am prins vreo doua referinte, dar din pacate nu pot sa ma laud la nivelul de "cultura solida", deci cel mai probabil multe trimiteri mi-au scapat.
A nu te astepta la ceva tipic Tarantino. Soft spoiler: filmul e mult mai... sa-i spunem "comforting" decat realitatea, si probabil cam asta e si meritul care-l are. Sau asta cred ca s-a si dorit. Ca dovada e cred cel mai non-violent din toate care le-a regizat. Chestie care accentuaza un "once upon a time" = "fairy tales are nicer" = "what if?..." dar am zis ca-i soft spoiler ;) Bottom line: daca vrei ceva action packed nu-i optiunea buna - e foarte lent. Dar pentru cateva ore de pauza de la daily stress poate merge - desi se-ntampla des sa nu prea stii in ce directie si de ce, si cand nu prea stii de ce prea des, s-ar putea sa te plictiseasca, si mintea sa ti se-ntoarca back to daily stress ;)...
Am inceput sa ma uit la TWD pe la sfarsitul lui noiembrie anul trecut dupa ce mi-am fracturat o glezna si nu aveam cu ce umple noptile cand nu prea puteam sa dorm. Nu-i chiar cea mai buna alegere :)... Lasand la o parte aspectul evident de bloody horror movie (care evidenta e destul de inselatoare, revenim mai jos), avem destule personaje care se chinuie sa supravietuiasca cu o mana, picior sau altceva lipsa. Deci nu-i foarte incurajator daca esti in carje chiar si temporar, dar on the other hand you learn you can survive it ;)
Nu prea scriu despre seriale, 1 - pentru ca nu prea urmaresc seriale (mai sunt exceptii, una aici de fata) si 2 - nu stii niciodata cat de praf o sa fie sezonul urmator chiar daca precedentul a fost exceptional (exemplu: GoT). Dar din nou nu prea am ce scrie altceva, iar de curand am ajuns la capatul TWD sezon 8 - din cele 9 released & still upcoming. Ar fi complicat de sumarizat 8 sezoane intr-o postare, dar nici n-am de gand sa fac asta. Totusi avem nevoie de ceva...
The setting: Povestea clasica cu zombies - undeva intr-un viitor foarte apropiat un virus face mortii sa se scoale din morti. Dupa revenire "the walkers" (ca sa folosim terminologia serialului) nu mai au mare lucru in comun cu fosta persoana. Caracteristicile principale: o nevoie acuta de hrana in regim carnivor 100%, un auz foarte bun, vulnerabilitate doar la nivel de cap/creier si o muscatura letala care paseaza virusul mai departe. Aici ar mai fi un detaliu esential in noul ecosistem, cum numarul de "walkers" tinde sa depaseasca numarul de oameni, dar fiind revelatia de final de prim sezon, sa ne abtinem de la spoilers. In tot contextul asta il avem pe Rick Grimes, ajutor de serif printr-un orasel de pe langa Atlanta, care inainte de epidemie e impuscat grav si internat intr-un spital. Unde dupa multe zile se trezeste din coma, singur in cladirea parasita, dupa care incepe sa-si caute nevasta si copilul prin imprejurimi. That's the beginning...
Dupa 8 sezoane pot sa zic cu multa convingere ca "The Walking Dead" nu-i un horror. It's just bloody :) In esenta, serialul urmareste traseul unei comunitati de supravietuitori care se formeaza in primul sezon, in incercarea de a se stabili undeva si in interactiunile cu alte comunitati. De fapt si de drept ce-avem aici e mai degraba o life drama, care prinde chiar usoare accente de soap opera pe ici pe colo, in care the zombies sunt doar contextul, un fel de calamitate naturala continua. Previzibil, problema mai mare pentru oameni o reprezinta de regula alti oameni. Cred ca o descriere sintetica a TWD ar putea fi un studiu amplu asupra comportamentului uman in situatii de criza. Care ar fi bun ca material pe la niste catedre de psihologie pe undeva. Sau chiar de filosofie, ca avem multa multa si din asta.
E greu de comparat TWD cu altceva. E cateodata foarte dur ( be warned of S7E1 :) ), dar in acelasi timp si foarte uman in anume pasaje. Daca ar fi sa compar cu GoT care cred ca-i singura alta serie pe care am vazut-o in ultimul an, ai putea si aici sa faci o lista de pariuri relativ la ce personaj principal mai moare in urmatorul episod. Numai ca diferenta majora vine la cum e tratata disparitia = daca GoT ajunge sa simplifice asta pana la un soi de "normalitate" peste care trecem repede, in TWD pe langa faptul ca ai cam cate un episod intreg dedicat pentru asta, mai urmeaza si un impact in comunitate vizibil in episoadele urmatoare - inclusiv flashbacks si altele. Inca o data, e greu de comparat, si s-ar putea sa sune de fapt ca o chinuiala negativa - but it's not, it's just different & more humane.
Nivelul de productie e cinema level. De fapt as zice chiar peste multe alte zombie movies. De VFX & makeup nici n-are sens sa mai vorbim. Imi imaginez ca e greu sa ai un soundtrack de remarcat pe serii lungi in care sa ai suficienta variatie. Aici avem o coloana sonora semnata Bear McCreary care as zice ca e macar la acelasi nivel cu Ramin Djawadi si ce-am avut in GoT, chit ca pe ici pe colo mai are si influente clare de prin alte parti. Dar probabil partea cea mai de apreciat in TWD e distributia/castingul si versatilitatea actorilor, apreciere care vine sustinuta si de scenariu cu o constructie de caracter excelenta pe anumite tipuri de personaj. Si nu-i vorba doar de cele principale care au fost prezente de prin primele sezoane. King Ezekiel si Jadis/Anne de exemplu is printre cele mai interesante figuri din distributie. Cel putin nu poti sa zici ca nu-i ceva original sa ai un paznic de zoo cu un tigru ca pet care vorbeste la modul curent cu o engleza shakespeariana, ajuns in pozitia de "rege" :).
Cred ca TWD e printre seriile cele mai consistente calitativ pe lungimea numarului de episoade - cel putin pana acum - pe care le-am urmarit, desi exista foarte multe critici relativ la cat de slabe ar fi ultimele sezoane de pe la 6 incolo. Nu-s de acord. Sezonul 2 mi s-a parut poate un pic prea telenovelistic, si intr-adevar ai parte de cateva faze stupide prin sezonul 8, dar in rest e ok. Ca descriere generala, primele sezoane sunt mai tensionate, iar ultimele au o desfasurare mai... blanda sa zicem = nu mai stai cu inima stransa sa vezi cine mai piere in urmatorul episod ( still... be warned of S7E1 :) ). Iar in particular finalul de sezon 7 e printre cele mai bune inchideri de serie pe care le-am vazut vreodata. Nu stiu cum e sezonul 9 (se zice ca-i mai bun ca ultimele), dar din punctul meu de vedere finalul celui de-al optulea era foarte potrivit pentru closure. Deci singura problema cu TWD pe moment mi se pare ca incepe sa fie prea "muls". Oricum, concluzia ar fi ca daca treci peste partea violenta, iti ramane si mult altceva - inclusiv plenty of food for thought ;).
Nu fac recenzii la comedii romantice pentru ca nu prea vad comedii romantice = ori is prea deprimante, ori prea slabe (am un deja vu ca am mai scris asta candva...). Tin o lista de filme "to watch" de mult-mult timp in care mai adaug periodic ce mi se pare ca mai merita vazut dar n-am cand. Nu stiu cum o fi ajuns "The Five-Year Engagement" acolo (in afara de Emily Blunt pe afis n-am explicatie), si nu stiu ce m-o fi apucat sa-l aleg acum... Filmul nu e prea slab, si poate n-ar fi fost nici prea deprimant daca n-ar fi avut o sincronizare ciudata cu some family problems. Ceea ce mi-a dat un pic de gandit, si mi-a cam taiat ( iar :) ... ) si cheful de scris... Anyway, cum altceva n-am cand sa vad saptamana asta, let's quickly get into the subject.
Tom si Violet se cunosc la o petrecere de anul nou undeva in San Francisco, se plac si intr-un an el ii ofera inelul de logodna. Ea zice da si incep planurile de casatorie. Pana ce Violet primeste o confirmare pentru o pozitie academica mult dorita (trying not to get into debates on academia jobs here...), dar din pacate undeva departe in Michigan. Temporar insa, si cu decizia amandurora sa incerce o relocare. Dar care e suficienta cat maritisul sa mai fie amanat. Si, previzibil oarecum, motiv ca dupa mutare sa apara probleme in relatie. Tom ajunge de la pozitie de viitor chef intr-un restaurant fitos la conditia de bucatar de fast-food, iar Violet ajunge incet incet sa fie parca prea placuta de noul sef. Evident totul pana la urma se incheie cu un happy end, care fara mai multe spoilere ca ne-o spune si titlul, vine abia dupa cinci ani.
Chit ca story-ul e relativ liniar si fara cine stie ce twists & turns, filmul e destul de funny si mai important not dumb. Nu ca as fi eu, inca o data, mare consumator de comedii romantice, dar in comparatie cu ce am mai vazut... Totusi dintr-o perspectiva personala cum ziceam n-o picat chiar la cel mai potrivit moment, dar that's subjective ...
Yet again... N-am apucat sa vad altceva in ultimele saptamani decat filme slabe made in HK pentru somn si cateva episoade de TWD. Intamplator schimband canalele la TV noaptea intr-un hotel din Praga (in lipsa de filme slabe made in HK), am mai prins si o jumatate din "The Faculty". Care ar ramane deci cea mai buna optiune pentru o intrare scurta...
Nush daca pot sa zic ca "The Faculty" e suficient de cunoscut ca sa fie un "clasic", dar in orice caz e probabil de referinta pentru o nisa undeva intre teen movies si light horror/comedy care a prins ceva contur in perioada '90-2000, dar n-a crescut prea mult dupa. In cateva cuvinte, un liceu dintr-un orasel de provincie de prin Ohio e invadat de o creatura extraterestra care se multiplica prin coruperea de gazde umane. Un soi de "Invasion of the Body Snatchers" la care de altfel avem si o referinta clara in film. In prima jumatate (care n-am mai vazut-o de mai bine de 10 ani cred) ni se face cunostinta cu vreo sase elevi, fiecare cu problemele sale, si ni se prezinta inceputul invaziei. In a doua jumatate grupuletul de sase elevi formeaza un soi de rescue team dupa ce descopera ca respectiva creatura are o alergie fatala la un soi de drog preparat in propriul garaj si distribuit de oaia neagra a liceului, mic geniu insa in ale chimiei organice.
Tre' sa recunosc ca la revederea de acum filmul mi s-a parut ceva mai cheesy si exagerat (="SF" cu ghilimele) decat imi aduceam aminte. Pe de alta parte na... ce te poti astepta de la ceva regizat de Robert Rodriguez ("Spy Kids" & "Machete"). Cu toate astea ii ramane un farmec anume. Poate o fi distributia de vina - multe nume cunoscute in roluri early, poate oi fi eu nostalgic...
Am facut acum cateva luni un review pentru "From Beijing with Love". Abia dupa am realizat ca mai nene, stai un pic, ca eu am mai vazut ani in urma filme de Stephen Chow = "Kung Fu Hustle" (good one) si "God of Cookery" (way too silly). Ambele in aceeasi zona de slapstick comedy, dar parca un pic... altfel decat productiile de gen din US. Deci de fapt, dupa cum faceam o comparatie si in recenzia respectiva, am (re-)descoperit un Zucker/Abrahams/Mel Brooks in versiune asiatica. Din pacate, dupa o aruncatura de ochi pe IMDb, un pic cam trecut de perioada de glorie. Totusi se pare ca ar mai fi cateva titluri regizate de sensei Chow care nu le-am bifat. Dar cum nu ma dau chiar in vant dupa gen am zis pas. Pentru ca acum iar, ca alternativa la somnifere, sa dau o sansa pentru "Shaolin Soccer". Well, n-am adormit...
Povestea intr-o fraza: O fosta glorie fotbalistica, ramas schiop dupa un incident pus la cale de un rival, aduna ca antrenor dupa vreo 20 de ani o echipa de frati adepti ai shaolin kung-fu, pentru a-si lua revansa in cel mai mare turneu asiatic. Altfel zis, parodie pe doua fronturi: soccer vs kung fu movies. Multa parodie la kung fu movies :) (un exemplu cu flying monks & Bruce Lee returns mai jos).
I'll make this short: nu cred ca am vazut comedii mult mai bune in nisa asta de umor absurd de situatie. Eu zic ca-i peste "From Beijing with Love", si imi cam da ghes pentru un rewatch la "Kung Fu Hustle", din care nu prea mai tin minte decat ce-am scris mai sus = good one. In rest, intr-o nota mai serioasa, e o lectie de ce efecte comice poti obtine doar din niste unghiuri de filmare + ceva VFX care uneori par cam low budget dar culmea e ca asta ajuta in context. But watching this is better than reading... ;) Recomandare: versiunea originala - cea US dubbed e mai scurta si pierde din continut din ce info am gasit.
Rating: 4 out of 5 (incercand sa fiu obiectiv... :) still not really into slapstick comedy)
"Divided We Fall" a fost optiunea ceha la Oscarul pentru foreign movie in 2001. Unde n-a avut nici o sansa in aceeasi categorie cu "Crouching Tiger, Hidden Dragon" sau "Amores Perros". Eu l-am vazut acum, din motivul ca atunci cand e nevoie sa ma deplasez intr-o tara unde n-am nici o treaba cu limba incerc sa vad un film made there, poate poate prind si eu vreo doua cuvinte. Sometimes it works, sometimes it doesn't. Cel mai probabil a doua situatie aici. Anyway, si-a meritat timpul.
Pe scurt, avem o familie care isi risca zilele adapostind un tanar evreu, in timpul ocupatiei germane in WW2 in Cehia. Mai in detaliu, David Wiener, e fiul unui industrias local deportat cu toata familia intr-un lagar de concentrare, care reuseste cumva sa evadeze si se intoarce acasa. Care casa insa urmeaza sa fie ocupata de un oficial german. Deci fugarul nostru ajunge pana la urma in camara ascunsa a unui fost angajat, Josef, care decide impreuna cu a lui nevasta, Marie, sa ii ofere adapost. Si asa, Josef, ca sa asigure mai multa protectie, accepta pana la urma oferta de a lucra pentru armata germana. Job intermediat de Horst, amic si fost subaltern de-al sau, mai nou colaborationist de frunte al trupelor SS stationate in zona. Toata povestea asta se desfasoara in contextul altor probleme de familie = incercarile nereusite ale lui Josef si Marie de a avea un copil + incercarile la fel de nereusite a lui Horst de a se cupla cu nevasta celui mai bun amic. Probleme care cumva ajung sa complice mult si situatia fugarului ascuns.
Linia de baza a actiunii nu e una chiar foarte originala in sfera filmelor plasate in timpul WW2 ("Zookeper's Wife", "The Book Thief", etc.). Abordarea temei e totusi intr-un registru mai comic sa zicem ca in alte cazuri. Nu pierde insa gravitatea contextului. Mai degraba as zice ca tot contrastul vesel chiar amplifica partea tragica, desi (spoiler) nu-i chiar atat de trist in final ca "La Vita e Bella". As spune chiar din contra. Toata partea de final cumva linisteste o senzatie permanenta de tensiune, iar modul cum se-ntampla asta :) avem un soi de "twists" cam greu de crezut dar merita clar un bonus pentru imaginatie.. no spoilers, check the movie ;)
Am avut ocazia sa vad 3 filme la NIFFF anul asta, intr-o "vacanta" scurta de 2 zile, care de fapt daca ma gandesc acum a fost cam de o zi, dar.. neimportant :) ... Mai importanta e o paranteza, poate un pic lunga, but I feel that I must do it: ce e NIFFF? Un festival de film "fantastic", tinut anual in Neuchatel, Elvetia, din 2001 incoace, unde coincidenta face sa fi locuit vreo 4 ani. Primul meu contact cu NIFFF a fost in 2011, si tot atunci mi-am pus problema cum naiba s-o fi nimerit ca un orasel de 20000 de locuitori sa gazduiasca un festival international de film. Si nu e chiar unul oarecare, ci din cate stiu eu unul din putinele evenimente de ceva amploare care sa aduca o combinatie de nisa F & SF & horror & weird indie movies + o sectiune dedicata Asian Cinema an de an. Culmea e ca NIFFF la prima vedere = being on site, nu pare a fi un eveniment chiar foarte amplu ca public (comparativ cel putin cu altele). Ajung sa ma intersectez cu NIFFF din ce in ce mai rar, de regula cand mai am sansa sa mai combin cate un work trip in zona, dar totusi ca sa dau o idee legat de anvergura, in 9 zile avem undeva cred la vreo 60-70 de filme in tot felul de sectiuni tematice, fara sa punem documentare, scurt metraje, clasice open air a la "Alien" sau "Pulp Fiction", seminarii, workshopuri si alte evenimente asociate. De-a lungul timpului NIFFF a mai reusit sa aduca la fata locului si nume ca George R.R. Martin, Kevin Smith sau chiar pe John Carpenter intr-un concert. Avand in vedere genul de filme prezente la NIFFF, n-ai niciodata garantia ca o sa dai peste vreo capodopera. Indie SF & horrors e probabil nisa cu cel mai mult junk produs, deci cumva e de asteptat sa intalnesti si asa ceva. Cu toate astea, ai si filme foarte bune. E de fapt cate ceva pentru orice gust, iar o asa diversitate a programului intr-o nisa de altfel relativ restransa e unul din punctele forte ale organizarii. NIFFF mi-a dat ocazia sa vad "Cabin in the Woods", "Dead Snow 2", "iNumber Number", "Jeeg Robot" sau acum "First Love". Which takes us back to our movie ;)
"Hatsukoi", titlul original, e un soi de action-thriller japonez (n-avem doar SF & horror la NIFFF), regizat de Takashi Miike. Probabil mai cunoscut pentru unele din cele mai dure filme asiatice, cum ar fi "Audition" sau "Ichi, the Killer" (n-am vazut nici unul), omul e destul de prolific avand peste 100 productii regizate din '91 incoace. N-am vazut prea multe, iar unele mi s-au parut foarte slabe ("13 Assassins", "Sukiyaki Western Django"). Totusi, mai recent, intr-un zbor peste ocean, in lipsa de optiuni mai bune am dat peste "Blade of the Immortal", care a fost chiar decent. Asa ca am zis ca hai sa risc, desi in ultima vreme nu prea mai gust violenta in exces pe ecran. Introducerea semi-ironica facuta chiar de regizor care si-a prezentat productia ca una foarte light a produs ceva zambete prin sala. Evident, undeva in primul minut avem deja un cap taiat. Dar overall filmul e watchable. Nu avem ceva extrem. Sa zicem: "Tarantino level" ca blood & gore :)
Leo e un boxer tanar care e diagnosticat dupa un knock-down cu o tumora la baza craniului si nu prea mult de trait. In paralel, Kase, un membru de rang inferior intr-un clan yakuza, pune la cale un plan impreuna cu un politist corupt, prin care sa fure un transport de stupefiante. Vina ar urma sa fie aruncata pe triadele chinezesti rivale si pe Monica, o prostituata drogata care are viziuni periodice cu fantoma unui tata abuziv. Si o viziune din asta da tot planul peste cap, fata fugind la propriu intr-un moment de intersectie karmica fix in bratele lui Leo. Caruia un ghicitor tocmai ii prezise sanatate de fier + gandul la binele altuia pentru succes in viata. Nefiind deloc convins de prima parte, iar a doua nerezonand prea mult cu profesia de boxer, omul ajunge un soi de bodyguard de ocazie pentru restul filmului. Partea faina e ca desfasurarea povestii merge pe mai multe linii, iar ce-ai crede ca e o varianta clasica de "damsel in distress & her knight in shining armor" nu prinde nici pe departe tot focusul. Avem un umor negru excelent, care rezulta in mare parte din toate incercarile lui Kase de a-si duce planul la capat, un tip foarte calculat la prima vedere, dar caruia pare sa nu-i iasa nimic.
Ii genul de film in care daca dai prea mult din actiune ii strici farmecul, si cred c-am scris suficient oricum :) Ce-ar mai fi de zis e ca in ciuda faptului ca avem destule gloante, sabii si sange si un umor poate uneori usor acid, iar partea de romance n-are chiar cine stie ce prim-plan (dar nu-i absenta), e o anume caldura in film care e prezenta de la cap la coada. Iar asta ii da un plus mare, cel putin fata de ce-am mai vazut eu de Miike. Ca tot ziceam de Tarantino mai sus, aduce poate un pic a un "True Romance" in varianta japoneza. Doar un pic. Cam atat. Din pacate n-avem inca un trailer per se, iar deocamdata filmul e inca in limited release prin festivaluri, dar probabil o sa iasa si mainstream pe final de an. For now, long live NIFFF! ;)
Nu mi-a placut nici un "Toy Story". Ma rog, primul - la varsta la care l-am vazut - a fost intr-adevar ceva nou, ca animatie randata 3D, si pesemne la vremea aia mi s-o fi parut ok, desi cred ca o impresie mai de durata mi-a lasat-o "Anastasia" (parca lansat tot prin decada '90). Din "Toy Story 2" nu-mi aduc aminte absolut nimic, iar din "Toy Story 3" doar ca mi s-a parut ca a atins un record in coeficientul de stors lacrimi. Deci am decis (cu greu) sa vad "Toy Story 4", mai mult din lipsa de ceva mai de actualitate pe blog, si cu asteptari mai joase ca adancurile oceanului de unde a iesit ultima "Godzilla" (pe care totusi n-am avut "curaj" s-o intalnesc). In contextul asta, ce pot zice dupa e ca n-a fost o alegere chiar asa rea. Cu exceptia AC-ului lasat aproape 2h pe mod extrem in sala de cinema... care m-a facut sa visez la o flanea de lana in mijlocul verii.
"Toy Story 4" ar mai putea fi numit si "The Search for Forky" - unde Forky e ultima jucarie adaugata grupului, manufacturata dintr-o furculita de single use aruncata, de catre Bonnie, actuala proprietara a Woody & co. Problema e ca Forky nu-i impacat deloc cu noua sa conditie Frankenstein-iana de jucarie vie, si vrea inapoi in lada de gunoi. Oricare lada de gunoi. Cum Forky pare esential pentru a o ajuta pe Bonnie sa treaca prin calvarul gradinitei, Woody isi asuma calitatea de salvator de furculite sinucigase. Problema e insa complicata de parintii lui Bonnie care se hotarasc sa plece intr-un road trip, in care Forky are si mai multe ocazii sa dispara intr-un tomberon. And so the story goes for a while... Dar incet incet atentia se muta pe o prietenie mai veche a lui Woody. Sa nu epuizam subiectul totusi.
N-am reusit sa scap de tentatia de a da ochii peste cap la cateva scene, dar cred ca a fost in limite mult mai rezonabile decat in episodul anterior. In plus lungimea ca timp a productiei e decenta cat sa nu apuce sa te plictiseasca. Eforturile de a te face sa razi is ok, si per total cred ca e clar mai reusit la capitolul asta decat ultimul "How to Train Your Dragon" (dar si foarte departe de top funny stuff ca "Emperor's New Groove" sau "Wallace & Gromit"). Pe scurt, merge... mai ales daca asteptarile is suficient de jos :)
Nu prea am avut timp de filme in ultima saptamana. De fapt de ceva vreme ma cam rezum la TWD si somnifere made in Hong Kong, unde n-am nimerit nimic notabil. Cel mai recent vazut in afara categoriilor amintite ar fi "Safe", ramas printr-o lista veche de "to watch" la deja vreo 7 ani de la release... Ce trece timpul.
Ca sinopsis, putem face o referinta la "Mercury Rising", daca tot tindem spre cinemateca, dar intr-o varianta cred mai action packed. De fapt, nu-mi mai aduc aminte altceva din "Mercury Rising" decat ca Bruce Willis avea de protejat un baiat supradotat urmarit de niste tipi rai din NSA pentru ca a spart nu mai stiu ce cod, si ca filmul mi s-a parut foarte slab. In "Safe", Jason Statham are de protejat o fetita supradotata urmarita de niste tipi rai din mafia rusa, chineza si politia New York-ului pentru ca e singura posesoare a unui numar lung - tot un cod pana la urma, si filmul a fost so & so. "The hero" aici e un fost agent cu origini misterioase in structurile de securitate ale US, ajuns politist, ajuns luptator de MMA, ajuns vagabond, ajuns (aproape) sinucigas intr-o statie de metrou, unde are o revelatie brusca ca lantul asta carieristic s-ar incheia mai bine cu o pozitie de bodyguard.
Din pacate personajul copilului in "Safe" e foarte under-used in poveste, neavand mai nici o implicare in sine in actiune din pdv al capacitatilor care le poseda, chit ca asta e motivul principal pentru care toata lumea se bate cu toata lumea. Pe de alta parte, desi la prima vedere ai fi tentat poate sa crezi ca "Safe" e o ora jumatate de mindless action, nu-i chiar asa - avem si multe gloante trase, si Jason Statham isi etaleaza evident cunostintele de kung-fu, dar pe langa asta exista totusi un story in care mai apar elemente noi la o frecventa rezonabila de timp cat sa nu plictiseasca. Overall, un film usurel, dar asa de vara, merge...
"Wolfenstein" meets... sincer, nu stiu ce meets, si nici n-am jucat vreun "Wolfenstein", dar "Overlord" cam pare din acelasi... film. Un pluton de parasutisti e trimis undeva in Normandia un pic inainte de D-Day cu misiunea precisa de a detona un releu instalat de nemti in varful unei biserici, ca sa faciliteze invazia aliatilor. Cu chiu cu vai vreo trei soldati si un caporal, singurii ce par a fi supravietuit avionului in flacari, gloantelor de la sol si minelor antipersonal, ajung cu ajutorul unei localnice in satucul de langa tinta misiunii. Evident patrulat in lung si-n lat de trupele inamice. Cat pune noul sef de pluton la cale un plan de atac, unul din soldati trimis in recunoastere afla ca in locatia respectiva avem ceva mai mult decat un releu. Mai precis un laborator secret de produs nazi zombies (bingo! putem pune "Dead Snow" dupa meets). Overpowered nazi zombies mai precis, care si mai precis nu-i neaparat sa fie zombies (mda... deci nu-i chiar "Dead Snow"). Cam in jurul subiectului astuia se invarte filmul - un soi de action horror light. Nu-i chiar rau, dar I've seen better (e.g., "Dead Snow"), or much better (e.g., "Dead Snow 2" :P).
Sorry, n-am dispozitie de scris. Dar din respect pentru singurul "drog" care m-a mai ajutat de-a lungul timpului sa "move on", am zis sa incerc totusi sa bifez o recomandare de film si saptamana asta. Singura varianta care-mi vine acum in minte e "Searching", vazut acum vreo 3 saptamani. Un tata vaduv, isi pierde fiica de 16 ani care dispare intr-o noapte dupa prezenta la un grup de studiu. Si incepe cautarea, cu suportul dedicat al politiei. Care politie nu prea pare sa tina pasul cu talentul detectivistic al parintelui. Partea cea mai originala de remarcat din film e ca aproape integral e turnat via a ce vedem pe un computer screen. In rest, avem un twist de final care mi se pare un pic fortat, dar story-ul e destul de catchy ca sa te tina acolo. Cam atat pentru azi.
Trebuia sa scriu intrarea asta cand era inca ceva vazut "fresh" = acu' vreo doua saptamani = de ce-mi era frica, ca ma lasa memoria, s-a cam intamplat... Si totusi "Bad Times at the El Royale" nu-i un film de uitat. You can love it, or hate it, but completely forgettable.. not really.
El Royale - un motel cu pretentii mai mari decat pare sa-i duca firma - e un stabiliment pustiu situat pe granita dintre statele California si Nevada. Literalmente. Camerele din California sunt ceva mai scumpe. Un dolar extra. Camerele din Nevada se pare ca au insa o priza mai mare la public, din alte motive decat pretul. Sau cel putin la concluzia asta ajunge sigurul angajat ramas activ, Miles Miller, baiatul de la receptie, cand se trezeste cu 4 oaspeti aparuti de nicaieri. Un preot catolic, o cantareata de soul/jazz, un comis-voiajor, si o tipa hippie. Cu o singura exceptie, toti par sa aiba o agenda ascunsa care i-a adus in acelasi loc, coincidenta facand sa se intample si la acelasi timp. Dar evident, n-o sa dau spoiler la exceptie ;) ... Doar ca filmul incepe cu o secventa scurta, in care cu ani in urma, un tip agitat ia o camera, si sub dusumeaua de scandura ingroapa o geanta, dar nu traieste prea mult dupa ce-si termina treaba... But, that's just one trigger for what comes after ;) There are more.
You might hate this, dupa cum spuneam. E un film lung de vreo doua ore jumate, in care mai si revedem o parte consistenta din intro din perspectivele diferitelor personaje. Chestie care are sanse sa plictiseasca. N-a fost cazul meu. You might also love this, daca ai rabdare si chef. Subiectul evolueaza bit by bit. Nu primesti tot odata, si cel putin pe mine m-o prins chestia asta. Poate aduce un pic ca stil cu Tarantino. Mie mi-a placut totusi mai mult decat "The Hateful Eight" spre exemplu, care-ti vine in minte pe parcurs ca si context de grupulet adunat intr-o locatie izolata care-si poarta sambetele unul altuia. Apropo de comparatii, am aflat abia dupa film ca-i scris si regizat de Drew Goddard, si in retrospectiva pot sa zic ca se simt ceva asemanari si cu "Cabin in the Woods", plecand de la faptul ca aflam repede ca toate camerele din motel sunt supravegheate. Dar sa nu supralicitam - "Cabin in the Woods" e totusi un pic peste ce-avem aici :) desi, cu "personajul surpriza" care ni se dezvaluie pe final incepe sa se apropie ;)
Postări
