M-am tot gândit luna asta dacă să mai scriu vreo intrare de blog, dar n-am prea ştiut ce titlu de film să aleg. "1917" era o variantă potrivită pentru perioada curentă - nu atât prin context, cât prin ce transmite. Dar 1. l-am bifat deja într-o intrare de acum doi ani şi 2. oricum nu-mi imaginez că audienţa restrânsă a blogului curent se intersectează cu cine scriam în final acolo că ar trebui să-l vadă. Pe de altă parte n-ar strica poate să fie văzut sau revăzut de cât mai multă lume. Deşi din nou e discutabil dacă nu-i cumva ori prea deep pentru unii ca să prindă ce-i de prins din film, ori prea deprimant pentru cine nu-l poate privi la rece. Aşa că am ajuns la "Licorice Pizza" - sau alternativa hippie care mi-a venit la îndemână.
N-am de gând să scriu o recenzie prea lungă. De fapt nu prea am de gând sa scriu o recenzie per se. "Licorice Pizza" e un soi de weird romance cu multe nuanţe comice plasat în California anilor '70, mult mai bun zic eu decât "Inherent Vice" desfăşurat în acelaşi timp şi spaţiu al aceluiaşi Paul Thomas Anderson (mai cunoscut poate pentru "There Will Be Blood"). Actorii au o chimie perfectă, scenariul e excelent iar povestea... mai puţin importantă.
Mai important e că "Licorice Pizza" e ceea ce am putea numi un "comfort movie" ca extrapolare de la "comfort food". De care mai e nevoie câteodată. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să afli dacă nu ştiai că prin 1973 (şi după) au mai existat perioade de "oil crisis". Şi cel mai probabil that's something you can survive ;) - cel puţin atât timp cât restul nu se-apropie mai mult de "1917".
Rating: 4 out of 5
Postări
