Kundun (1997)

A trecut un pic de timp de cand am vadut "Kundun", si din pacate n-am avut vreme atunci sa-i scriu o intrare la cald. Asa ca ne multumim cu una la rece, ca noptile in podisul Tibetan (aka s-ar putea sa cam sufle vantul pe-aici, dar am zis ca somethin' is better than nothin').

Filmul, regizat de Martin Scorsese, prea istoria ultimului (inca in viata) Dalai Lama de la frageda pruncie si o urmareste in linii mari pana la exilul fortat in India in urma invadarii chineze a Tibetului. E discutabil cat de bine sunt prinse punctele importante din scurta cariera ca lider de facto a cele de-a doua mai mari provincii din componenta Chinei. Si iar is discutabile paralele care se pot face in spiritul "history repeats itself" intre ce s-a intamplat acum mai bine de 60 de ani in the far east si ce se-ntampla acum in estul mai apropiat. Dar asta nu-i blog de politica :) Asa ca facand referinta la ultimele luari de pozitie mai mult sau mai putin controversate a unui om trecut prin viata pana urma, probabil cel mai important e sa ajungi sa traiesti in pace si armonie cu cei de langa tine indiferent ce imn mai fredoneaza cand ii mai apuca. Deci, let's keep things peaceful si sa ne-ntoarcem repejor la film.

Nu e nici cel mai bun, dar nici cel mai prost film al lui Scorsese. Nu e "The Last Emperor" al lui Bertolucci, dar are meritele proprii si nuante distincte care il ridica totusi la nivelul de film epic clasic. In primul rand, nu stiu daca e vreun nume cunoscut prin distributie. Din contra, sunt destui actori pentru care acesta a fost cel mai important film, daca nu singurul dintr-o cariera cinematografica practic inexistenta. Nu stiu cum a lucrat Scorsese = cati sunt amatori, cati cu ceva experienta in teatru, etc - dar n-am vazut nimic de reprosat cuiva. Pe langa Dalai Lama, mai avem personaje cu roluri relativ consistente, cum ar fi cancelarul spre exemplu, actor care se descurca excelent dar care de fapt e un artist platic tibetan. Imaginea lui Roger Deakins si muzica minimalista a lui Philip Glass fac filmul o bijuterie vizuala-auditiva. Exista filme cu un subiect bun, dar in care ai momente in care treci story-ul in planul 2, ca sa te lasi cateva secunde sau minute prins de camera sau de sunet - astea mie-mi place sa le categorizez ca filme "de cinema", pentru ca acolo are cel mai mult sens sa se-ntample asta. Ei, trecand peste toate usoarele inadvertente, poate un pic de superficialitate, si un final cam in plop, "Kundun" pentru mine ramane un film "de cinema" - si-s din ce in ce mai putine care-ti dau feelingul asta.

Rating: 4 out of 5

Lightyear (2022)

Cand am vazut trailerul pentru "Lightyear" mi-am pus intrebarea cam cat de incalcit ar putea fi subiectul pentru a ajunge de la "Toy Story" la o odisee spatiala in toata regula. Explicatia am primit-o in primele 5 secunde din film: “In 1995 Andy got a toy. That toy was based on a movie. This is that movie.” Nu pot sa nu o admir drept cea mai simpla, eleganta si permisiva modalitate de a crea un spin-off dintr-un film pe care cred ca am vazut-o vreodata. Din pacate insa e cam singurul aspect despre care pot sa zic ca-l admir aici.

N-am fost niciodata prea atras de universul "Toy Story", si probabil de asta ultimul cred ca mi-a lasat cea mai buna impresie, contrar cu aprecierile generale. Pesemne de asta am si avut asteptari mai mari de la ceva ce se prezenta total diferit de contextul obisnuit din "Toy Story". In "Lightyear", Buzz - titularul de pe afis - e un astronaut pe o nava cu vreo cateva mii de persoane la bord, aparent intr-o misiune de explorare cu scop de gasire a unei planete habitabile. Intr-o oprire de genul asta, pe o planeta din pacate nu foarte prietenoasa din cauza vietatilor indigene, Buzz reuseste sa avarieze nava intr-un asa hal incat e necesara gasirea unui nou combustibil pentru o decolare superluminica spre "infinity and beyond". Simtindu-se responsabil de situatie, astronautul nostru isi dedica timpul testelor diverselor combinatii de benzina spatiala. Insa fiecare zbor de cateva minute il costa ani intregi din viata pe planeta. Care viata avanseaza, ajungand pana la urma la o colonie in toata regula in care lumea a cam uitat la urmatoarea generatie ca e cazul sa mai plece. Tocmai cand, in sfarsit, formula corecta pare sa functioneze pentru cocktailul propulsor. Problema devine si mai acuta cand la aterizarea dupa primul test reusit, Buzz se trezeste in mijlocul unei invazii extraterestre condusa de maleficul Zurg care pare cumva sa fie interesat fix de combustibilul spatial. Bun, pana aici filmul chiar a fost ok. De aici incolo, e oarecum predictibil ce urmeaza = Mortal Kombat: Buzz vs Zurg - unde in final - big spoiler, aflam ca Zurg e tot un Buzz mai varstnic care a descoperit si calatoria in timp si vrea sa "fix the past", dar a ramas fara benzina. Pana si asta e cat de cat ok, oricat de debatable si ethically questionable ar fi ca eu am ales sa tin cu ursul (= Zurg) aici. Si peste toate e foarte ok tot universul SF creat de Pixar, cu toate gaurile de logica fiind totusi chiar immersive prin prisma cantitatii detaliilor. Deci, ce nu-i ok?

Warning: de-aici s-ar putea s-o iau un pic pe aratura. Ce nu-i ok e "echipa de soc" care se lipeste de Buzz ca sa-l ajute sa scape planeta de Zurg, echipa formata din trei personaje peste care da la ultima aterizare, aparent singurii ramasi necapturati de forta inamica si membri aspiranti intr-un program de training pentru "space rangers". Pe scurt, cei trei se intrec in gafe si in a arata cat de necalificati sunt pentru "job"-ul respectiv. Chestie care vrea sa para funny. Nu e. De asemenea, chestie care vrea sa para de importanta minima in atingerea evidentului happy end - in spiritul politically correct ca "anybody can be a space ranger" oricat ar persista in greseli. Cu prima parte in esenta pot fi de acord, dar pot fi de acord doar din perspectiva in care te chinui sa faci ce trebuie ca sa reusesti. Aici, cel putin pentru unul dintre personaje, e absolut evident ca daca ar fi carantinat undeva, probabilitatea ca restul echipei sa scape cu viata ar creste semnificativ. Dar asta n-ar fi acceptabil - filmul mergand explicit pana la o scena care ne invata ca e intolerabil sa nu tolerezi greseala. Deci... oricat de light ar fi contextul unei animatii ca aici si oricat de ciudat ar parea ca-i dau asa mare importanta, mi se pare ceva aiurea rau sa vezi ca intr-o productie care are ca target principal pana la urma copiii e indusa ideea asta de greseala tolerabila oricand si ca "rocket science" poate fi calea ta in viata fara restrictii chiar daca ai alergie la cosmos - ca na, sa nu facem discriminari. Pana si subliminalul sustine aceeasi perspectiva prin insa schimbarea scopului lui Buzz, care renunta in final la ideea de a-si indrepta greseala din start si culmea, de a-l impiedica pe Zurg sa o previna, acceptand planeta asa cum e. Pot sa inteleg ratiunea ca in scop educativ sa avem elemente de equality si toleranta - gender, race, human behavior, whatever, other stuff presarate si prin animatii. Dar depinde pana unde mergi. Sa duci politica asta de "accept anything" atat de departe pana la a prioritiza o idee de echitate fata de aspecte cum ar fi competente de exemplu, si sa ajungi la triumful mediocritatii prezentat ca un succes, e o chestie periculoasa. Si poate nu m-as fi ambalat asa, dar vad tendinta asta din ce in ce mai des in ultima vreme... si intr-o zi cu soare o sa muste inapoi tare de tot.

Rating: 3 out of 5 - pentru ca daca reusesti sa faci abstractie de ideea de mai sus, e chiar fain ca animatie SF

Secrets & Lies (1996)

IMDb-ul pune doua taguri pe "Secrets & Lies": comedy + drama. Din pacate IMDb-ul nu are si proportii la taguri, iar ordonarea presupun ca e alfabetica. Deci, warning - ce-avem aici e undeva la 95% drama, si poate un 5% de umor amar. Din fericire, asta nu strica filmul (ma rog, cel putin daca nu cauti o comedie).

Intriga e cam lunga chiar daca merge cumva pe doua linii de actiune. In mare ne introduce contextul unei familii din suburbiile londoneze ale anilor '90. Pe de o parte avem o mama singura de conditie modesta, lucratoare intr-o fabrica, in prag de depresie si in conflict continuu cu o fiica ce e pe cale sa-si sarbatoreasca a 21-a aniversare. Cu ocazia asta, unchiul fotograf, cu ceva mai mult succes pe plan financiar cel putin, incearca sa planifice o reuniune la un gratar. In paralel, o optometrista adoptata decide dupa decesul ambilor parinti sa-si caute mama naturala. Probabil nu-i o surpriza foarte mare unde duce firul investigatiei.

Filmul e construit pe toata povestea asta, crescand treptat si lent un nivel de tensiune pana spre intrunirea apoteotica din final. Riscul e ca poate plictisi daca n-ai rabdare sa digeri toate elementele cu rol simbolic - de exemplu sedintele de fotografie care insista indirect pe ideea ca nu prea exista om obisnuit fara probleme. Toata desfasurarea asta lenta e menita de asemenea sa defineasca cat mai in detaliu personajele, actorii facand o treaba extraordinara din punctul asta de vedere. Iar caracterele sunt relativ diverse, asa incat pana la final sunt sanse sa incepi sa relationezi unul sau altul cu propria existenta. Asta e probabil punctul forte al filmului, neavand cine stie ce valente tehnice cinematografic. Probabil scenariul ar putea fi usor adaptat si pentru o piesa de teatru. Finalul are un varf previzibil de conflict, dar vine si ca o eliberare care din nou in functie de persoana probabil poti s-o simti destul de puternic ca impact. Nu atat strict legata de situatiile de familie din film cat de situatiile incalcite de familie in general vorbind unde e cateodata ingrozitor de greu sa mentii un echilibru. Dar na, cum imi spunea cineva odata "families are always getting complicated" :)...

Rating: 4 out of 5