Summer - Fall 2026 Movie Preview

Revin la intrarea traditionala de inceput de vara, chit ca n-am prea avut cand sa caut pe indelete ce vine in urmatoarea jumatate de an. Dar sa vedem ce-am adunat...

La inceput de iunie are lansare internationala "Another World", un anime produs anul trecut. Partea interesanta e ca nu e japonez, chiar daca e ecranizare dupa un roman japonez. E primul lung metraj al unui regizor din generatia noua din Hong Kong - de fapt varianta completa a unei animatii scurte pe acelasi subiect, de acum cativa ani. N-am vazut-o, dar pare ca a fost destul de apreciata, la fel ca si criticile de pana acum pentru cel de fata.

Tot in iunie avem cea mai noua productie regizata de Steven Spielberg, care revine spre SF cu "Disclosure Day". Din zona de critica au aparut deja ceva pareri ca ar fi cel mai bun film al sau din ultimii 20 de ani. Eu imi pastrez niste rezerve. David Koepp, scenaristul principal, unul din cei mai prolifici de la Hollywood, are la activ cam multe titluri care mi-au lasat cel mult o impresie de average popcorn movie, daca nu chiar mediocru, construite pe o baza comerciala existenta (ultimele adaptari dupa Dan Brown, ultimele "Indiana Jones", ultima versiune pt. "The Mummy", "War of the Worlds", si altele). E drept ca aici e impreuna cu regizorul pe partea de script, si ca a avut si cateva titluri originale destul de bune ca "Panic Room" sau "Stir of Echoes", dar asta a fost acum multa vreme...

In iulie avem alt blockbuster de vara, "The Odyssey", mult comentata deja mega-productie a lui Nolan. Nici aici nu stiu ce sa zic - "Odiseea" e foarte ofertanta filmic, dar nu mi l-am imaginat vreodata pe Ulise ca Matt Damon... Si daca ma uit la restul distributiei, n-as putea zice ca asta e cea mai "interesanta" decizie de casting.

Lansat anul trecut cu un periplu prin festivalurile de toamna, si aparent incheindu-si traseul de distributie mai larga tot prin iulie, "Stille Freundin" e probabil cea mai interesanta vizual productie din lista curenta ca posibila experienta de big screen. Nu stiu foarte multe despre film, in afara de faptul ca urmareste viata unui gingko tree prin vreo trei perioade temporale distincte, dar ce mi-a atras atentia cand am vazut trailerul lansat abia acum vreo doua luni a fost imaginea. Cateodata conteaza mai putin restul.

Ca sa includ si ceva din cliseul "viata bate filmul", pe final de iulie avem o distributie internationala a unei productii franceze, "L'affaire Bojarski". Probabil un pic mai inflorita decat istoria reala, dar oricum, un episod mai putin cunoscut al unui refugiat polonez post WW2, si suficient de catchy cat sa merite ceva pelicula.

Tot in zona de productie franceza avem o noua ecranizare dupa primul roman al lui Albert Camus - "L'Étranger". Deja plimbat pe la mai multe festivaluri de anul trecut incoace, si cu ceva nominalizari la Cesar si EFA, din ce date mai am, prin august ar cam trebui sa fi ajuns prin cam toata Europa. N-am fost tentat pana acum de nimic scos de Francois Ozon dintre cele care mi-au mai trecut prin fata, dar aici as face o exceptie.

David Robert Mitchell a debutat in 2010 cu un indie obscur pe care nu l-am vazut. A continuat in 2014 cu "It Follows" (no pun intended), alt indie care a iesit din obscuritate pe la NIFFF, Cannes si multe alte festivaluri, unde a strans destule premii. Ramane in opinia mea probabil undeva in top 3 ca horror de atmosfera din ce-am vazut vreodata, si un exemplu bun de scoala relativ la cum se poate obtine ceva de efect maxim din genul asta cu blood and gore aproape inexistent. A urmat "Under the Silver Lake" in 2018, un pic iesit din zona de indie ca distributie, care a virat din intens spre bizar, fiind greu de definit ca gen, dar decent ca originalitate. Dupa o pauza lunga avem anul asta anuntat in august "The End of Oak Street". Cu riscul de a deveni monoton in pesimismul pt. lansarile de Hollywood de mai sus... si aici am dubii. Pentru ca asta nu mai pare indie deloc, iar cash in requires cash out...

Ca sa viram totusi spre o zona mai optimista, chit ca n-am fost niciodata fan stop motion, Aardman ramane in lista foarte restransa a studiourilor de animatie mainstream care m-a facut sa rad sanatos aproape la fiecare productie de big screen (nu ca ar avea foarte multe). Chiar daca uneori aluneca un pic in cam prea British pe partea de umor. Dar poate cu noua iteratie din "Shaun the Sheep: The Beast of Mossy Bottom", anuntata pe septembrie, co-produsa de StudioCanal, mai vireaza si spre French. Dar din nou... oare o fi de bine? (na, ca nu m-am putut abtine)

Schimbam genul spre adult stuff in octombrie cu "Verity", adaptare dupa un roman de succes la public (nota importanta: prin US, dar si cu vreo doua premii). Motivul includerii in lista: cautam un thriller + the trailer (guilty pleasure).

Mutam din nou directia, tot in octombrie. Din toata lista asta, pot sa zic ca sunt mai increzator in animatiile anuntate decat in filme - cred ca e prima data cand am trei intr-o serie de preview, iar ultima, "Wildwood", e prima ca asteptari. Echipa din spate e cea care a lucrat si la "Coraline", dar mai notabil la "Kubo and the Two Strings", probabil printre cele mai intense animatii ca metafora din ultimii ~15 ani. E drept ca aceeasi echipa are in CV si polul opus, "ParaNorman" (cu toata aprecierea critica). Dar cu trailerul de mai jos, aici raman in zona optimista. Numarul de vizualizari in doua saptamani spune multe.

In noiembrie, avem "Wild Horse Nine". N-am niciun film de Martin McDonagh care sa ma fi dezamagit din cele patru de pana acum - regie + script - "In Bruges", "Seven Psychopaths", "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri", "The Banshees of Inisherin", nici macar cel scurt - "Six Shooter". Deci as zice ca asta e un safe bet.

Inchei noiembrie, si lista de vara-toamna, tot cu un release international din Asia, asa cum am inceput-o: "Godzilla Minus Zero", care sper sa-si reconfirme exceptia de la genul de monster movie, si sa ramana in Asia ca influenta in productie, ca teaser-ul te cam pune pe ganduri... Poate totusi nu e doar o tentativa de a stoarce un sequel. Precedentul "Godzilla Minus One" a fost o mutare mai mult decat surprinzatoare intr-o nisa care a fost limitata pana atunci la cheap thrills prin definitie, mai ales sub influenta de Hollywood. Intoarcerea sub patrimoniul japonez a adus o adancime dramatica la nivel de groapa Marianelor fata de baltile in asfalt precedente, pana si la nivel de VFX, coordonate de regizor care e si scenarist. Takashi Yamazaki are o biografie destul de lunga in spate, din care acum foarte mult timp am vazut "Returner", ieftin, dar nu chiar subtire pe la inceput de cariera = ceva parca spunea atunci ca exista potential.

Cred ca n-am mai bifat atatea titluri in lista de previews de pe vremea cand o faceam in doua runde, dar atunci erau cam pe apucate din ce prindeam pe Apple trailers (probabil singura utilizare a marului multicolor pe care am avut-o vreodata). La fel acum, motivul e ca n-am prea mai apucat sa caut, asa ca am lasat selectia mai relaxata. Sper ca nu prea relaxata si macar vreo doua-trei de-aici sa merite o tentativa de cinema cand or ajunge si pe la noi.

Karakter (1997)

Aveam in plan sa aleg un subiect din trei variante. Prima, probabil mai in ton cu perioada, ar fi fost "Der Himmel über Berlin" (aka "Wings of Desire") de acum aproape 40 de ani, pe care il aveam pe lista de o vreme lunga tot din doua cifre. Tre' sa admit o gaura din experienta de cinema = Wim Wenders pe care am "reusit" sa-l evit, pentru ca mi s-a parut cam orice ocazie (ultima fiind the "Perfect Days" made in Japan) cu potential semnificativ de a atinge niste coarde mai sensibile. Dar la cat le-am stresat in ultima perioada am zis sa vad cat se mai intind, numai ca n-am apucat sa-l mai vad, si-mi fixasem un release deadline pentru intrarea de fata. A doua varianta ar fi fost "If I Had Legs I'd Kick You", destul de underrated, dar am zis ca parca-i prea multa tensiune acolo. Totusi, nu pot sa-i scap o recomandare pentru cine vrea sa vada cum poti scoate ceva mult peste medie dintr-o imagine cu buget de indie, doar din cadraj, unghiuri, un pic de cromatica si cu ceva suport pe montaj. Prin urmare, cu un pic de noroc (debatable..), am prins optiunea trei, revazut dupa aproape 30 de ani, deci un alt film de cinemateca, "Karakter".

Vorbim de o productie olandeza, ecranizare dupa un roman interbelic, cu o actiune plasata in Rotterdam-ul aceleiasi perioade, care urmareste un triunghi de trei personaje, tatal, mama si un fiu, de la nasterea celui din urma pana la disparitia parintilor. A.B. Dreverhaven, un executor judecatoresc cu o reputatie mai de gheata decat ploile reci de langa Marea Nordului, are o menajera taciturna, Joba, pe care o lasa insarcinata impotriva vointei ei. La confirmarea situatiei, femeia decide sa plece si sa se descurce singura. Dupa nasterea baiatului, tatal incepe o serie de scrisori telegrafice cu acelasi continut: o propunere de casatorie + o suma de intretinere, pe care mama le returneaza sistematic lunar, preferand sa dea numele propriu copilului: Katadreuffe. Din punctul respectiv, linia actiunii e centrata mai mult pe un conflict fiu-tata, romanul avand de altfel un subtitlu, "a novel of son and father". Mama, cu o prezenta mai mult absenta, are insa un rol in poveste pe care prefer sa-l las pentru descoperit sau mai bine zis interpretat. In planul principal avem duelul Katadreuffe vs. Dreverhaven, acutizat dupa maturizarea tanarului, care in ciuda conditiei materiale precare reuseste o cariera, aparent presarata cu hopuri cadou de la propriul tata. Ar mai fi de zis, dar sa ramanem totusi in zona spoiler-free.

E interesanta schimbarea de perceptie pe care o ai dupa doua decenii si mai bine de la o vizionare la alta. Stiam ca e un film bun, dar totusi nu e flawless cum imi aduceam aminte. Ca tehnica e destul de hollywoodian, si aluneca si un pic spre teatral. Avem o interpretare zic eu magistrala a tatalui, jucat de Jan Decleir, un actor belgian pe care nu retin sa-l mai fi vazut in alta parte. Avem insa si cateva minusuri de overacting pe ici pe colo, desi partea asta e totdeauna subiectiva. Imaginea alterneaza intre scene care pot fi pesemne predate intr-un curs de gen cel putin pentru integrarea de clarobscur, dar si aici parca merge uneori un pic cam departe cu niste tendinte de noir care nu prea-si au locul. Coloana sonora se face simtita puternic din genericul de intro, dar se pastreaza totusi echilibrata mai departe. Cu toate minusurile, ramane probabil unul din cele mai bine lucrate filme vest europene pe care le-am vazut.

Aveam un "debatable.." in intro din motivul ca nu cred ca optiunea trei a fost mult mai lucky decat ar fi fost optiunea unu. "Karakter" e un film care atinge multe aspecte de viata, de la cele evidente de mai sus legate de relatia parinti-copii, la o linie secundara de romance pe care nu mi-o mai aminteam, care vine cumva intr-o paralela complexa fata de cea muta dintre parinti. Dar probabil cea mai fina parte care se intrepatrunde intre restul itelor e alta. "Le travail rend libre" e o fraza care-si are originea printr-un titlu de roman german de secol XIX, reluata in franceza de Auguste Forel, un entomolog si psihiatru elvetian, intr-un tratat despre furnici, de prin anii '20, in care nu stiu cate relationari are cu functionarea creierului uman, dar daca nu acolo a avut prin altele. Sintagma in germana e una ulterior denaturata prin plasarea deasupra portii de la Auschwitz, Dachau, si in alte lagare, dar sensul de baza eu zic ca ramane cel din varianta Forel = sentimentul de libertate dat de ceva care ocupa timpul, care in "Karakter" creste usor, pana la punctul in care tanarul Katadreuffe nu prea mai observa ce mai exista in afara de cariera. Clar nu e tema de fond a filmului, dar e iluzia care sustine depasirea obstacolelor. Din pacate, o iluzie ramane totusi o iluzie, cu pericolul aferent in momentul trezirii. Cel putin daca nu esti constient de ea ;)

Rating: 4.5 out of 5 (usor subiectiv)

Project Hail Mary (2026)

E deja o saptamana si un pic de cand am vazut "Project Hail Mary", si memoria ma lasa mai repede in ultima vreme asa ca am zis ca ar fi cazul sa-i bifez totusi o intrare. Nu de alta, dar sa prinzi ceva chiar bun in nisa de SciFi clasic a ajuns mai putin probabil zilele astea decat un "close encounter of the -bear- kind".

Filmul e o ecranizare dupa romanul omonim al lui Andy Weir, ajuns acum cativa ani pe lista de nominalizari pentru Hugo awards. Povestea se invarte in jurul unui profesor de biologie moleculara, care se trezeste undeva in the deep dark space cu o amnezie retrograda, ca singur supravietuitor al unui echipaj de trei persoane al unei nave spatiale. Pe scurt, dupa cateva flashbacks, ne lamurim ca avem o misiune de salvare a soarelui in pericol de a fi.. consumat pana la stingere, sau mai precis una de aflat cum s-ar putea opri un microorganism care face asta. Tot pe scurt, Terra nu e singura cu problema in cauza, iar astronautul nostru solitar are un first contact cu alt astronaut solitar, din alta specie, care bantuie the deep dark space cu acelasi scop. Mai departe intram in spoilers, asa ca sa lasam povestea pentru vazut in cinema.

Vizual filmul se prezinta foarte bine, dar totusi nu pot sa zic ca e o capodopera. Audio e ok. Ryan Gosling face un rol care mi se pare ca i s-a pliat mult mai bine decat cel din "Blade Runner". Dar de departe ce mi se pare ca duce filmul cap-coada la nivelul la care se ridica, e scenariul, sustinut bine si de montaj. N-am citit cartea, dar Drew Goddard ("The Cabin in the Woods", "World War Z", "Bad Times at the El Royale") a scos o linie narativa care reuseste fin sa te plimbe intre parte fun, actiune si un pic de drama. Luate separat probabil ar fi tot la un nivel ok, dar melanjul format din cum sunt intercalate in special secventele de flashback cu linia prezenta cred ca e ce sustine un build-up de emotie, care produce un impact aparte. Asta + chimia dintre cei doi protagonisti, care rezulta tot din script.

Trebuie sa admit ca am plecat de la un nivel rezervat de asteptari, trailer-ele ducandu-ma cu gandul la o desfasurare liniara clasica la care s-a mai adaugat si un aer usor pueril dat de cele cateva secvente cu extraterestrul. Mai adaug si ca "The Martian" (acelasi autor + acelasi scenarist) nu mi-a lasat cea mai grozava impresie, in conditiile in care pe regie acolo era Ridley Scott. Tin minte si acuma ca proportia de dat ochii peste cap acolo a fost pe masura elogiilor ca ar fi fost un SF foarte ancorat in credibil (ca paranteza, pe linia asta cred ca "The Expanse" ramane in top). Aici insa partea asta, cum o fi, se pierde undeva unde nu se mai simte vreo nevoie de analiza. Inca o data, e o dovada de cum un scenariu lucrat atent, cu multe insertii witty care balanseaza un subiect dramatic pana la urma, au un efect pentru care-mi scapa acuma cea mai pertinenta descriere. A fost fresh :)

Rating: 4.5 out of 5

Hamnet (2025)

Cu riscul sa par incult, n-am avut niciodata prea mare apetenta pentru Shakespeare, si in particular pentru tragediile in engleza de secol XVI. Mai adaug si o parere foarte proasta despre "Nomadland", de o plictiseala epica IMHO, regizat de aceeasi Chloé Zhao ca si "Hamnet". Deci pe scurt, parea reteta perfecta pentru un episod de sforait in sala de cinema. Dar yet again, se pare ca reteta asteptari joase da rezultate inalte...

Cum aveam sa aflu dupa vizionare, filmul e o adaptare dupa un roman, ceea ce tind sa cred ca explica consistenta pe care o are. Nu-i ceva general inca, dar in ultimii ani am remarcat o scadere semnificativa la numarul de scenarii originale care sa treaca limita superficialului, chiar in conditiile in care nu mai vad nici pe departe cate filme vedeam acum 4-5 ani in urma, si-s considerabil mai selectiv (poate asta o fi problema...). Revenind, romanul, sau in cazul de fata filmul, ca n-am citit cartea, speculeaza o varianta a vietii familiei Shakespeare de la casatoria dramaturgului pana un pic dupa decesul unuia dintre copii, singurul baiat, Hamnet. De al carui nume si impact al pierderii, povestea presupune ca s-ar lega si cunoscuta piesa + metaforele atasate de la "a fi sau a nu fi" si altele. Ideea asocierii respective mi s-a parut initial fortata, si ca un light spoiler, intr-o foarte fina auto-ironie care trece neobservata pe un fond dramatic destul de intens, o scena spre finalul filmului sustine initial aceeasi impresie. Fantomele din Elsinore si intrigile otravite din Danemarca shakespeariana par pentru mama indurerata totusi parca prea departe de o tragica dar pana la urma comuna problema de familie, la speranta de viata din vremea ciumei. La o documentare rapida, in majoritatea ei critica specializata in literatura lui W.S. pare deasemenea in dezacord cu altceva mai departe decat o coincidenta de nume, la care se mai adauga si circumstantele neclare asupra mortii copilului a carei cauze reale s-au pierdut in negura vremii. Si totusi...

Fara sa mai divulg prea multe, filmul e condus lent intr-o nota minimalista, plecand de la un romance cu o viata scurta pentru bucata de intensitate initiala, adus repede intr-o zona mai realista de probleme familiale, si purtat intr-un slow burn ca la carte pana la final. Final care iti intoarce hiperbola asocierii Hamnet-Hamlet de mai sus inapoi spre o metafora cumva totusi credibila, poate si pentru ca ti-o sustine tocmai cea care a criticat-o initial (paranteza: filmul merita vazut macar pentru Jessie Buckley care face un rol fenomenal). Poate redevine credibila si pentru ca ai o constructie presarata gradual cu metafore de la moartea unui soim pe care o poti asocia cu alta pierdere, pana la o rochie rosie intr-o mare gri-verzuie pe care o poti asocia cu ce vrei in context, de la simpla durere pana la pata de culoare adusa de o piesa de teatru intr-o multime prinsa intr-o viata anosta cu multe griji. Dar probabil mai mult decat atat, pentru ca metafora nu mai e neaparat legata de Hamnet in sine, ci despre ce poate sa vada fiecare in final si probabil de dorinta subconstientului de a da un sens pozitiv unei drame - fie prin re-apropierea a doi parinti in momentul in care inteleg ca pierderea e una comuna, fie prin a da o justificare unor compromisuri care uneori mai fac viata sa se miste mai departe.

Sau alta varianta :) - filmul poate o fi de fapt atat de tern incat iti face creierul sa-si creeze propria poveste ca sa nu adoarma ;) chiar si daca o fi asa, it worked. Sau m-o fi prins pe mine in dispozitia potrivita pt. asta, chiar daca mai are si ceva scapari over the top. Deci, probabil destul de subiectiv...

Rating: 4.5 out of 5

Frankenstein (2025) + pingback to Mary Shelley's Frankenstein (1994)

"Now that I had finished, the beauty of the dream vanished, and breathless horror and disgust filled my heart..." e probabil cel mai potrivit citat din cartea omonima care s-ar nimeri ca motto pentru ultima ecranizare a "Frankenstein", autor Guillermo del Toro - regie + scenariu. Am doua premiere pentru intrarea curenta: 1) o sa reiau pentru prima data subiectul unei recenzii mai vechi - "Frankenstein" din '94, de undeva de prin inceputurile blogului, si nu pentru ca m-a lovit Alzheimer-ul (inca), dar we need some justice here; 2) daca nu punem la socoteala si varianta respectiva, inchid netraditional anul cu o contra-recomandare - soarta.. da nu pot sa am doar recenzii pozitive. Acuma, ca am stabilit de unde plecam, sa vedem de ce versiunea 2025 nu mai "it's alive"...

Acum vreo 17 ani scriam o recenzie comparativa intre prima ecranizare a "Frankenstein", din 1931, a lui James Whale si varianta lui Kenneth Branagh din 1994. N-o sa fac un pingback efectiv de trimitere la intrarea respectiva, pentru ca mi-a dat inca o ocazie sa-mi confirm de ce nu-mi recitesc postarile - probabil as sterge jumatate din motiv de redactare, ori pentru opinii schimbate radical (asta mai rar totusi). Pe scurt, avem nevoie de ecranizarea din '94 pentru ca ramane referinta cea mai fidela a romanului de Mary Shelley din 1818. Subiectul probabil e destul de cunoscut. Totusi, pentru cine nu-i, si-l afla din ecranizarea lui del Toro o sa-l stie intr-o varianta profund alterata. Impresia pe care o lasa ultimul film e de parca autorul a vrut drepturi de copyright pe materialul literar. Fara exagerare. Nivelul de schimbare a detaliilor in script pleaca de la anul deschiderii actiunii, pe care probabil nu-l observa nimeni - 1857, plasand povestea pana si dupa publicarea cartii, care foloseste un discret 17--, lasand la voia cititorului sa-si aleaga ce vrea, dar cu un secol mai devreme. Dar asta e minor. Pentru ce-i mai semnificativ e nevoie de un rezumat al cartii.

Deschiderea la Frankenstein mi s-a parut dintotdeauna de o importanta aparte prin cadrul pe care il creeaza. Romanul pleaca intr-un stil epistolar, cu un set de scrisori, in care un tanar explorator, Robert Walton, hotarat sa atinga Polul Nord la bordul unei nave, ii comunica surorii sale dificultatile expeditiei, pana la o intalnire neasteptata pe gheata nordica cu un Victor Frankenstein intr-o stare precara de sanatate. A se nota ca Polul Nord a fost atins la mai bine de 100 de ani dupa ce cartea a avut primul print. Deci la vremea respectiva, era inca o himera aproape la fel de fantastica ca si ideea de reinviere a unui corp. Avem deci perspectiva unui tanar blocat intre gheturi, cu un echipaj satul de quests for glory, care se incapataneaza insa sa fie primul care va aduce omenirii un fulg de la 90 de grade latitudine. In contextul asta, Walton e lovit de istoria mai SF decat propria expeditie, a unui om aproape mort care a ajuns in acelasi punct ca el, cu o sanie trasa de caini fugarind o creatura adusa la viata din cadavre, regretata de la primul suflu. Intro-ul asta e urmat deci de povestea in sine din perspectiva Frankenstein + creatura, impartita in trei carti. In prima avem pasii pana la creatie si abandonarea rezultatului, in a doua avem creatura intr-o intalnire cu Frankenstein unde ii relateaza un proces de auto-educare si isi face cunoscuta somatia de a primi o partenera cu un warning dat prin doi morti, iar in a treia Frankenstein ezita pana la urma sa repete experienta, consecinta fiind pierderea celui mai bun prieten, sotiei si tatalui in urma razbunarii creaturii. In final romanul revine la ultimele epistole ale lui Walton. Cartea, in ciuda stilului literar care aluneca des spre o hiperbola romantica cam teatrala, ramane foarte fina in relatia asta Walton-Frankenstein. Chiar daca Frankenstein nu-i da un warning explicit pana ce inchide ochii definitiv, ba chiar il incurajeaza in prima faza, tanarul Walton isi cam da seama in urma istoriei aflate unde-s limitele, si mai mult ca nu-i doar el afectat de ele. Iar pana la urma pune punct la timp unui dezastru care ar condamna tot echipajul hotarand sa se intoarca. Ei, cadrul asta inchide romanul intr-o bucla asa cum l-a deschis, ramanand rezervat in Nordul inghetat interactiunii celor doi pentru o morala prinsa printre randuri ca mai sus. Creatura, revine prezenta abia intr-o faza finala de epilog, unde mai atenueaza prin remuscari imaginea predominant negativa din cursul romanului centrata in special pe instinctul criminal. Si care in final alege sa-si urmeze creatorul. Acuma, ce-au facut cele doua ecranizari...

In deschidere, Kenneth Branagh pastreaza linia romanului relativ ok. Creatura n-o vedem in prim plan, iar in rolul lui Walton il avem pe un Aidan Quinn in tinerete, care chiar daca are o partitura scurta in tot filmul, e de esenta, si prinde foarte bine nuantele de caracter si toata ideea de schimbare in final. Esentiala ca trasatura umana surprinsa. Singurul minus care se pastreaza si in decursul filmului e poate nuanta de interpretare care-i usor teatrala si cu un hint de overacting - dar asta pana la urma e in linie cu stilul narativ al romanului. In versiunea del Toro, inceputul ne livreaza rapid o intrare in scena a creaturii, terminator-style = azvarlind dintre marinari in stanga si in dreapta, si cu veleitati de campion de bowling, adica fix intr-un ceaun in flacari (era in plus in decor oricum). The Terminator e evident rezistent miraculos la orice glont, nefiind respins decat cu un blunderbuss rotativ cu tevi multiple, probabil dotare steampunk standard in orice ambarcatiune de secol XIX. Mai bizar e ca Walton nu mai e Walton, ci un capitan danez in prag de pensionare, care pare ca mai avea in bucket list si Polul Nord si foarte deschis la invataturi de viata pentru viitoarea reincarnare. Poate-s eu prea picky, dar toata constructia moralista de care spuneam mai sus mi se pare zdruncinata zdravan ca si credibilitate. In plus, tot aerul de mister in care pleaca varianta literara pana ce ne dezvaluie treptat subiectul se cam duce naibii. Dar poate cel mai elocvent e de pus side-by-side cele doua intro-uri, si asa vedem mai clar ce atmosfera transmite fiecare productie (2025 din doua bucati ca n-am gasit una continua).

Libertati in desfasurarea principala a povestii au ambele variante, dar tot cea din '94 ramane mai fidela cartii. Nu avem acolo un tata tiranic si nici care moare timpuriu. Frankenstein pleaca la studii in Ingolstadt, nu prin Scotia (romanul e foarte descriptiv apropo de locatii geografice, pe care del Toro le ignora cam complet). Nu avem un finantator al cercetarii aparut de nicaieri cu dorinte de viata eterna care isi incheie existenta si rolul in subiectul filmului la fel de subit cum a inceput-o (ma asteptam ca macar o parte din anatomia creaturii sa mosteneasca ceva de la el, daca tot s-a introdus asta ca valenta creativa). Nu avem un laborator in vreun castel sau turn ca hala de productie. In varianta '94 avem bucata de roman in care fratele cel mai mic e ucis de creatura care reuseste sa arunce vina pe o servitoare, sfarsind si ea nevinovata, si care e servit drept warning pentru ce urmeaza. Henri Clerval, cel mai bun prieten al lui Frankenstein si personaj esential e parte a distributiei in '94, inlocuit cumva cu unul din frati in varianta 2025. In Frankenstein '94 principalul personaj feminin, Elizabeth, ajunge pentru scurt timp sotia lui Victor Frankenstein si nu a altui frate, fara toata idila insipida din 2025, unde creatura pare sa fie mai degraba subiectul interesului romantic. Aici avem insa si principala deviere din versiunea lui Branagh, unde dupa ce Elizabeth e ucisa (de creatura ca in carte, nu de Frankenstein), Frankenstein o reinvie dar in interes propriu nu la cererea creaturii. A curs suficienta cerneala ca si critica la schimbarea asta daca-mi aduc eu bine aminte din ce mai citisem. Sa analizam. Spre deosebire de invincibilitatea acordata creaturii de catre del Toro, cu durata pe tot filmul, care pare mai degraba ca ne trimite spre superhero movies, Elizabeth reinviata: 1) nu rezista prea mult, sub 10 minute de real time 2) e ceva ce nu-i asa departe de carte unde exista o tentativa de a crea o pereche pentru creatura si 3) consolideaza filonul romantic care e pana la urma fundamental in film si in roman, principala durere a creaturii si cauza tuturor relelor fiind absenta unei perechi si refuzul creatorului de a-i oferi una. Nu stiu ce consolideaza rezistenta la gloante a Terminatorului din versiunea noua. Poate reclamele la veste de protectie.

Tehnic, "Frankenstein"-ul lui del Toro e prea pastelat pentru un horror gotic, imaginea din varianta '94 fiind mult mai in ton cu atmosfera la care te-ai astepta. Si avem totusi culoare si acolo, dar e un joc de contrast ba cu flacari, ba cu o trena rosie, pe un gri-albastru care e pastrat in general ca nuanta de baza care se pliaza bine pe ce feeling te-ai astepta sa-ti transmita. Nici la coloana sonora nu mi se pare ca stam mai bine in varianta noua. O fi Alexandre Desplat un compozitor bun si linia melodica poate mai versatila, dar Patrick Doyle in '94 (pe care n-as sti pentru ce sa-l mai recomand) a reusit sa prinda acolo o secventa minimalista care pleaca din intro si care se retine ca tema principala in soundtrack.

La actori de obicei ma abtin ca-i mai subiectiva aprecierea, dar nu cred ca exista cineva, decat poate Christoph Waltz fara corespondent in '94 fiind personaj inventat, care sa fi iesit mai bine in varianta noua. Branagh face un Frankenstein mult mai credibil decat Oscar Isaac care pare ca e permanent cu capsa pusa. De Niro se apropie mult mai mult de hidosenia creaturii si de caracterul intunecat transmis de roman. Helena Bonham Carter are totusi un rol fata de Mia Goth care din pacate aici n-are o partitura care s-o puna in valoare.

Tragand linia, cum am scris si in recenzia veche - filmul lui Kenneth Branagh a fost criticat ingrozitor la vremea la care a iesit, si i-au ramas evaluarile de atunci, fiind ba prea "opera" like, ba prea in viziunea regizorului impusa peste a altora, ba overacted, ba kitsch, si multe altele. Frank Darabont ("The Shawshank Redemption", "The Green Mile", "The Walking Dead"), scenaristul, spunea intr-un interviu ceva in genul ca ar fi cel mai bun script pe care l-a scris pe cel mai prost film pe care l-a vazut. As fi tare curios sa stiu o parere obiectiva relativ la scriptul lui del Toro, care nu reuseste sa scape nicio ocazie sa mai adauge sau sa mai schimbe ceva propriu care parca vine mai degraba din "Hellboy" ca inspiratie decat din carte. Pana si in final cand creatura noua da un push ambarcatiunii cu toti marinarii la bord, asteptand dupa asta apusul la orizontul poate unui sequel profitabil (ca na, daca tot n-are cum sa moara), ca diferenta fata de flacarile (© Mary Shelley) in care creatura veche decide sa-si puna capat existentei si sa incheie relatia cu rasa umana. La cata ipocrizie pare sa existe insa in critica de film curenta din care foarte multa a ridicat in slavi noul Frankenstein, m-as astepta la niste carcoteli precum ca vai, dar daca e ca in carte Frankenstein din '94 n-avea ce sa caute si el pe rug.

Ca "epilog": acum 17 ani nu terminasem romanul, care again, nu-i cea mai grozava lectura avand in vedere stilul narativ de inceput de secol XIX. Acum l-am terminat. Poate e doar impresie la cald, dar ce pot sa zic e ca diferentele lui Branagh din Frankenstein '94, il fac mai Mary Shelley's Frankenstein decat e cartea = mult mai apropiat de un curent romantic. Frankenstein '25 e clar un del Toro's Frankenstein unde apropierea cea mai evidenta e de curentul comic books. Mai departe depinde de gust. Eu raman la:

Rating: 2 out of 5 Frankenstein '25 (ca sa pastram si o simetrie cu anul)
Rating: 5 out of 5 Frankenstein '94 (cu un subiectivism asumat)
+ urari pentru un 2026 mai ok, mai linistit, si cu filme mai bune ;)

Winter-Spring 2025-2026 Movie Preview

Revin la intrarea periodica, cu o selectie lunara din premierele anuntate pe urmatoarea jumatate de an. Incepe sezonul de "award movies", deci in teorie ar trebui sa avem de unde alege, desi mai jos nu cred ca prind asa multe din astea.

Decembrie e destul de ofertant, dar in ciuda recenziilor stelare o sa-mi permit deocamdata sa fiu circumspect relativ la recent lansatul "Hamnet". Pot sa cred ca Jessie Buckley face un rol de Oscar, dar n-am incredere de loc in Chloé Zhao pe regie dupa experienta "Nomadsland", din care nu mi-a ramas nimic notabil de retinut, deci aici dau skip la trailer. Alta productie care a prins deja ceva recenzii bune e "Nuremberg", iar relatia pacient-psihiatru Hermann Göring vs Douglas Kelley e intr-adevar un subiect de film. Din nou insa, ce avem aici ca scenariu mi se pare totusi o varianta prea Hollywood-ish, cu destul overacting care transpira si in trailer, si care nu stiu cat acopera din complexitatea cazului (Kelley ramane subiect de film si dupa Nuremberg). Probabil ii ramane totusi o valoare documentaristica, iar ca film pe ansamblu = inclusiv productie si tehnic, pare totusi sa livreze ceva ok.

Daca ar fi sa aleg un singur film din decembrie din ce are released trailers, ar fi "Dust Bunny". Regie + script de Bryan Fuller, cu debut pe lung metraj nu promite nimic (ba mai rau, omul e responsabil de o bucata din "Star Trek: Discovery", singura serie total indigerabila din toata franciza). Totusi trailerul paca imi da un hint de "Leon" amestecat cu o surreal fantasy a la "Sucker Punch" (underrated), deci poate are sanse sa iasa un pic din peisajul clasic de Hollywood. Depinde de cata pelicula se consuma pe CGI cu efecte de flying bullets and stuff.

Am zis sa mai punctez in decembrie si "The Housemaid". Paul Feig are multe filme mediocre la activ dar si o bijuterie, "A Simple Favor" (prima iteratie; a doua, recenta, n-am avut nici timp s-o vad, e jos de tot in ratings, si nici nu prea-i vad rostul). E de vazut daca aici ii mai iese o chimie intre Sydney Sweeney si Amanda Seyfried, cum a iesit acolo intre Anna Kendrick si Blake Lively. In "A Simple Favor" scenariul a ajutat mult, cu nota pregnanta de umor negru; aici pare ca ramane doar partea de negru fara umor, dar avem o baza intr-un roman bestseller, deci om vedea.

Acum multi ani am avut ocazia sa prind un screening de festival a "These Final Hours", o productie indie a unui regizor australian, Zak Hilditch, avand ca subiect sfarsitul lumii asteptat ca fenomen cataclismic undeva pe o coasta a continentului de la antipozi. N-a fost extraordinar, dar ce mi-a ramas a fost o caldura umana (no pun intended, avand in vedere fenomenul cataclismic) simtita altfel pe fondul apocaliptic descris. In ianuarie avem un release asteptat pentru "We Bury the Dead", yet another zombie horror, in regia si scenariul aceluiasi Hilditch, nu asa de indie insa de data asta. O sa-mi sustin in continuare opinia ca genul asta e ceva aparte de orice alt horror, atata timp cat ramane intr-o linie stabilita cumva de George Romero, cu ale lui "of the Dead". Amprenta e pusa acolo in special pe latura psihologica de relatie inter-umana intr-un cadru distopic, si mai putin pe horror. Iar exemple sunt multe de la "The Crazies", "World War Z", "I Am Legend" pana la "The Walking Dead" ca serie, cu toate bucatelele mai telenovelistice din ea. Si aici ar fi intrat poate si alta productie mai high-profile anuntata pe ianuarie, a 4-a iteratie din seria "28 ..." a lui Danny Boyle - "... Years Later: The Bone Temple". Numai ca nu mai e cu Danny Boyle in spate, si mi se pare ca acolo se incearca deja sa se stoarca prea mult din setting si se compenseaza cu blood and gore ca sa se acopere asta. Deci daca ar fi sa aleg din cele doua, cred ca mai promitator e cel cu fond australian, atata timp cat n-o sa fie foarte corupt de Hollywood in productie.

Ca sa mai aducem o pata de culoare, ce am mai zis ca ar merge de pus pe lista inceputului de 2026, ar fi un crime mystery frantuzesc, "Vie privée", iesit cred la Cannes anul curent in avanpremiera, cu o Jodie Foster intr-o partitura French-speaking a unei psihiatre cu veleitati de Maigret sau Poirot. Vedem de care se apropie mai mult la lansarea oficiala din ianuarie.

"All You Need Is Kill" e varianta originala in forma manga japoneza a story-ului din "Edge of Tomorrow", unul din cele mai bune SF-uri, daca nu cel mai bun, produse de Hollywood in decada trecuta. Ma rog, e posibil sa fiu usor subiectiv avand in vedere la ce moment l-am vazut si ce impact mi-a lasat ideea de posibil ciclu repetitiv ca perceptie temporala, dar filmul e considerat underrated de multa lume. Revenind la varianta japoneza, din pacate asta a ramas doar pe hartie pana recent, cand a fost in sfarsit transpusa intr-un anime anuntat pentru ianuarie. Teaser-ul nu spune mai nimic + stilul grafic n-as putea sa zic ca ma incanta prea mult. Dar pentru subiectul din spate am zis ca e de punctat, iar cine e dornic de mai multe detalii cu risc de spoilers, poate vedea in al doilea clip o comparatie extinsa de acum vreo sapte ani, intre US version si Japanese manga.

"Good Luck, Have Fun, Don't Die" aterizeaza in februarie in cinema ca o combinatie intre Gore Verbinski (regie) si Matthew Robinson (scenariu). Primul e mai cunoscut pentru seria "Pirates of the Caribbean", dar are alte filme mai bune desi underrated la activ, ultimul fiind "A Cure for Wellness", un thriller tocmai din 2016. Un plus la Verbinski ramane si versatilitatea intre genuri - mai avem de exemplu "The Lone Ranger" - western cu accente foarte faine de comic negru, "Rango" - animatie premiata cu Oscar, "The Ring" - horror de referinta. Matthew Robinson mi-e cunoscut pentru ca ar fi fost in carti pentru scriptul la continuarea la "Edge of Tomorrow", apropo de mentiunea anterioara, pentru alt film ne-avand alta referinta decat "Love and Monsters" care a fost ok, desi cam Hollywood-ish. Aici trailerul ma cam duce spre aceeasi senzatie, deci imi pastrez asteptarile jos, dar poate is sanse de o surpriza.

Pe lista de februarie, am bifat si "How to Make a Killing", o comedie neagra scrisa + regizata de John Patton Ford, la al doilea film al sau dupa "Emily the Criminal" din 2022. Precedentul a fost ridicat mult de Aubrey Plaza, motivul pentru care l-am vazut de altfel, deci poate oi fi subiectiv, dar oricum rolul de acolo a fost atipic fata de altele. Cel de fata da totusi o impresie de scenariu ceva mai solid/complex, deci i-as da o sansa.

Nu ma mai uit la slasher horrors de multa vreme, dar nu puteam sa las februarie fara "Scream 7", mai ales ca Neve Campbell revine one more time ca Sydney Prescott, impreuna cu Kevin Williamson care a semnat scenariile din serie pana la episodul 4 cred. Tura asta a preluat in sfarsit si regia, desi aici e de vazut ce-o iesi, dar dupa ce Wes Craven n-a mai fost, probabil ramane printre cei mai calificat pentru job. Cu tot caracterul comercial pe care-l are, nu cred ca mai e alta serie de slasher horror care sa se fi pastrat in medie atatia ani la un nivel decent, care sa fi avut atata influenta in gen, si care sa pastreze o balanta perfecta intre ce tine de horror, comic negru si teenage drama, care imi da de fiecare data un sentiment nostalgic relativ la timpurile cand am vazut primul "Scream". And again, Sydney is back ;)

Trailerul la "Project Hail Mary" zice cred deja cam multe, dar SF-urile nu-s foarte dese, si nici trailers iesite pentru primavara n-avem inca cine stie ce. Deci o sa ma opresc la optiunea asta pentru martie. Pana la urma Drew Goddard (scenariu) mai are si "The Martian", "Bad Times at the El Royale" si "The Cabin in the Woods" in CV. Deci foarte rau nu cred ca iese.

Nici pe aprilie nu prea am ce alege, si nici in sequels nu prea am incredere, dar din nou, sa pastram sperante pentru "Ready or Not 2" daca si filmul a pastrat echipa din prima parte. Cu toti litrii de vopsea, sos tomat, sau alt lichid cu tenta rosiatica varsata, prima parte a fost surprinzator de buna. Avand in vedere ca subiectul e destul de clar si probabil fara mari surprize, daca a doua iteratie iese macar la vreo 2/3 din nivelul primului episod tot ar fi ok.

In loc de premiere anuntate in mai, unde ar intra iar niste spin-offs din universul "Star Wars", sau o continuare la "Mortal Kombat" (care pot sa admit ca vine totusi macar cu niste nuante de auto-ironie), am preferat sa mai adaug doua titluri care au fost deja lansate prin tara de origine cred, dar pana la distributie in Europa mai au un pic. Deci, indefinit pentru primavara viitoare, ar mai fi "No Other Choice", ultimul film sud-coreean de Park Chan-Wook ("Oldboy" + restul din Vengeance trilogy, "Thirst" si altele), cu un Lee Byung-hun in rolul principal care parca a mai pus cativa ani, dar tot pare pe o formula secreta anti-aging, si "Fabula", o productie olandeza, care pare un soi de Guy Ritchie movie intr-o varianta mai continentala.

Cam asta ar fi. Am mers pe o varianta ceva mai extinsa ca in ultimele runde de preview de acum +1 an, ca sa mai compensez pauza de la ultima incoace. Hopefully it's useful for somebody + sa speram ca n-am nimerit chiar foarte rau foarte des - la previews you never know.

18 - Paprika (2006)

Back. Am zis ca ocazia aniversara anuala e un moment propice sa incerc o revenire, desi nu estimez intrari prea frecvente in perioada urmatoare. N-am vazut in anul de pauza asa multe filme dupa cum vedeam pe vremuri, dar ceva titluri demne de o intrare de revenire am prins, si ca sa fiu fair o enumerare ar include:

• "Conclave" - probabil cel mai bun film ca pachet complet vazut in ultimul an
• "Mickey 17" - very underrated
• "Straume" - in caz de preconceptii ca nu poate exista film fara dialog
• "Bugonia" - tandemul Lanthimos/Stone functioneaza in continuare, cu un episod nou, suficient de divers fata de precedentele cat sa inchida niste critici care se plangeau de monotonie
• "La sociedad de la nieve" - dur, dar merita
• "The Brutalist" - cam lung, dar merita
• "Anora" - bun, dar spre guilty pleasure
• "Companion" - ma asteptam sa fie guilty pleasure, dar bun
• "Alien: Romulus" - surprisingly good, peste iteratiile lui Fincher si Jeunet, sub Scott si Cameron, practic cea mai buna revenire a seriei din '86 incoace
• "Wallace and Gromit: Vengeance Most Fowl" - "The Curse of the Were-Rabbit" de acum 20 de ani cred ca ramane mai funny (damn, I'm old), dar se apropie
• "The Accountant 2" - nu la fel de bun ca primul, dar inca suficient de original cat sa iasa un pic din tiparul de action clasic

si ar mai fi poate si altele. Am ales totusi pentru azi ceva de cinematica, "Paprika", poate mai jos decat destule din cele anterioare. S-a nimerit insa sa fie ultimul vazut, si m-a nimerit intr-o coincidenta de moment cu multele substraturi, printre care apare si o metafora relativ la cinema echivalent ca "reality escape" cu visele = l-a sincronizat bine cu o reanimare a blogului.

Filmul e ultimul anime din cele vreo 4 produse de Satoshi Kon intr-o scurta existenta. Am mai auzit de ele, dar nefiind foarte amator de asa ceva am tot zis pas. Pana acum vreo trei zile de cand l-am vazut pe cel de fata pe bucatele. Initial, n-a reusit sa ma prinda suficient cat sa-l vad intreg cap-coada, dar ajungand totusi la coada am inteles de ce pana la urma m-a prins pana acolo. Sa intram totusi un pic in subiect: Intr-un viitor nu foarte indepartat, DC Mini, un dispozitiv proaspat inventat intr-un institut de cercetare permite conectarea la visele unei persoane. Actiunea se deruleaza in jurul catorva personaje, in mare cativa dintre angajatii institutului respectiv, dintre care o psihiatra profita de dispozitiv pentru a interactiona cu proprii pacienti via un alter ego: Paprika, in particular cu un politist insomniac cu vise recurente. Povestea se complica cand prototipul DC Mini e furat, si ca urmare incep sa apara victime cu un comportament bizar in care visul ajunge sa domine ce se intampla in real. Mai departe actiunea se invarte in jurul investigatiei furtului, iar mai multe detalii ar rezulta in spoilers, asa ca zic sa ne oprim aici cu subiectul.

"Paprika" are o baza literara se pare, si e referit des ca sursa de inspiratie in "Inception". Eu n-as zice ca e mult mai prezent acolo decat "Ubiq" de P.K. Dick, cel putin din ce se vede in anime. Intr-adevar motivul comun de "dream access" e central in "Paprika", dar avem alt story, cu un cu totul alt sens. O poveste a carei desfasurare m-a convins ca suprarealismul cu nuante haotice nu e ceva specific Hayao Miyazaki + Studio Ghibli in anime-urile japoneze, pentru ca avem parte din plin si aici. Iar asta e minusul care face la un moment dat filmul usor incalcit si greu de urmarit, nemaifiind clar intotdeauna ce se intampla si daca suntem in realitate sau intr-un vis. Dar totusi vine pana la urma si acel alt sens de mai sus.

Pe partea de plus, filmul exceleaza tehnic as zice, cel putin pentru un anime. Avem scene cu nuante volumetrice pentru perspectiva, cu joc de lumini si altele, foarte fain si atent lucrate. Montajul ajuta la fel mult la impact. Nu in ultimul rand avem o coloana sonora care n-are cum sa treaca neremarcata, fie si doar pentru o piesa care sustine impresia de vis haotic cu o gramada de suprapuneri armonice, desi daca ar fi de extras linia melodica pe single track, ce iese e contrastant de calm (a se vedea varianta de clape mai jos, chit ca e cu reverb/sustain activ + high pitch).

Cam asa ramai si la finalul filmului. Cu o impresie ca ai trecut prin ceva ametitor, dar care ti-a lasat suficient cat sa-ti extragi ce metafora vrei tu din vis :) = suficient de complex cat sa fie interpretabil dupa dorinta. De la o balanta intre live your life vs. regrete la... dar am zis, no spoilers ;)

Rating: 4 out of 5 ( asa de aniversare, ca altfel cred ca ramaneam la 3.5, prea metaforic poate da in obositor :) )

PS: Si totusi spoilers :P press play by choice - desi asta-i probabil cea mai evidenta metafora (cam ce-am scris si eu mai sus):

17 + Terminator 2: Judgment Day (1991) + blog break

"The unknown future rolls toward us. I face it, for the first time, with a sense of hope. Because if a machine, a Terminator, can learn the value of human life, maybe we can too." Asa se termina "Terminator 2: Judgment Day", in 1991, acum 33 ani. Dupa 33 de ani mi se pare ca multa lume isi face mai des probleme legate de scenarii ipotetice, ori similare filmului cand AI-ul o sa ne elimine de pe planeta, ori ca ne-am putea intoarce la dark ages cand nu conta demografia unei zone in fata cotropitorilor, ori alte variante apocaliptice. Se cam pierde esenta din ultima fraza de mai sus si nu se prea mai vede padurea din cauza copacilor, in contextul in care in realitatea obiectiva unii mor aiurea in conflicte armate suprafinantate fara sens in timp ce altii mor aiurea prin spitale subfinantate. Dar cand am inceput blogul asta acum 17 ani, nu l-am inceput ca sa fac politica...

Acum 17 ani am inceput blogul asta cu un top 5 personal, din care "T2" tocmai iesise la vremea aia, dupa ce vazusem "The Jacket". Nu mai am un top 5, si as vrea sa revad "The Jacket" pentru ca nu mi-l mai aduc aminte foarte bine. Dar intamplator, am prins o redifuzare recenta la "T2" care a venit cumva intr-un moment in care aveam nevoie de asta, si am zis ca merita sa repar problema. Nu prea cred insa ca are sens sa discut subiectul unui film arhicunoscut, deci o sa ma rezum doar la cateva idei.

Am avut privilegiul sa vad "Terminator 2" pentru prima oara intr-un cinema, cred ca prin 1992, cand in Romania incepuse sa se extinda cu un oarecare delay distributia de filme made in Hollywood. Aveam vreo 9 sau 10 ani, si tata a zis sa scoata familia la film, in ciuda faptului ca nu l-a prins niciodata genul SF. Motivatia a fost partea vizuala care se spunea ca e peste orice iesise in cinema pana atunci. Revazand filmul de multe ori, si la atatia ani dupa, nu pot decat sa zic ca ramane din punctul asta de vedere intr-o categorie foarte selecta, poate impreuna cu primele doua din seria "Alien" si foarte putine altele, in care efectele nu par depasite nici acum. Partea vizuala e complementata de una dintre cele doua coloane sonore impresionante pentru expresivitate in raport cu minimalismul specific lui Brad Fiedel (cealalta fiind din "The Serpent and the Rainbow"), un compozitor orientat pe synth, care n-a prea prins mult din Hollywood mainstream, in conditiile in care sunetul specific si-a cam pierdut din trend dupa anii '80.

Spuneam mai sus ca pe tata nu l-a prins niciodata genul SF, dar "T2" cumva a mers. Si probabil ca a mers pentru ca scenariul din "T2" nu e unul de deep SF, cum ar fi "Matrix" care are aceeasi tema de fond, ci unul amplasat intr-un context curent la vremea aia de real life, ceea ce pe langa factorul de credibilitate mai creste si un factor empatic. In plus, foloseste probabil cea mai directa expunere de time travel in care avem o calatorie simpla in trecut pentru a schimba viitorul. Dar "T2" nu e lipsit de nuante fine, dintre care unele le observ si eu abia acum. De exemplu, pentru cineva care a vazut primul film din serie in ordine cronologica obisnuita inainte de "T2" (n-a fost cazul meu), la o prima vizionare, excluzand spoilers, pentru o buna bucata din debutul filmului, n-ai avea de unde sa stii ca Arnold de data asta e personajul pozitiv si nu cel negativ. Si mai sunt si altele.

Probabil ceea ce face ca "T2" sa se detaseze dintre filmele lui James Cameron, in general fara foarte multa adancime, e contrastul totusi pe care il are finalul pe partea asta. Un terminator nu se poate auto-termina, dar poate totusi decide pragmatic cand ar fi momentul sa dispara, chiar daca intelege lacrimile copilului care s-a atasat de el. Intr-un sens... probabil s-ar putea interpreta ca nu e dreptul nostru sa decidem cand e timpul sa plecam, dar putem poate sa evaluam cand ar fi "propice" sa avem o iesire din lumea asta, iar daca se intampla chiar sa fie cazul, de -undeva- o s-o primim... Problema e ca nu stiu cine are totusi dreptul sa evalueze asta, si poate ca uneori ar trebui sa mai ia in calcul ca e nevoie de o continuare ( "T3" n-a fost chiar asa de rau :) ). Ma rog... e o interpretare, filmul e film, viata e viata, iar eu nu-s foarte obiectiv zilele astea...

E prima data din istoria blogului cand o sa inchei intrarile pe anul in curs la un numar de o singura cifra, deci o sa urez un "Sarbatori Fericite!" in avans. Am mai avut blog breaks, dar acum e cred cazul sa zic stop pentru un timp mai lung. Totusi, oricat de pragmatic as vedea iesirea la un moment aniversar, s-ar putea sa mai fie candva nevoie de o continuare. Deci, in functie de cum s-o decide de -undeva- sau cum o sa decid eu, "I'll be back"

Rating: 5 out of 5 ( am zis ca trebuie sa indrept omiterea din 2007 ;) )

Dune: Part Two (2024)

Better late than never.. era o vorba. Stiu ca probabil nu mai are cine stie ce utilitate o intrare relativ la "Dune: Part Two" la aproape vreo cinci luni de la lansare, dar anul asta n-am prea mai avut timp de vazut film, cu atat mai putin de ajuns prin cinema. Asa ca la primele zile mai libere de ceva vreme incoace am inceput sa mai recuperez din ce-am ratat. Si incerc sa fiu selectiv.

Cred ca foarte multe de zis despre subiect nu sunt. Probabil pentru cine nu stie deja despre ce e vorba aici, cea mai buna recomandare ar fi de vazut "Dune: Part One", sau o vorba de duh de genul: inainte de "Game of Thrones"/"Star Wars"/"orice alt SF epic in care avem un imperiu si o lupta intortocheata pentru putere intre factiuni rivale" a fost "Dune". Cel putin valabil din 1965 incoace, de cand a aparut primul volum al lui Frank Herbert a carui adaptare e completata in partea secunda despre care vorbim acum, intr-o versiune regizata si scrisa partial de Denis Villeneuve. Filmul reia actiunea de la exilul lui Paul Atreides alaturi de mama sa in desert alaturi de populatia indigena de fremens, vanata de raidurile casei Harkonnen stabilita la conducerea planetei Arrakis.

Nu mai tin minte ce-am scris foarte exact in recenzia primei parti, dar retin ca m-a impresionat vizual in primul rand si mai putin in rest. Partea cu impresia vizuala se pastreaza si aici. Am un regret major ca n-am reusit sa-l vad pe big screen, dar asta e.. Ca mix complet de imagine + art direction + montaj video, e cred cel mai bine lucrat SF pe care l-am vazut de la "Sunshine" incoace (cu o mentiune si pentru "Inception" in intervalul asta). Si nu, n-am uitat de "Avatar" sau altele, dar pentru orice apreciere vizuala exista o nota de subiectivism. In orice caz, aici imaginea merge un pic mai adanc din pdv semnificatii, ca si in primele referinte de mai devreme - a se vedea doar contrastul tonului cald din scenele petrecute in desert cu raceala monocromatica a luptei demonstrative in arena de sub privirile baronului Harkonnen.

Raman la opinia ca atat Paul Atreides cat si Chani nu au avut parte cea mai buna varianta de casting in ce priveste actorii, iar variantele anterioare ale adaptarilor "Dune" au nimerit mai bine. Compenseaza insa restul distributiei, care cred ca face o treaba excelenta inclusiv in ce priveste noile personaje introduse. Partea care m-a surprins cel mai placut e insa ca tonul adaptarii mi s-a parut mult mai putin deviat de la linia pe care o cunosteam eu in ce priveste "Dune". Mai sunt elemente care mi se par schimbate inutil, precum executia baronului Harkonnen, care m-au facut sa dau un Google search ca sa-mi confirm care e varianta originala. Dar nu e ceva care sa schimbe atat de mult un feeling general, asa cum parca lasa oarecum de inteles prima parte. E posibil ca Denis Villeneuve sa fi aplecat urechea la criticile venite si sa fi schimbat directia spre o abordare mai conservatoare in ce priveste materialul original. Pe langa asta vine insa si un mod foarte bine pus in scena de a trata desfasurarea subiectului. E probabil foarte dificil sa gasesti o varianta optima pentru complexitatea "Dune" care sa nu para ori prea lungita, ori prea scurtata. Aici, in partea a doua, cred ca vedem varianta optima.

Poate sunt eu prea batran sau nostalgic, dar pentru mine cea mai de impact adaptare overall din universul "Dune" ramane inca mini-seria "Children of Dune", cu toate libertatile pe care si le-o fi luat de la materialul scris. Din ce retin acolo, s-a incercat compactarea a de fapt mai mult decat ce intra doar in volumele ce corespund titlului. Respectiva serie e insa continuarea a ce avem in filmul de fata, iar povestea isi are un rol in impact. Deci ramane de vazut cum o sa fie "Dune: Messiah" care am inteles ca ar fi in pregatiri aici ca replica. Deocamdata, lasand la o parte ce tine de tehnica unde nu putem face o comparatie, ce pot sa zic este ca intre adaptarile romanului initial Villeneuve a reusit sa obtina cu "Dune: Part Two" ceva ce depaseste clar cele doua tentative anterioare. Si probabil va ramane un SF de referinta pentru multi ani incolo.

Rating: 4.5 out of 5

Summer-Fall 2024 Movie Preview

Cu o oarecare intarziere anul asta, incerc totusi sa fac un lightning fast preview a catorva titluri anuntate pe vara-toamna. Fara alt blah-blah introductiv, ce mi-a atras atentia se rezuma la urmatoarele.

Cu o schimbare de distributie avem in iunie un prequel, "A Quiet Place: Day One", de fapt a treia parte din putinele productii din zona horror care mi s-au parut ok in ultimii ani. John Krasinski isi pastreaza din atributiile de scenarist, iar la regie il avem pe Michael Sarnoski, a carui activitate anterioara include in principal "Pig", relativ ok. Poate totusi iese ceva macar relativ ok si aici.

"The Convert" e un film produs anul trecut, dar care ca data de lansare mainstream a ajuns in iulie anul curent. Si cum parca e un pic altceva decat peisajul obisnuit de summer blockbusters...

In august, are lansarea "Alien: Romulus", o noua iteratie din serie, fara Ridley Scott ca regizor. Inlocuitorul, Fede Alvarez, are mai multa experienta in horror clasic decat in SF ("Evil Dead", "Don't Breathe"), si trailerul pare ca ar trage mai mult in directia asta. Dar, vedem...

Probabil capul de afis pentru septembrie e "Wolfs", sau mai bine zis capetele de afis, George Clooney si Brad Pitt, intr-un thriller al carui trailer pare promitator.

Spre deosebire de celelalte sequels/prequels de mai sus, in octombrie "Joker: Folie a Deux", il pastreaza pe Todd Phillips ca regizor. In consecinta, eu zic ca-i de vazut.

As incheia intrarea de azi pentru noiembrie cu "Gladiator 2", ca tot ma plangeam mai sus ca l-am pierdut pe Ridley Scott de la carma "Alien", dar n-avem inca trailer. Iar acolo cred ca asteptarile sunt considerabil mai mari ca pentru un SF in care s-a cam zis ce era de zis in episoadele de pana acum. Asa ca mai asteptam.

Gojira -1.0 (2023)

"We'll need a miracle to make it work." "Doing nothing won't cause a miracle, either." - Asta e un schimb de replici din "Gojira -1.0" care cumva prinde esenta unui monster movie, cumva metaforic, in sensul in care nu m-as fi asteptat vreodata ca o iteratie din seria Godzilla sa fie atat de diferita in sens pozitiv de restul. Dar trebuie luat in calcul ca totusi ce avem aici nu e o productie made in Hollywood. Chiar si asa nu tin minte sa fi auzit prea multe despre adancimea dramatica a seriei japoneze. Pentru ca daca tragem linie, ce avem aici se duce parca mai mult spre drama decat spre monster movie.

Subiectul filmului de fata e plasat la finalul WW2, intr-o Japonie dezintegrata, unde in debutul filmului un pilot kamikaze dezertor aterizeaza pe o insula ce gazduieste un post de mentenanta pentru avioane, care in seara respectiva e ras de pe fata pamantului de creatura iesita din ocean. Dar omul supravietuieste, impreuna cu mecanicul sef care il acuza de lasitate in fata unei confruntari cu monstrul, si in consecinta de vina pe care o are in moartea celorlalti. Urmeaza partea mai consistenta de drama unde auto-reprosurile il urmaresc pe respectivul pilot la intoarcerea in Tokyo, cand incearca sa-si gaseasca un rost printre ruinele ramase dupa razboi, impreuna cu o femeie ramasa ca si el fara parinti si un copil adoptat al nimanui. Cand lucrurile par sa se aseze cumva, Gojira revine in peisaj, aducandu-i aminte de episodul de pe insula. Iar de aici incepe partea sa-i zicem mai de Hollywood a unui monster movie, dar totusi ce urmeaza nu pierde tonul mult mai complex de drama construit pana la momentul respectiv, ci il duce mai departe.

"Gojira -1.0" nu are efectele vizuale standard ale unui film de box-office de vara, din care daca iei o scena de explozii si srapneluri aruncate poti s-o interschimbi probabil usor cu una din altul. E ceva mult mai particular pe partea asta aici, pentru ca in primul rand pleaca de la o experienta vizuala care parca pare mai reala tocmai prin lipsa exagerarilor in ce se vede. N-avem toate culorile posibile imprastiate pe ecran cand sare ceva in aer. In plus, n-am vazut ultimele intalniri de la Hollywood intre Godzilla si Kong, dar aici parca monstrul pare mai degraba extras din stop motion-urile vechi japoneze si reprelucrat in zona moderna de VFX. Se ajunge si la efecte mai "albastre" la propriu pana la urma cand Godzilla incepe sa-si foloseasca arsenalul din dotare, dar chiar si asa isi pastreaza un aer mai credibil vizual fata de multe alte filme.

Ca si concluzie, filmul merita vazut pentru poveste din care n-am dezvaluit prea mult, si care are o densitate decenta, pentru vizual si audio, dar mai ales pentru intersectarea foarte bine lucrata intre drama si actiune, si pentru o metafora aproape continua in favoarea vietii care vine ca un contrast puternic asupra unei idei de sacrificiu exagerat intalnit destul de des in cultura japoneza.

Rating: 4 out of 5

The Wonderful Story of Henry Sugar (2023)

Continui seria intrarilor sumare, cu una iar ceva mai aparte fata de majoritatea = un scurt-metraj: "The Wonderful Story of Henry Sugar". Nu mai stiu daca am mai avut vreun subiect din categoria asta in istoria blogului, dar trecand peste motivatia + potrivirea cu lipsa de timp, aici chiar am considerat ca merita un pic de atentie. Dupa "Fantastic Mr. Fox", tocmai din 2009, e a doua adaptare a lui Wes Anderson dupa o poveste scurta a lui Roald Dahl, iar ce face filmul e fix sa nareze povestea respectiva. Mai precis punctul central de la care se dezvolta e istoria unui magician hindus cu abilitati de a vedea fara ochi, care aparent vine cu niste influente plecate de la un personaj real. Cealalta jumatate de poveste o las pentru vizionat ca si-asa nu-i lunga. Filmul emana stilul caracteristic al lui Wes Anderson = cu toata gama cromatica obisnuita si asa zisa distributie in gen "ensemble cast", in care avem o tranzitie de la un personaj in plan principal la altul, chiar daca e la scara de scurt metraj. Dar mai ales avem acelasi ton optimist dublat de un umor fin, cateodata abia perceptibil. Cumva, pe scurt, e ca un episod mai altfel de "The Outer Limits", "Black Mirror" sau altceva de gen, dar intr-o lumina mai pozitiva ;) Sarbatori fericite si linistite!

Rating: 4 out of 5

Fast Charlie (2023)

Daca ar fi sa fac un top pentru discrepanta intre impresia lasata de un trailer si un film vazut in ultimii doi-trei ani, "Fast Charlie" probabil ar fi undeva printre primele pozitii. Acuma na.. impresia pana la urma e subiectiva, si relativ la trailer, si relativ la film.

Subiectul se poate desprinde totusi macar partial din cele doua minute de secvente atasate la finalul intrarii de fata. Charlie Swift (Pierce Brosnan) e un "fixer" pentru o organizatie criminala din.. Biloxi, Mississippi (fapt divers: oras cu mai putin de 50k locuitori). Care dupa 30 de ani de dominare teritoriala sub carma "nasului" Stan Mullen (James Caan in ultimul sau rol), se gaseste in pragul unui "hostile takeover" cand un tanar gangster se hotaraste sa elimine toata conducerea gruparii. Povestea e previzibila conform trailerului, Charlie scapa si vrea razbunare. Ce nu-i asa previzibil e ca firul asta de actiune e mult mai putin principal decat pare, si filmul e departe de standardul tipic de payback action thriller de serie B. In primul rand avem o gramada de nuante de comedie neagra. In al doilea rand mai avem un set de nuante mult mai fine de drama lenta cu aspecte care tin de o midlife crisis intarziata a personajului principal. Iti aduce un pic aminte parca de filmele lui Martin McDonagh ("In Bruges", "Seven Psychopats", etc.), dar nu-i chiar acelasi nivel. Se simte insa ca exista un roman la baza = story-ul nu-i chiar asa subtire cum pare la prima vedere. Avem si o insertie de romance si altele, care lasa cumva in background dupa cum am zis firul principal.

Dacar ar fi sa gandesc la rece, nu-i un film pe care sa-l pot recomanda din alte motive decat ce-am scris mai sus. Actorii isi fac treaba ok. Regizorul (Phillip Noyce) isi face treaba ok - desfasurarea te tine prins, si nu simti nicio lungime. Totusi, mai ales in plan tehnic nu-i niciun element care sa iasa prea mult in evidenta. Poate doar minutele de final intr-un aranjament vizual/sonor care sa-ti smulga o ultima impresie pozitiva. Altfel, lasa cumva senzatia unui film made for tv mai degraba, si de la care parca ai fi asteptat ceva mai mult. Totusi depinde mult cred si de dispozitia in care te prinde. Iar pe mine m-a nimerit la un moment in care ce pot sa fac e sa ma repet :) impresia e subiectiva.

Rating: 3.5 out of 5

L'ombra di Caravaggio (2022)

Se mai intampla sa vad, relativ rar e drept, in programul cinema-ului de mall titluri care nu-s mainstream produse in afara US si Ro. Dar tot rar mi-a trezit interesul unei experiente de big screen ceva din ele, si sa mai ajung si sa prind ceea ce de obicei e o singura proiectie alocata pe zi deja necesita noroc. O exceptie a fost productia de fata, "L'ombra di Caravaggio". Pot sa zic ca vizual a meritat, in rest so & so...

Subiectul, viata lui Michelangelo Merisi cunoscut drept Caravaggio, e unul foarte filmic daca faci un research online de 5 minute. Filmul de fata pleaca de la punctul in care pictorul, exilat in Napoli dupa o condamnare pentru o crima in timpul unei rafuieli de strada, incearca sa-si gaseasca drumul inapoi spre Roma printr-o gratiere oficiala din partea papei. Scenariul introduce un personaj care in scopul asta e angajat de biserica sa investigheze inculpatul. De aici avem construita o radiografie asupra intregii cariere care ne plimba prin viata zbuciumata a omului de la primele panze pana la statutul de pictor recunoscut in perioada respectiva, dar intr-un permanent conflict cu clerul pentru libertatea asumata in creatiile proprii.

Regia filmului ii apartine lui Michele Placido, probabil cunoscut pentru rolul din "La piovra", si tot ce pot sa zic e ca e na.. din pacate imi confirma parerea ca in majoritatea cazurilor cand regia e a unui actor, se vede, si nu in sensul pozitiv. Ce avem aici e un Caravaggio "dezasamblat". Conexiunile sunt suficient de coerente intre experientele din viata omului Caravaggio si impactul asupra pictorului Caravaggio, care mai mult sau mai putin speculativ din pdv dovezi istorice incearca sa surprinda anumite sensuri mai adanci, dar cuvantul cheie ramane "suficient". Se simte ca tot firul filmului e compus din bucati lipite una de alta, in permanenta sarind din flashback in perioada curenta si dupa iar in flashback. Alta problema, poate mai evidenta e distributia secundara. Daca Riccardo Scamarcio face un rol principal care sustine perfect imaginea istorica a personajului, pentru restul actorilor interpretarea mi se pare ca se duce mult prea des in overacting in frunte cu "umbra" Louis Garrel drept anchetator al bisericii. Poate e o metafora regizorala ca apropo la contrastul intalnit ca element specific in picturile lui Caravaggio, desi ma cam indoiesc. Mai degraba pare o economie la tras mai multe duble.

Peste toate problemele de mai sus ramane insa o poveste vizuala foarte fain lucrata care te plimba efectiv prin istoria panzelor lui Caravaggio, pana la nivelul reconstructiei unei lucrari intregi pe ecran. Deci pot sa zic ca daca te intereseaza si imaginea intr-un film, clar merita vazut. Pe langa asta, ce ti se prezinta in spatele valorii documentaristice a productiei, probabil tine si de o interpretare personala relativ la care eu cel putin la momentul curent nu prea stiu cat de obiectiv pot fi. Probabil esenta e ideea ca mai oricine care a avut o urma de inteligenta suficient de sus, mai evident pesemne in arta dar exemple sunt destule si in alte arii, a avut si proprii demoni. Important e cat de bine ii poti tine pentru tine ca sa nu afecteze lumea din jur, si e complicat sa gasesti o balanta cat sa te lase sa lasi ceva in urma. Peste timp istoria ar zice ca lui Caravaggio cel putin partea a doua i-a iesit. In rest... Sarbatori Fericite ;)

Rating: 3.5 out of 5

Winter-Spring 2023-2024 Movie Preview

Am ajuns la intrarea sezoniera obisnuita de inceput de iarna relativ la ce urmeaza ca lansari in urmatoarea jumatate de an, care inca o data imi salveaza lipsa de alt subiect. Deci, sa vedem...

In decembrie deja a iesit pe ecrane prin alte tari se pare, un film care e in mod normal departe de zona mea de interes: "Godzilla Minus One" sau in varianta originala "Gojira -1.0". Sunt doua motive pentru care m-am oprit la titlul asta: recenziile iesite pana in prezent care plaseaza filmul peste medie si faptul ca nu e o productie made in Hollywood = aici avem o varianta japoneza alternativa la seria americana, din care la ultimele am zis pas. Cum am zis, "monster movie" nu prea-i genul meu, dar in cazul de fata ma gandesc sa fac o exceptie.

In ianuarie avem un film de actiune light cu o doza aparenta de umor: "Role Play". Reteta cuplului din care unul (sau ambii) dintre soti are o viata secreta nu-i una noua, dar nici nu vad alt titlu mai promitator pentru inceputul de an. Cel de fata parca are macar un pic de potential de "fun to watch".

Am decis greu pentru februarie sa ma opresc la un film cu sigla Marvel pe undeva prin credits, dar astept de mult sa vad o versiune mai ok a "Next"-ului cu Nicolas Cage (la origini o short story de P.K. Dick), ca pana la urma ceva de genul asta pare ca avem in "Madame Web". Din trailer pare totusi ca the super-hero context daca vine la pachet n-o sa fie chiar dominant. Sper...

In martie cea mai asteptata premiera e partea a doua din "Dune" amanata din noiembrie, pe care am mai avut-o in lista trecuta, asa ca trecem direct la aprilie. Unde din pacate nu prea am ce alege din trailere iesite pana in prezent si ma vad nevoit sa ma rezum la replica US made a titlului de la care-am plecat = "Godzilla x Kong: The New Empire". Na, ca am ajuns sa am doua "monster movies" in lista. Acuma, sa decida fiecare ce varianta prefera...

Incheiem cu luna mai care aduce "Furiosa", continuarea, sau de fapt cred ca prequel-ul, lui George Miller la reboot-ul "Mad Max" din 2015. Atunci n-am fost foarte increzator si am fost surprins placut de rezultat. Nici acum nu-s foarte increzator. So...

Killers of the Flower Moon (2023) + 16y

O sa trec repede peste partea secundara din titlu = varsta de 16 ani a probabil celui mai necitit blog de film cu asemenea durata, care e insa legat de motivul intrarii curente. Numar pe degetele de la o mana filmele la care am mai ajuns in cinema anul curent (fata de acum 16 ani cand media cred ca era la vreo 2 pe luna). Am facut totusi un efort ca sa prind ultima proiectie pentru "Killers of the Flower Moon", pentru ca ma asteptam sa ajung in situatia de intrare aniversara fara un subiect decent si aveam nevoie de un backup. Noroc ca Scorsese inca mai face film...

Ce avem aici e inspirat dintr-o istorie macabra, intamplata in rezervatia indienilor Osage, uitata prin presa anilor '20 din Statele Unite, pana la o documentare mai solida a unui jurnalist, David Grann, pentru o carte aparuta relativ recent, baza filmului de fata. Pe scurt, in urma descoperirii de zacaminte de petrol pe teritoriul indian in perioada respectiva, populatia nativa s-a trezit imbogatita peste noapte din cesionarea drepturilor de exploatare. Evident, oportunitatea de a stoarce banii respectivi a sarit in ochi rapid si populatiei albe din imprejurimi care a inceput sa gaseasca tot felul de variante, de la asa zisi gardieni oficiali care sa administreze veniturile obtinute, la afaceri bazate pe vanzari la suprapret, pana la casatorii din interes material. In peisajul asta s-a detasat insa un caz aparte, al unui fermier bogat, William King Hale, cu o influenta majora in politica zonei respective, ce a organizat un complot foarte elaborat pentru a-si mari averea. Printre alte "mecanisme" cum ar fi incasarea de prime de asigurare de viata pentru prieteni morti in conditii suspecte, sistemul aparent a avut si o baza in casatoria unor rude cu persoane din populatia nativa, urmate de decesul acestora in urma unor boli misterioase si mostenirea drepturilor pe terenuri. Si ca drepturile sa fie mai consistente boala misterioasa trebuia sa loveasca mai intai pe rand rudele victimei finale. Pe scurt, o piramida de crime, gandita in asa fel incat ultima sa capitalizeze cat mai eficient din lantul de succesiuni testamentare. Respectiva schema s-a lovit insa la un moment dat de investigatiile recentului infiintat FBI si de reticenta unui nepot al lui Hale de a o duce pana la capat, consecinta fiind condamnarea celor doi plus a unor complici. Asta insa din pacate dupa multe morti.

Ca pentru mai toate filmele lui Scorsese, actorii stralucesc mai mult decat partea tehnica, desi sincer Di Caprio in rolul nepotului lui W.K. Hale mi s-a parut ca se duce un pic spre overacting aici, si de fapt cine "steals the show" in cazul de fata nu cred ca e nici De Niro, ci probabil surprinzator Lily Gladstone in rolul sotiei indiene. Pe tehnic, coloana sonora, ultima din cariera lui Robbie Robertson (plecat spre alte lumi nu demult), e cred cea mai buna din colaborarile avute cu Scorsese care au fost mai multe ("The Irishman", "The Color of Money", etc.). Imaginea e buna, avem joc de lumina si de cromatica uneori. Merita vazut pe big screen, dar totusi nu pot sa zic ca e ceva exceptional. Prin prisma perioadei si contextului, cea mai directa comparatie care imi vine acum in minte e cu "There Will Be Blood", iar de acolo pot sa zic ca mi-au ramas mai multe cadre in minte. Ce-i mai de impact e montajul unde avem perechea consacrata facuta de Scorsese cu Thelma Schoonmaker, care e o parte esentiala ce atenueaza lungimea cam mare a filmului. Avem periodic insertii scurte dar de efect care ies un pic din linia narativa, ba cu o bufnita care prevesteste finalul vietii, ba cu intalnirea celor de dupa finalul vetii, ba cu altele. Cea mai consistenta secventa vine la final ca un setup de emisiune radio care ne prezinta un epilog al vietii personajelor implicate, incheiat la microfon chiar de Scorsese.

Filmul nu e cel mai bun, nu e nici cel mai slab, si cel putin din statistica IMDb e cu 3 minute mai scurt decat "The Irishman", deci nici cel mai lung al lui Scorsese :) Dar totusi... e foarte lung, la cele aproape 3h30. Si se simte asta, dar se simte si experienta regizorala. Adica putem avea un film lung fara lungimi foarte evidente, deci care totusi sa nu treneze foarte mult. Iar aici cred ca i-a iesit mai bine decat in "The Irishman".

Rating: 4 out of 5

The Creator (2023)

De cand am scazut frecventa intrarilor de pe blog incerc pe astea putine pe care le mai am sa le inchei cu un rating peste medie, adica sa gasesc un film care merita recomandat. Motiv pentru care am fost foarte aproape sa ma intorc iar la un titlu sud-coreean din decada 2000, dar pana la urma se pare ca nevoia de "payback" pentru vreo doua ceasuri pierdute cu "The Creator" invinge. Deci...

Ce avem aici e un SF plasat intr-un viitor unde omenirea din vest a interzis AI-ul, vinovat aparent pentru o explozie nucleara care a maturat Los Angeles-ul. Omenirea din est nu prea e de acord ca AI-ul e rau, rezultatul fiind un soi de razboi cu o populatie de androizi made in Asia persecutati de armata americana in incursiuni pe teritoriul inamic. In contextul asta avem o poveste romantica intre un sergent din US Army infiltrat in rezistenta inamica si aparent fiica principalului creator de AI. Long story short (chiar e, ca mare lucru n-avem in plus), ea moare intr-un atac, el se intoarce acasa, dupa care peste cativa ani e trimis sa recupereze "the weapon" - o arma dezvoltata de tabara AI care aparent ar neutraliza toata tehnica de lupta vestica. Dupa cum vedem si in trailers, arma e un copil, iar de aici mai avem vreo doua mini-twisturi previzibile, pe care mai bine le las deoparte ca sa mai ramana totusi ceva de vazut.

Conflictul umanitate vs AI e o tema in SF de cand a aparut notiunea de AI, adica de zeci de ani. Abordarea filmica insa a prins in special din pozitionarea AI-ului in planul negativ: Terminator, Matrix, etc care probabil e si o perspectiva mai simpla = e mai natural pentru spectator sa empatizeze cu omul decat cu masina. "The Creator" insa a vrut probabil sa capitalizeze pe trendul curent in care avem AI peste tot. Nu zic ca varianta AI bun contra oameni rai e ceva de exclus, avand elemente de genul asta in SF-uri ca "Blade Runner" sau "I, Robot" sau mai precis in scrierile clasice de la baza de P.K. Dick, respectiv Asimov, dar acolo lucrurile sunt mult, mult mai nuantate ca aici. In filmul de fata nu avem decat o reciclare palida a unor elemente cum ar fi legea roboticii in care androidul nu poate sa comita o crima, dar e ceva aplicabil selectiv de care aflam pe la final. Ce avem de fapt e standardul hollywoodian din ultimii ani aruncat peste baza asta firava de SF care transforma totul intr-o lupta de clasa foarte politically correct, in care AI-ul e o adevarata categorie sociala ostracizata care isi cere drepturile. Totul e one-sided si black and white. E suficient probabil pentru un public obisnuit sa nu-si mai bata capul cu nuantele de gri dintr-un story ci preferabil sa primeasca cateva VFX cu gloante si explozii in loc. Dar na... probabil nici nu poti sa ai pretentii de la Gareth Edwards (regizor + scenarist), care de la VFX a plecat in cariera, sa fie un Asimov.

As putea probabil sa fiu contrazis prin prisma personajului principal care pana la urma reprezinta omul bun care realizeaza ca AI-ul nu-i malefic. Problema e ca daca ar fi sa-l compar pe John David Washington cu Arnold Schwarzenegger din Terminator 2 de acum 30 de ani, nu cred ca exista vreun dubiu care dintre cele doua personaje aduce mai mult echilibru. Nu ajuta nici prestatia actorului, si chiar nu vreau sa mai speculez ce-o fi stat la baza castingului, dar scenariul ramane the root of all evil. Rigiditatea lui T-800 transformata fin pe parcursul Terminator 2 da o latura mult mai umana si credibila masinii de ucis, decat un sergent isteric care trece aici de la o extrema cu amenintari de "shut down" la alta cu scene lacrimogene. Mai adaugam la asta si un comic relief dozat ingrozitor de prost, limitat pe startul filmului cu un tragism continuu total opus pe final. Clipul pe care l-am adaugat pe langa trailer e relevant, in ciuda laudelor vis-a-vis de capacitatea regizorala de infuzie empatica (la mine nu prinde, sorry). Mai punem garnitura si un montaj in care avem niste flashbacks care mai mult incurca firul actiunii si ar fi putut foarte bine sa fie plasate in ordinea cronologica obisnuita. Singura parte care mai salveaza ce avem aici e cea de imagine si production design, care intr-adevar da un feeling care alterneaza intre o distopie a la "Blade Runner" si reminiscente din "Star Wars". Si mai mult, iti spune parca, chinuit, ca daca aveai alt scenariu si regie, filmul chiar putea fi bun. Dar nu e.

Rating: 2 out of 5