Pesemne vine un pic tarziu recenzia asta, dar e deja ceva vreme de cand nu mai obisnuiesc sa ma arunc la titlurile de box-office din ziua lansarii. De fapt, de cativa ani chiar le cam evit complet. "Indiana Jones and the Dial of Destiny" a fost o exceptie, dar ramane totusi departe de exceptional. Cam singurul lucru memorabil e cat de bine reuseste intinerirea artificiala a lui Harrison Ford din debutul filmului. In rest e totusi de apreciat ca se pastreaza un pic peste linia de superficialitate a majoritatii filmelor de vara. Nu cu mult.
Aprecierea de mai sus vine din story-ul pe care ni-l insira filmul. Nefiind ceva foarte spectaculos, e insa relativ consistent. Povestea se invarte in jurul unui mecanism, Antikythera, conceput fictiv in film de Arhimede si capabil sa prezica falii temporale. Realitatea relativ la respectivul artifact e evident alta, dar trecem peste (you can Google for it). Partea faina in film, mai ales daca n-ai avut parte de vacanta, e ca te plimba intr-un quest clasic pe urma respectivului obiect prin diverse locatii cu iz turistic, pana ce puzzle-ul destul de incalcit ajunge in sfarsit complet. Dupa care, in final (spoiler) avem si o intoarcere scurta in timp in Grecia antica.
Initial filmul te prinde venind cu elemente familiare din universul Indiana Jones, introducerea din finalul WW2 cu personajul negativ - un fizician nazist, reintalnirea cu Sallah (John Rhys-Davies) - emigrat intre timp din Egiptul primului film in New York, periplul printr-o locatie exotica - Maroc in cazul de fata, linia melodica arhicunoscuta a lui John Williams, si altele. Dar incet, incet, desfasurarea parca incepe sa treneze, actiunea devenind usor monotona. O salveaza intr-o oarecare masura elementul de calatorie in timp din final, dar faptul ca stii din start premiza in questul urmarit n-o face chiar o surpriza. In comparatie, in "Raiders of the Lost Ark", habar n-ai pana la sfarsit ce se-ntampla mai exact cand se deschide chivotul. Aici, impresia finala dupa mai bine de doua ore de film e cumva similara personajului principal care la o varsta de pensionare se plange ca nu prea mai are ce cauta intr-o asemenea poveste - pelicula cumva face fata asteptarilor prin elementele de background dar parca e prea "obosita" ca sa livreze ceva de impact. Si totusi, chiar asa, fata de exagerarea precedenta incercata de Spielberg in 2008 in resuscitarea personajului, ce-a iesit acum mi s-a parut mai potrivit si in ton cu feelingul "Indiana Jones", asa cum mi-l aduc eu aminte din anii copilariei.
Se-ntampla rar chiar sa vreau sa scriu o intrare de blog despre un film si sa n-am habar ce as putea scrie. Cred ca in istoria blogului astuia am avut doar vreo doua-trei situatii in care mi-am stors creierii sa compun o postare pentru ca am simtit nevoia sa punctez un titlu, fiind constient insa din start ca nu prea stiu ce sa zic in afara ca filmul e bun. Ma rog, inconstient e posibil sa fi fost mai multe cazuri :) Ce-i sigur e ca pentru "Suzume" suntem intr-o situatie de genul asta. So...
Aici avem un anime in care povestea de background e un soi de fantasy japonez in care un vierme gigantic intruchipand cutremurele si alte dezastre naturale care se abat periodic asupra arhipelagului nipon scapa periodic prin niste usi pe care cineva, un asa zis "closer", trebuie sa le-nchida. Acel cineva se intalneste intr-una dintre operatiunile respective cu Suzume, o adolescenta in drum spre scoala, care ajunge sa preia rolul respectiv. Iar de aici incepe un periplu semi-fantastic care insa, in opinia mea e asa cum am zis de fapt doar un background story. Sau un context de construit metafore foarte.. abstract, in ciuda aparentelor.
Sa trecem repede peste partea tehnica unde, pentru un anime, experienta vizuala chiar merita. Imi pare rau ca l-am ratat pe big screen unde surprinzator a ajuns in primavara si prin cinemaul local. Acum ajungem la partea unde nu prea mai stiu ce sa zic. Ca in alte anime-uri mai "clasice", unde evident Miyazaki vine in minte, sunt pasaje suficient de rupte de real incat sunt greu interpretabile si poate chiar greoaie ca lungimi de pelicula. Totusi si astea fac parte din sirul de metafore ce se intinde pe tot filmul, si care cred ca se pot plia cumva de la persoana la persoana in functie de propria experienta de viata, iar asta e bucata interesanta - cineva poate gasi ceva anume in istoria proprie si relationa cu o parte din ce vede probabil intr-un mod foarte diferit de altcineva, dar cred ca aproape oricine ar fi atins cumva de macar o bucatica din film. Probabil suna cam criptic ce zic, dar e mai practic de experimentat pe cont propriu si vazut daca-i asa. Maybe I'm wrong :)
De o vreme nu mai ajung prea des prin cinema, dar mai exista exceptii. "Oppenheimer" a fost una dintre ele. Motive: top 250 IMDb, Nolan si un feeling ca merita vazut pe big screen. Un TL;DR relativ la astea: prezenta in top 250 cred ca e justificata, nu e cel mai bun film al lui Nolan - dar e probabil in prima jumatate, pe big screen.. n-as zice ca e un "must see", dar e drept ca nu l-am vazut in IMAX.
Cine mi-a mai citit de prin blog stie ca nu ma prea dau in vant dupa biografii ecranizate. In plus, Oppenheimer nu cred ca e cea mai ofertanta figura filmic vorbind, in ciuda importantei avute in contextul WW2 si a contributiei majore la crearea primei bombe atomice. De unde rezulta punctul forte al productiei de fata - sa stoarca un scenariu care nu cred ca ar putea fi depasit usor de o alta tentativa pe acelasi subiect. Povestea e construita pe vreo trei linii temporale pornite simultan. Cea principala e una "clasica" care urmeaza biografia personajului principal din anii studentiei pana la implicarea ca fizician sef in proiectul Manhattan si detonarea bombelor de la Hiroshima si Nagasaki, linie care se impleteste dupa asta cu o a doua secventa probabil mai putin cunoscuta, cea a "procesului". Pe scurt, dupa finalul WW2, activitatea lui Oppenheimer a devenit mai mult politica decat stiintifica atragand implicit si antipatii ce au culminat cu o audiere in cadru restrans pentru a-i retrage acreditarile de securitate, dar care ca efect a echivalat cu o discreditare publica generala. O a treia linie temporala, nuantata sugestiv in alb-negru urmareste reversul episodului, intamplat la cativa ani dupa, cand principalul om politic din spatele audierii lui Oppenheimer are parte de propriul "proces" pentru o numire intr-o functie de secretar de stat.
"Oppenheimer" are o constructie de scenariu perfecta. O recenzie pe care o citisem anterior vizionarii spunea ceva de durata lunga unde a treia ora, care vine dupa exploziile nucleare, ar dilua efectul si ca filmul ar fi trebuit oprit acolo. Eu cred ca fix abia a treia ora puncteaza suficient incat sa merite timpul de pelicula. Chiar daca in debut avem unele dialoguri care poate par puerile, finalul e plin de nuante fine mult mai mature si destul de "deep". Avem de la aspecte de forma, de genul exprimarii la persoana I plural - natural pentru un cercetator avand in vedere cutumele de redactare - in antiteza cu pretentiile avocatesti ale unui procuror care o intepreteaza ca lipsa de asumare. Si avem ideea principala de fond care vine ca o avertizare: amesteca stiinta si tehnica in politica si ultima o sa te-ngroape. Sunt detalii care cred ca sunt perceptibile mai clar pentru cine a mai avut tangenta cu activitatea de cercetare stiintifica, si mai particular cu zona reala/tehnica. Invariabil un om din zona asta, la un moment dat, ajunge sa aiba opinii sau chiar sa fie fortat de imprejurari = activitati management sau alte chestii colaterale, sa ia atitudine in probleme mai.. "umane" decat nisa stiintifica. Cine pica prea mult insa in directia asta ajunge involuntar sa o sacrifice pe cealalta, ceea ce in varianta optimista te trage inapoi macar ca timp pierdut, iar in cazul cel mai rau ajungi miel de taiat in jungla politica (cazul filmului). Rar reuseste cineva dintr-o arie tehnica sa duca ambele fronturi la nivel de performanta - pentru ca o arie tehnica are o dinamica la care cateodata e greu sa tii pasul si fara altceva pe creier. Anyway, ne ducem spre o nisa prea particulara :) deci sa ne-ntoarcem la film.
Ca experienta cinematografica "Oppenheimer" e ok, dar nu impresioneaza. Avem cadre faine, dar per total nu e ceva spectaculos din pdv camera work. Pot sa zic ca am apreciat totusi retinerea la folosirea de CGI - cred ca e mai potrivit asa, dar pe de alta parte sunt convins ca se putea mai bine la imagine. Sunetul, ca si montajul sunt tipice pentru Nolan, adica un pic prea agresive, cel putin in start. Totusi, spre final montajul video ajunge sa compenseze lipsurile pe care le simti la imagine, ceea ce rezulta fiind probabil cea mai bine editata ora de film pe care am vazut-o in ultimii doi ani. Alternanta intre liniile temporale diferite pleaca de la un adagio in start si ajunge treptat la un allegro tensionat care, ca tot suntem in tema, culmineaza intr-o explozie de impact senzorial in ultimele zece minute.
La actori aprecierile de obicei sunt subiective deci putem trece repede peste - evident e aproape garantat ca atat Cillian Murphy cat si Robert Downey Jr. vor avea multe nominalizari in sezonul de premii care urmeaza. N-am vorbit deloc totusi mai sus despre starul mai mare de pe afis... = the bomb :) Ne-am duce intr-o discutie filosofica si plictisitoare. Sumarizand, filmul din pacate e foarte actual, chiar daca perioada desfasurarii e cu peste jumatate de secol in urma. Si la fel cum ziceam si de "1917" sau mai recent de "Im Westen Nichts Neues", ar trebui pesemne inclus pe lista de vizionare obligatorie pentru multi sefi de state. Nu stiu insa daca ar intelege ce ar fi cazul sa inteleaga...
Concluzia: e un film lung si poate plictisi. Asa cum m-a plictisit pe mine "Mank", "The Iron Lady", "Mr. Turner" sau alte biopics aparute de-a lungul anilor. Probabil ca n-o sa se intample asta totusi daca ai un pic de apetenta pentru istorie sau un minim background tehnic. Iar ultima te poate face usor subiectiv ;)
Postări
