N-am vrut sa-nchei anul cu intrarea de luna trecuta, dar in continuare nici nu-s dispus sa reiau seria obisnuita de recenzii. Merge insa ca de obicei la vremea asta o intrare scurta de preview, pe care n-o mai impart in doua de data asta, ca oricum nici nu prea am de unde alege...
Acum, in decembrie, n-o sa ma opresc nici la resuscitarile Matrix (asa ii zice, nu-s eu sarcastic), nici la a treia iteratie din a treia reincarnare a lui Spider-Man. De departe cel mai interesant titlu din perioada imediat urmatoare mi se pare "Nightmare Alley". Guillermo del Toro e unul din regizorii ramasi peste ocean care are inca o amprenta personala, iar asta se recunoaste deja din trailer. In plus, in ultima vreme tind sa am mai multa incredere intr-o productie ecranizata decat intr-una cu scenariu original. Chit ca nici aici nu mai ai o garantie ce personaje se mai decide ca-i mai "corect" sa fie schimbate sau ce actiune si dialog s-a mai ajustat conform tendintelor, ca na.. asta e mai important decat ce-a avut autorul cartii in minte. Dar sa nu ne pierdem in exemple.. Poate cel de fata nu intra pe lista.
Pentru ianuarie o sa-mi permit sa fiu subiectiv (nope, mai devreme n-am fost). Chiar daca Wes Craven a plecat de mult pe alte taramuri, eu am sperante pentru al cincilea "Scream". Avem acelasi cuplu de regizori ca in "Ready or Not" care a fost refreshing in genul horror bantuit de mult prea multe stafii, fantome, strigoi si alte spirite sinonime de ani buni incoace. In plus, cel mai important, Sidney (Neve Campbell) is back ;) Am zis ca-s subiectiv.
In februarie ce mi-a atras atentia e "The Outfit". Am o vaga senzatie ca o sa fie ceva in acelasi gen cu "Bad Times at the El Royale" sau cu (mai putin inspiratul zic eu) "The Hateful Eight" al lui Tarantino, dar altfel decat ambele. Om vedea...
Din martie optiunile se reduc mult (cel putin la nivel de trailers released), dar din tot ce tine de genul super-hero ramane totusi unul pe care parca nu l-as ignora complet - "The Batman" - macar pentru potentialul filmic ca experienta vizuala/audio pe care l-a avut de la Tim Burton incoace. La oricata reincarnare o fi...
In aprilie n-am ce puncta pe moment, iar in mai la anul singurul titlu care ar putea fi remarcat e alt reboot (sa pastram inca varianta cu "oo") - "Top Gun: Maverick". Sincer... dintotdeauna mi s-a parut de-a dreptul miraculos cum "Top Gun"-ul din '86 a reusit sa prinda, ca story/script fiind cel mult mediocru. Ce l-a salvat atunci a fost in primul rand geniul regizoral al lui Tony Scott care a reusit sa-l transforme intr-un film de feeling, dar Tony Scott din pacate s-a dus si el. O sa vedem daca armata de scenaristi angajata de Tom Cruise acum poate compensa.
Well, this was sort of bitter, I guess :).. Dar na, cam asa am simtit eu 2021 in general. Poate se mai schimba ceva la anul. Pana atunci, tot ce mai pot zice e: sarbatori fericite! :)
Am luat o pauza de la blog acum o luna si ceva, iar motivatia din postarea anterioara ramane inca valida. However... n-am lasat niciun an de la "origini" fara o intrare aniversara, asa ca am zis sa fortez totusi una scurta. Nu de alta da' as strica un record neomologat de cel mai lung blog de film semi-anonim non-marketed din .ro cu minim o intrare/luna. Numai ca n-am subiect de film pentru 14 ani...
In spiritul postarilor la x ani, in mod normal as fi cautat o productie pe care s-o pot recomanda din toata inima (nu ca as fi gasit in fiecare an asa ceva). Mi-a trecut prin gand sa scriu despre "Dune" - versiunea Villeneuve 2021, dar n-am o dispozitie potrivita, si nici nu-l pot recomanda din toata inima. E suficienta o singura fraza: ca experienta vizuala (fara legatura cu 3D-ul) si audio e superb si merita vazut, si asta din fericire reuseste sa acopere bine trendurile mai putin pozitive ale Hollywood-ului din ultima perioada, care insa is vizibile pentru cine nu-i la prima experienta cu universul "Dune", dar despre care chiar n-am chef sa vorbesc. Gata, am bifat subiectul asta. Ce-i cu iepurii...
Din primul an de blog am avut o serie de intrari taguite cu "chasing rabbits" in care mi-am permis once per year sa bat campii off-topic de la subiectul de cinema. Iar ca serie aveam de regula o legatura intre intrarea curenta si cea anterioara. De la o vreme le-am mai rarit, pana ce aproape am uitat de ele. Na ca mi-am amintit. In consecinta am facut ceva ce detest, sa-mi recitesc din intrarile vechi si sa vad pe unde-am ramas cu "vanatoarea". In ultima de prin 2017, ca mai inapoi n-am avut rabdare, aberam despre ideea de time machine. Surprinzator, chit ca eram mai naiv pe-atunci, in esenta nu mi-am schimbat perspectiva foarte mult. Poate doar ca the random stuff in life is not always so random. Asta nu schimba insa ideea de fix the issue by moving back, iar pentru ca alta solutie mai concreta de time travel inca n-avem poate ne putem amagi cu una simulata "clasica" = reset the context now and restart. Cu alte cuvinte maybe sometimes you can try to be the rabbit, if you want to catch the rabbit. Eh, filosofie ieftina :)...
Dupa cum se observa m-am intors la intrarile de cinemateca, in lipsa de vazut ceva nou. "The Morning After" nu-i cea mai grozava productie a decadei '80, dar are ceva distinctiv (+ evident l-am vazut mai recent de anii '80 deci mai retin ceva din el).
O actrita alcoolica, trecuta un pic de prima tinerete si cam de tot de perioada de glorie se trezeste intr-o dimineata, undeva intr-un penthouse, langa un cadavru cu un cutit infipt in piept. Complet amnezica si fara sa-l recunoasca pe respectivul raposat, decide sa fuga de la locul faptei. Unde fuga = zburat din oras, doar ca toata tarasenia se nimereste a se intampla fix de Ziua Recunostintei si planul esueaza in lipsa de loc in avion. Cu masina ridicata de politie, singura scapare o gaseste la un tip ce se chinuie de zor sa porneasca o rabla in parcarea aeroportului, suficient de galant sa-i ofere o cursa inapoi in oras. Fara sa intram in toate detaliile "the plot thickens" in urmatoarea dimineata cand dupa inca o noapte de betie, cadavrul ajunge teleportat misterios in dusul propriei case, iar acelasi tip de mai devreme, care aflam intre timp ca-i un fost politist, se ofera s-o ajute pe aparenta criminala sa afle cum de mortii pot sa umble.
Probabil jumatate din farmecul filmului sta in rolurile principale facute de Jane Fonda si Jeff Bridges, si povestea atipica de romance. In rest se poate recunoaste regia lui Sidney Lumet cu un suspans caracteristic, chiar daca nu-i printre cele mai bune filme ale sale. N-avem nici o rezolutie perfecta de roman politist, in ultima parte devenind destul de previzibila cheia misterului. Chiar si asa, scenariul punctat cu nuante comice e ok si face un film placut in ciuda varstei pe care o arata uneori.
Nu tin minte sa mai fi avut vreo intrare de blog in categoria "paying tributes", si nici cea curenta n-as putea sa zic ca se vrea asa ceva. Dar oricum ce intentionam ca subiect pe saptamana asta nu era cea mai grozava productie, deci am zis ca poate ar merita mai degraba de punctat foarte scurt macar un film din cariera lui Jean-Paul Belmondo, cel mai versatil actor pe care l-a avut Franta in ultima suta de ani in umila mea opinie. Iar "Les miserables" varianta '95 cred ca e un titlu elocvent pentru asta. Sunt multi ani de cand am vazut filmul ultima oara, asa ca n-o sa incerc sa fac un sumar detaliat pentru ca nu ma ajuta memoria. Nu e o adaptare clasica pentru "Mizerabilii". E o istorie plasata in timpul celui de-al doilea razboi mondial in locul revolutiei franceze din varianta originala. Si de fapt o paralela peste timp care probabil se poate extinde si mai departe. Chiar daca a trecut ceva vreme, cred ca am vazut filmul totusi de vreo trei ori, suficient cat sa-mi ramana ca impresie generala drept cea mai buna ecranizare a romanului lui Hugo, chiar daca nu e o ecranizare a romanului lui Hugo. Creditul pentru asta revine atat lui Belmondo in rolul titular - o replica a personajului lui Jean Valjean, cat si lui Claude Lelouch in postura de regizor si scenarist. Atat.
Aveam o teorie ca Guy Ritchie are caderi la polul opus dupa unul-doua filme bune, iar precedentul, "The Gentlemen" imi placuse. Asa ca am fost reticent la "Wrath of Man". Dupa ce in sfarsit l-am vazut, incep sa ma intreb daca am ajuns eu prea picky, sau daca nu mergea la pachet intre "Pig" si "Nobody" intr-o intrare de luna trecuta...
Yet another revenge movie. De fapt un remake dupa un film francez de prin 2004. Totul incepe cu un intro in care o masina blindata de transport valori cade victima unui jaf, paznicii sunt ucisi in timpul incidentului, la fel ca si un tanar aflat in zona, victima colaterala. Fast-forward mai departe cand un tip misterios e angajat ca paznic pe masina de aceeasi firma de securitate. Devine evident destul de rapid ca omul are o agenda proprie. Dupa care incet, incet, primim mai multe detalii, care ne conduc la motivatie, razbunare pentru fiul sau, victima colaterala de mai sus. Mai avem si alte elemente de background ale omului din titlu pe care le primim pe parcurs, dar ca de obicei n-o sa stric partea cea mai captivanta din poveste cu mai multe detalii.
Problema cu "Wrath of Man" cred ca sta in scenariu, care nu stiu... e mult prea teatral. Alt termen mai potrivit nu gasesc. Densitatea de replici care depasesc un nivel realist de dialog mie mi s-a parut prea mare, unele schimburi ajungand chiar aproape de stupid. Poate exista o intentie in sensul asta, ca o descarcare pentru atmosfera intunecata din rest, dar pare exagerat. Mai ales ca din feelingul destul de dark as zice chiar ca vine partea de plus, atat vizual cat mai ales audio filmul reusind sa sustina foarte bine toata tensiunea pe care o avem in desfasurare. Daca ar fi sa fac o comparatie, e ca si cum ti-ai imagina unul din filmele lui David Ayer ("Harsh Times", "Street Kings", "End of Watch", etc.) care mentin in general o linie destul de dura, peste care aplici comicul englezesc al lui Guy Ritchie. Rezultatul merge, dar totusi ceva parca nu se leaga.
Am avut "red flags" la "Reminiscence", suficiente cat sa zic pas, da' n-am tinut cont. 46 pe Metascore, 37 pe RT si un amarat de 6.0 pe IMDb nu m-au convins. Am zis ca nu se poate sa fie asa de prost cu un trailer asa de promitator. Cum parea, ca SF cu ceva time travel la pachet, pleca din start cu un avantaj subiectiv in ce ma priveste. Da' era o vorba cu un pom laudat si un sac. Deci, da, din pacate e asa de prost...
In primul rand n-avem niciun time travel. Intr-un viitor care pare precursorul lui "Waterworld" (mai putem pune un red flag) = intr-un Miami semi-inundat, o tehnologie avansata (cam singura tehnologie avansata de fapt) permite retrairea amintirilor intr-o staza indusa. Nick Bannister (Hugh Jackman) e un intreprinzator privat care presteaza servicii de genul asta, oferindu-si experienta acumulata in ultimul razboi cand respectiva masinarie fusese folosita pentru interogatorii. Intr-o zi, Mae - "la femme fatale" - intra in scena ca o clienta ce vrea doar sa afle unde si-a pierdut cheile, si de aici intram si noi intr-un romance neo-noir cu multe ite si cu si mai multe gauri printre ele. E pierdere de timp sa scriu ceva in plus...
Partea cea mai frustranta e ca povestea din "Reminiscence" are totusi potential. Dar e facuta praf de regie si scenariu. La prima vedere poate sa para ceva intre "Inception" si "Blade Runner" dar nu se apropie de niciunul. Probabil o comparatie mai directa ar putea fi cu "Strange Days", un film mai vechi si mai necunoscut, dar mult, mult mai bun decat ce-avem aici. Actorii se chinuie in "Reminiscence", dar de la replici de cliseu la vorbind cu sine ca sa-ti zica tie ce vezi deja pe ecran e greu sa iasa mai mult. Dupa asta e modul cum e pus cap la cap tot - senzatia a fost ca avem niste episoade de serial scurtate si unite intre ele ca sa scoatem un film de doua ore, dar grabit si fara finisaj. Mai pot sa adaug la asta si un montaj de sunet care de regula nu-i ceva care se remarca sau cel mult iti atrage atentia pozitiv. Foarte rar mi s-a intamplat sa ma zgarie pe ureche modul cum is mixate trackurile audio intre ele, chiar fiind vorba doar de una doua scene aici. Singura parte cat de cat ok ramane cea vizuala... si trailerul. Pacat de ce promite.
Rating: 1.75 out of 5 (cu o reminiscenta de 0.25 pentru ce-ar fi putut fi)
Episodul "The Green Knight" probabil poate fi considerat ca un soi de basm al lui Harap-Alb in folclorul britanic. Evident subiectul difera, dar tot un "quest for glory" si calatoria initiatica e la baza. Eu nu mai tin minte toate detaliile din poveste, deci sper sa nu gresesc, dar din vagi amintiri cred ca Harap-Alb e totusi mai complex. De asta cand am auzit de ecranizarea de aici mi s-a parut ca are un potential filmic relativ redus. Raman cumva la aceeasi opinie si dupa vizionare, limitata insa la partea narativa. In rest, "The Green Knight" e o lectie pentru ce se poate face din pdv vizual intr-un film, chiar si pe un subiect aparent simplu.
Tind sa cred ca regizorului, David Lowery, i-a convenit de minune spatiul lasat de vagile legende din seria Arthur si cavalerii mesei rotunde, unde intra si cea de fata. E un context care da intr-adevar o libertate de expresie. Pe de alta parte, pentru cineva care nu stie nimic despre subiect tocmai libertatea asta de expresie cred ca incurca. E cred una dintre putinele situatii unde e recomandabil sa stii dinainte povestea ca sa intelegi ce doreste sa transmita filmul. Cam ca la o piesa de teatru cunoscuta pe care cand o vezi a nu stiu cata oara poti aprecia mai degraba modul cum e pusa in scena decat subiectul.
Candva am citit o varianta scrisa a legendei, iar din ce mai tin minte amestecat probabil si cu ce mi-a mai reamintit filmul, povestea era cam in felul urmator. "The green knight", un personaj misterios isi face aparitia intr-o zi de Craciun in fata regelui Arthur propunand un joc: se ofera sa fie lovit de oricine doreste in conditiile in care cine o face are suficient curaj ca dupa un an sa primeasca aceeasi lovitura. Gawain, cel mai tanar dintre cavalerii mesei rotunde, si cel mai in lipsa de fapte eroice la activ, e cel care accepta provocarea, crezand ca o rezolva repede decapitandu-si adversarul. Spre surprinderea tuturor insa cavalerul verde isi culege propriul cap de pe podeaua insangerata si pleaca amintindu-i lui Gawain ca intr-un an e asteptat la capela verde pentru a primi lovitura inapoi. Trece anul, si Gawain se vede nevoit a-si onora cuvantul dat, de unde urmeaza si calatoria initiatica despre care scriam la inceput. Spre finalul drumului Gawain poposeste in castelul unui alt cavaler misterios si a consoartei sale, care cavaler ii propune la randul sau un joc - pe timpul cat il gazduieste va pleca la vanatoare iar ce va prinde ii va da in schimbul a ce primeste Gawain cat va sta in casa lui. De aici nu mai retin foarte bine ce era in versiunea originala, cu exceptia faptului ca Gawain isi respecta intelegerea pana spre final cand sotia celui ce il gazduieste, incercand sa il seduca fara succes timp de mai multe zile, il saruta si-i ofera un brau ce-l va proteja de orice rau. Gawain ofera stapanului castelului sarutul primit dar decide sa pastreze braul protector pentru infruntarea finala. Unde cavalerul verde se multumeste doar cu o zgarietura pe gatul tanarului Gawain. Dupa care isi dezvaluie identitatea ca fiind cel ce tocmai l-a gazduit iar zgarietura fiind pedeapsa pentru ca i-a tainuit primirea braului, dar si cumva rasplata pentru ca in afara de greseala asta si-a pastrat onoarea intacta.
Filmul deviaza un pic pe final intr-o interpretare proprie, dar oricum diferentele nu-s departe de varianta de mai sus si nu mai intru in detalii. Initial am fost surprins de turnura luata la sfarsit, doar ca sa inteleg unde a vrut sa ajunga in ultima scena. Dar ca sa pricepi asta cred ca e nevoie sa stii povestea din start. Ecranizarea vine oricum cu o gramada de simbolistica pe care din pacate eu n-am mai avut rabdarea necesara s-o diger. N-as putea sa zic ca plictiseste, dar clar, nu-i un film cu o desfasurare tipica. Principalul atu ramane partea de atmosfera, si in particular ce tine de vizual. Pe scurt, merita sa vezi "The Green Knight" pentru asta. Restul tine de dispozitie.
Imi facea cu ochiul de ceva vreme "The Orville" in peisajul destul de arid de SF series, mai ales ca n-are foarte multe episoade iesite pana in prezent (doua sezoane relativ scurte), si in sfarsit am reusit sa le vad. Verdictul pe scurt e acelasi ca in majoritatea opiniilor din online - e probabil ce-ai astepta sa vezi intr-un "Star Trek" (ma rog, cel putin daca "first contact" cu "Star Trek" a fost cu TNG, DS9, Voyager, sau chiar cu Enterprise sau cu seria originala, nu cu cele mai noi). Asta nu cred ca limiteaza insa publicul potential. Pentru ca "The Orville" are totusi ceva distinctiv: umorul.
E clar de la primul episod ca "The Orville" porneste de la o idee de parodie la reteta clasica de serie SF in care avem o nava de explorare care se avanta in spatiu "where no one has gone before". Pana la urma poate sa para de asteptat avand in vedere ca e un serial creat de Seth MacFarlane, in al carui CV probabil nu prea gasesti multe in afara genului comic. Mai mult, aici il regasim si in rolul titular al capitanului Ed Mercer, in fruntea unui echipaj care din prima pare mai potrivit pentru un sequel la "Galaxy Quest" (alta parodie pe acelasi pattern, pentru cine-si mai aduce aminte). Partea interesanta insa vine cu timpul, si devine din ce in ce mai clara in sezonul 2 = temele episoadelor prind niste nuante mult mai serioase, uneori filosofice. Daca impresia lasata in prima faza a fost un soi de comedie usurica plasata in outer space, nu mai pot sa zic asta dupa doua sezoane.
Intr-adevar "The Orville" are un umor specific, cu care tre' sa rezonezi ca sa-ti placa. Altfel, cred ca ar putea sa para ca arunca in derizoriu subiectul unui episod. Pe de alta parte e probabil modalitatea perfecta pentru a salva o cadere intr-o zona de unde viata se vede fie in alb, fie in negru, uneori cu niste derapaje care vor sa apara ca lectii de asa da, asa nu. Din pacate, de o vreme cam asta-i trendul la ce mai apuc sa vad, si "The Orville" nu face exceptie de la partea sa de episoade moralizatoare, dar aici avem totusi o zona de gri. Chiar daca uneori e o nuanta fina, e acolo, si umorul cumva ajuta la partea asta.
Am scris nu demult despre primul sezon din "Star Trek: Picard" si ziceam ca-i mult mai ok decat "Discovery" (cel putin fata de primele cinci episoade de acolo, ca mai mult eu n-am putut sa rezist). Cu toate astea nici "Picard" n-a fost cel putin in primul sezon un Star Trek in sensul "clasic", in care majoritatea episoadelor tratau cate un subiect separat fiecare, chiar daca avem si elemente dintr-un global story arc. Din punctul asta de vedere "The Orville" e mult mai apropiat de ce-a fost Star Trek candva, posibil si din motivul ca echipa de productie include si cativa veterani ST (Brannon Braga - unul din principalii scenaristi de la TNG pana la Enterprise, Jonathan Frakes - Riker din TNG, regizor la cateva episoade aici, si altii).
Ca si concluzie, eu nu cred ca am mai vazut o serie SF structurata asa de pe la "Stargate: Atlantis" incoace, si chiar daca in general prefer varianta de serial cu linie narativa continua si mai complexa, care e evident mai captivanta fata de stand-alone episodes, parca simteam totusi nevoia si pentru ceva mai "light". Iar ce pot zice cel putin pana acum e ca "The Orville" umple golul asta perfect.
Daca n-as fi vazut decat unul dintre cele doua filme, fie "Pig", fie "Nobody", probabil n-as fi scris despre niciunul. Intamplarea insa a facut sa le vad recent, la un interval de cam o saptamana, si am zis ca merita o intrare.
"Pig" incepe ca un John Wick mai low budget. Un tip (Nicolas Cage) traieste izolat intr-o padure de multi ani de zile, cu al sau porc specializat pe cautare de trufe, singurul contact cu exteriorul fiind distribuitorul catre care isi vinde recolta. Totul bine si frumos pana intr-o noapte cand doi indivizi dau navala in cabana, il lasa pe omul nostru lat si dispar cu valorosul patruped. De aici ar urma evident ce te-ai astepta - the payback - omul isi vrea porcul inapoi. Ce nu te-ai astepta e ce presupune asta. Eu n-am vazut trailerul inainte de film, si deja cred ca e prea mult. "Pig" merita sa fie vazut in primul rand pentru surpriza de care ai parte, si care e livrata treptat. Mai intai ti se dau incet elemente despre omul misterios din padure: un nume care inca pare sa deschida multe usi in orasul de unde disparuse acum 15 ani, o bataie intr-un soi de "underground fight club" in subsolul unui fost hotel pentru a primi un indiciu, dupa care la un moment dat afli ocupatia respectivului, dupa care ai un episod de infruntare cu un "underboss" si in final "the showdown" cu "the big boss". Pare sablonul clasic de revenge story :) Well, nu e.. N-avem pistoale si explozii, avem.. cutite si furculite. Mai mult nu zic.
"Nobody" e un John Wick, sau mai bine zis un John Wick pensionat (Bob Odenkirk), care lucreaza intr-o functie de management undeva intr-o companie a propriului socru, cu o viata monotona si repetitiva. Totul bine si frumos pana intr-o noapte cand doi indivizi dau navala in casa, ii fura maruntisul din sufragerie si ceasul de la mana, ii invinetesc ochiul fiului si il lasa pe omul nostru intrebat de politisti, rude si de copil de ce n-a folosit crosa de golf. De aici urmeaza iar ce te-ai astepta - the payback - dar care se termina repede. Asa de repede ca din inertie dupa ce-si recupereaza ceasul, in drum spre casa, "the nobody" mai cotonogeste si o banda de cinci indivizi care hartuiau o fata intr-un autobuz. Unul dintre ei fratele liderului local al mafiei ruse - ghinion. Care evident, acum vrea el razbunare. Dupa care incep si aici sa ti se dea elemente despre identitatea misterioasa a lui "nobody": tot cineva de care toata lumea pare speriata, tot retras din activitate de multi ani, cu un subsol blindat al casei de care nici copiii nu par sa stie, dupa care la un moment dat aflam mai in detaliu ocupatia respectivului, si ajungem si aici la episoadele de infruntari cu armata rusa si in final cu "the big boss". De la jumatate cel putin sunt multe similaritati cu John Wick (primul), explicabil avand acelasi scenarist care nu s-a obosit nici macar sa foloseasca.. eu stiu.. yakuza, sau alta organizatie mafiota de partea negativa (probabil e mai politically correct sa fie rusii in ultima vreme acolo). Ce sa mai zic... Evident avem multe pistoale si multe explozii. Practic, singura parte originala din film e personajul principal - care intr-adevar la prima vedere e intr-un contrast total cu imaginea de classic action hero.
"Pig" e un film care se vrea un pic cam pretentios pentru ce rezulta in final, si e exagerat in anumite puncte, dar stoarce cam tot ce poate dintr-un personaj chiar surpriza, si nu o "surpriza" de genul fost agent secret/asasin/etc care, wow, ajungem sa vedem ce army skills are. Obiectiv, cam asta e impresia pe care mi-a lasat-o initial dupa vizionare. Care din pacate a fost inainte de "Nobody". Pentru ca daca era dupa, pesemne eram influentat sa-l apreciez mai mult in comparatia de mai sus. E mult prea mult spus ca "Pig" e un "thriller" dupa cum il eticheteaza IMDBul, dar asta completeaza excelent ironia subliminala relativ la filmul tipic de actiune. N-avem violenta gratuita in "Pig" unde sa putem face statistici gloante consumate vs. "Rambo III". Asa cum avem in "Nobody", care chiar daca se chinuie in prima parte sa ia cateva clisee la misto, pana la urma intra in aceeasi liniaritate obisnuita a genului unde fiecare inamic e anihilat rand pe rand cat mai violent posibil, pana la ultimul care evident e mai tare decat toti. Pentru prima parte care promite totusi ceva, probabil e acceptabil ca average popcorn movie, dar cam atat. So, "Pig" wins :)
Intr-un gen care parea intr-o vreme cam depasit de vreme = cold war spy thrillers, surprinzator mai apar totusi titluri, nu foarte frecvent, dar parca mi se par mai dese decat in zona SF de exemplu. Anul trecut scriam despre "Jack Strong" (bine, o productie ceva mai veche) inspirat dintr-un caz real, pentru care am putea zice fortand un pic ca "The Courier" ar fi un prequel. Subiectul aici e cam acelasi - un ofiter de rang inalt din blocul estic decide ca-i mai sanatos pentru geopolitica internationala a perioadei sa furnizeze informatii secrete catre CIA. In "Jack Strong" personajul in cauza era un ofiter polonez care asista in debutul filmului la executia colonelului Penkovsky, ca exemplu dat de KGB pentru riscurile tentatiilor de a colabora cu dusmanul capitalist. Ei (mega spoiler), aici ar fi legatura - Oleg Penkovsky e un alt personaj real, al carui traseu de spion il avem prezentat in "The Courier".
Acuma, ca stim finalul, ce-ar mai fi de zis e ca personajul principal al filmului nu e Penkovsky, ci "curierul" - Greville Wynne, un oarecare om de afaceri din Londra cu nefericita calitate pentru el de a avea clienti in Europa de Est, dar foarte fericita pentru spionajul britanic pentru a-l folosi ca om de legatura cu sursa din est. Actiunea urmareste parcursul istoric mai mult sau mai putin romantat (sa fim fair - mai mult) de la recrutarea respectivului pana la finalul nu foarte fericit, in care domnul Wynne, gratie nationalitatii sale totusi scapa.
Ce salveaza filmul e probabil faptul ca-i ancorat intr-o poveste reala. Ce-l ingroapa e ca povestea reala e parca prea "filmic" tratata. Cum sa zic... "The Courier" pare asa de bazat pe fapte reale cum "Titanic" se simte ca film istoric. Abordarea e simtitor destul de... light (ca sa nu zic "Hollywoodish") - foarte teatrala si cu multe stereotipuri, clar mai putin realista decat in "Jack Strong", dar acceptabila daca preferi ceva mai usor. Oricum, coincidenta probabil - cele doua filme neavand prea multe in comun ca productie - undeva prin prima parte din "The Courier" avem o scena de "deja vu" in care colonelul Penkovsky de data asta asista la executia maiorului Popov, un alt spion rus demascat de KGB (alt personaj real). Deci exista si subiect de prequel la prequel.. :)
Prima reactie cand am auzit de "Cruella", n-a fost o reactie. A fost un "ignore" din categoria iar alta productie reciclata din lipsa de imaginatie din ce in ce mai prezenta la Hollywood. Si ca sa nu ma plang neargumentat, in 2019 - ultimul an pre-pandemie, la o numaratoare foarte rapida, in top box-office mi-a iesit un scor de 26-7 (daca nu mi-a scapat ceva) pentru continuari/reboots/spin-offs/etc vs. productii "fresh" = cu subiect complet nou. Asa ca ideea de a mai stoarce din 101 Dalmatieni un "origin story" pentru personajul negativ, m-a lasat total rece. Mai ales ca nu prea-mi plac prequel-urile in general. Cum am ajuns deci sa vad filmul: 1) cautam ceva mai nou, si am gasit vreo doua-trei titluri dar 2) pe la 2 AM inainte de somn, stiind ca probabil n-o sa mearga intr-o repriza, n-am vrut sa fragmentez vizionarea la altceva. Asa ca am zis, hai sa vedem cum a reusit Disney sa scoata totusi ceva primit mai bine decat precedentele tentative de adaptare live-action a animatiei clasice. Evident, ca-n multe situatii cand asteptarile is undeva la genunchiul broastei, impresia finala e mult mai sus, dar o sa incerc sa fiu obiectiv.
Trebuie sa remarc ca prima surpriza a fost complexitatea povestii - nu ca ar fi prea complexa, dar eu ma asteptam la.. nimic. N-am citit "101 Dalmatieni" cartea, dar tind sa cred ca nu intra in prea multe detalii legate de originea Cruellei, deci un plus pentru story in cazul asta. Nu vreau nici eu sa dau prea multe detalii, dar ca idee plecam de la copilaria personajului, care din start se imparte intre Estella si Cruella = cu o personalitate duala a la Dr. Jekyll & Mr. Hyde (pastrand proportiile). Nu trece mult, si fetita isi pierde mama in conditii tragice, ajungand copil al strazii in Londra anilor '60 in compania tandemului de hoti Horace & Jasper, pe care-i stim din animatie. Anii trec si printr-o imprejurare fericita Estella ajunge sa-si schimbe cariera din hot de buzunare in ce-a visat, angajata ca designer de catre cea mai selecta casa de moda din Londra, condusa de "The Baroness" - personajul negativ al filmului de fata. Iar de aici avem un pic de telenovela, si ca in orice telenovela daca spunem cine, cum si prin ce imprejurare s-a mai intersectat cu altcineva ii stricam tot farmecul.
Ceea ce incearca filmul in special in prima parte e sa umanizeze un personaj care stim ca-i negativ din animatia clasica. Si nu doar pe Cruella, ci mai ales pe Horace & Jasper. Chestie care sincer, mi s-a parut parca prea fortata. Mai ales ca in a doua parte, nu se duce atat de tare in directia opusa pana unde te-ai astepta sa ajunga cu transformarea Estellei in Cruella. Pana la urma e un Disney movie in 2021 - sa fim seriosi, sa vedem dalmatieni pe post de materie prima pentru haute couture, cam greu. In orice caz, filmul e lucrat intr-o nota comica din start pana la final, ceea ce probabil ajuta in tot parcursul asta al personajului, in sensul ca nu prea poti sa-l iei in serios nici cand Cruella e Estella, nici cand Estella e Cruella. In general imi place o abordare de genul asta, pentru ca intr-o linie din asta light, rupturile pentru cate un moment dramatic au un impact mult mai clar si mai puternic (nu-mi vine in minte decat "Guardians of the Galaxy 2" acuma). Avem si aici ceva de genul asta, in punctul culminant al telenovelei spre doua treimi din film, care da un pic de forta, dar parca e prea putin. Te-ai astepta sa te mai loveasca cu ceva la final, dar, well... it's a Disney movie.
Lasand povestea insa la o parte, nu stiu... parca restul departamentelor implicate in film au avut cam aceleasi asteptari pe care le-am avut si eu de la subiect, si au dat efectiv maxim ca sa ridice filmul pe unde si cum s-o putea. Sa trecem rapid peste actori, unde Emma Stone mie personal imi confirma iar ca probabil e cea mai buna actrita din generatia de Hollywood nascuta in decada '80. Pentru partea tehnica, cam tot de la production design pana la VFX e cu sanse de nominalizari pentru ce premii s-or da la anul, chit ca de obicei filmele care au tinta asta primesc release prin toamna-iarna. O mentiune speciala as avea pentru coloana sonora. Nu stiu o situatie in care sa fi auzit un melanj atat de bun intre aranjamente pe cantece cunoscute si original score. In general, un film ori se remarca prin una, ori prin alta, in majoritatea situatiilor fiind evident a doua, coloana sonora originala. De fapt.. nu cred ca am vreo referinta unde sa fi remarcat efectiv un mix intre abordari. De exemplu, la Tarantino, unde intalnim des prima varianta, nu retin daca in "Kill Bill" a existat si vreo bucata de soundtrack original. Na ca aici avem asa ceva - nu stiu cat e meritul compozitorului Nicholas Britell, si cat al departamentului de sound mixing, dar rezultatul e suficient ca recomandare clara pentru vazut filmul.
Ca si concluzie, cred ca nu-s singurul care vede "Cruella" ca un fel de "Joker" made by Disney. Cam asta-i impresia mea finala. Ceea ce probabil pierde la capitolul dramatic, dar si mai probabil e mai potrivit pentru o perioada cand e suficient de dark realitatea din jur, ca sa nu mai simti nevoia s-o vezi prea pregnant si intr-un film :)
De ceva vreme printre criteriile de selectie ale unui film am si durata. Probabil nu-i cel mai sanatos mod de alegere, dar e practic cand timpul alocat pentru asa ceva incepe dupa 1 AM. "Till Death" e un film scurt, altfel pesemne nu ajungeam sa-l vad. Ar fi fost o pierdere. Nu ca am vorbi de o capodopera, dar a fost surprinzator de original.
Avem aici un context de revenge story mai aparte, care se transforma de fapt rapid intr-un survival movie. In urma cu vreo 10 ani Emma (Megan Fox) e victima unei tentative violente de jaf, si ajunge sa se casatoreasca cu tanarul procuror care trimite dupa gratii agresorul. Anii trec, el ajunge avocat de succes cu propria firma, dar relatia se raceste. Filmul debuteaza de fapt in prezent, cu incheierea unei aventuri extraconjugale la care Emma decide sa puna punct inaintea unei aniversari a casniciei. Sotul organizeaza un "cadou" aniversar de reconciliere printr-o noapte romantica la o casa de vacanta de pe un lac, care e insa doar avanpremiera la ce urmeaza. Omul decide sa-si traga un glont in cap in dimineata urmatoare, nu inainte insa de a se incatusa de a lui sotie. Na, deja am zis ceva in plus fata de ce vedem in trailer :) Altceva ce nu vedem e cat de elaborat e planul bolnav de payback. Light spoiler - aflam ca decedatul a avut pesemne ceva "remuscari" ca l-a trimis la racoare pe agresorul sotiei si s-a hotarat sa-si ia zilele abia dupa ce respectivul e eliberat din inchisoare, lasandu-i mostenire niste diamante. Clauza de punere in posesie e insa mai complicata.
Tot contextul si ce-ti mai da trailerul pare un pic nerealist, dar amanuntele pe care ti le livreaza incet incet filmul leaga lucrurile intr-o cursa tensionata pentru supravietuire. Asta e de fapt ceea ce te prinde in film - ai o actiune cu destul neprevazut, desi n-ar parea initial. Emma trebuie sa se descurce intr-o casa izolata pe o iarna crancena cu un sot mort (si greu) caruia i-au trecut destule prin cap inainte de glont, suficiente cat sa faca in asa fel incat sa nu-si lase sotia sa-l "paraseasca" prea usor. Iar Megan Fox pot sa zic ca ori se potriveste rolului, ori a mai luat niste cursuri de actorie de cand n-am mai vazut-o ( I know I'm mean :-) ). Nu in ultimul rand, desi avem un element macabru clar, si in ciuda impresiei lasate de trailer, nivelul de violenta din film e cred undeva la o treime din ce vezi intr-un episod din "The Walking Dead". In concluzie, pot sa zic ca filmul mi se pare destul de underrated. O poveste suficient de elaborata care pleaca de la o idee complicata - cum supravietuiesti unei razbunari post-mortem - intr-un thriller care-si respecta genul = mai multa tensiune, mai putine efecte, nu-i ceva care chiar intalnesti des zilele astea.
Prima remarca dupa ce am vazut "A Quiet Place Part II" este ca ai nevoie de "A Quiet Place" prima parte ca sa intelegi tot ce-i de inteles. Ti se ofera un soi de prequel intro, care e probabil minimul necesar ca sa pricepi contextul: o invazie extraterestra total neprietenoasa a unor creaturi care se bazeaza exclusiv pe auz ca sa decimeze rasa umana. Dar minimul asta nu cred ca ajuta foarte mult pe cineva care ar prefera sa sara primul film. Eu n-am avut evident timp sa-l revad, dar din fericire ceva amintiri mi-au mai ramas. Suficient cat sa pot zice ca parca m-a prins mai mult continuarea.
Filmul e foarte scurt, daca mai taiem si intro-ul de care ziceam. Practic ne ia de unde am ramas cu cei patru membri supravietuitori ai familiei Abbott - o mama cu trei copii (dintre care un nou nascut), si ne prezinta traseul dupa abandonarea vechiului adapost. Avem o secventa in care ni se aduce aminte esentialul din filmul anterior = aparatul auditiv al fiicei mari e "the ultimate weapon" (si cam singura) impotriva monstrilor, dupa care ne oprim la un soi de fosta fabrica unde ne intersectam cu Emmett, aparent un fost vecin din perioada pre-apocaliptica. De aici, grupul se imparte in doua. Fata fuge spre o insula unde crede ca ar exista supravietuitori fiind urmata de Emmett trimis sa o recupereze, in timp ce restul incearca sa reziste undeva intr-un subsol ceva mai izolat fonic. Si cred ca e mai bine sa ma opresc aici cu detaliile ca sa mai las cate ceva nedescoperit din subiect.
Firul narativ e asa cum pare - foarte simplu. Ceea ce e de apreciat la film e cum e "imbracat" firul asta narativ. Pe scurt, productia e foarte buna si tehnic, si ca regie, si ca actori. O sa ma refer doar la montaj mai in detaliu. Avem doua pasaje scurte de tensiune in crescendo, unul undeva cred pe la doua treimi, si unul in final. N-o sa dau mai multe spoilers decat ca in fiecare avem cate un moment critic separat in desfasurare in paralel in cele doua locatii - pe traseul spre insula, respectiv la fabrica abandonata. Mi se pare foarte greu de taiat in paralel o secventa de scene in asa fel incat sa ai un avans simultan spre punctul culminant - in doua locuri, fara ca una din secvente sa "piarda" in fata celeilalte. Cred ca am mai vazut tentative de gen care n-au iesit prea grozav - de asta nici nu-mi amintesc vreuna in particular. Ei aici iese - de doua ori, cu "avantajul" sa zicem ca a doua oara, "the climactic point" e unul comun de final, dar asta face tot farmecul. In rest, ca sa scap totusi un spoiler :), finalul lasa iar loc generos de o "Part III", dar acum n-avem asa mult de tinut minte pana acolo deci nu-i nevoie s-o astepti ;)
Nu-mi aduc aminte exact cand am vazut "The Invisible" prima data, dar probabil a fost acum mai bine de 13 ani, inainte sa scriu prima intrare de blog. La vremea aia mi-a lasat o impresie foarte buna. Nu ma mai tine memoria asa de bine cat sa scriu din amintiri la distanta asta, dar am prins intamplator o difuzare recenta pe TV. Ce pot sa zic e ca ori probabil mi-au crescut mult standardele intre timp, ori nu mai sunt asa impresionabil, dar chiar si asa continui sa cred ca filmul e un pic underrated.
Ce avem aici e un amestec intre un soi de teen romance si thriller, cu accente de drama care se simt (spoiler) in nu cel mai fericit final. Nick Powell e un proaspat absolvent de liceu, dintr-o familie potenta financiar, cu aspiratii intr-o cariera literara, si care vrea sa evadeze de sub tutela mamei plecand la Londra pentru a-si continua studiile. In aceeasi scoala, Annie Newton are un profil diametral opus: familie saraca disfunctionala, o gramada de activitati neortodoxe pentru facut bani, de la camatarie pana la furturi de masini si altele, si un viitor cel mai probabil dupa gratii. Drumurile celor doi se intersecteaza dupa ce Annie e turnata la politie de prietenul ofticat ca a fost scos din schema unui jaf de bijuterii, si printr-un concurs de imprejurari Nick ajunge sa fie cel banuit ca ar fi facut asta. In consecinta, Annie isi pune gasca de "partners in crime" sa-i plateasca polita, iar asa Nick ajunge aruncat in coma intr-un canal si devine "the invisible". Mai precis avem o materializare prinsa undeva intre viata si moarte, prin care are ocazia sa se plimbe printre cei vii si sa vada ce-a lasat in urma, pana ce realizeaza ca inca ar fi viu si el. Dupa care urmeaza o cursa pentru a-si salva zilele, unde previzibil rolul celei care l-a adus in starea asta se schimba la 180 de grade.
Filmul e de fapt un remake dupa o productie suedeza, pe care n-am vazut-o si e foarte posibil sa fie mai buna. Aici e clar ca targetul principal de audienta se suprapune probabil cu "Twilight", aparut cam la aceeasi vreme. Pesemne de asta mi-a si placut mai mult cand l-am vazut prima oara, chit ca deja cam eram iesit din raza respectiva de varsta. Intr-adevar, acum nu pot sa neg ca-s multe puncte unde povestea e cel putin trasa de coada. In plus, varianta abordata pentru partea de SF e foarte.. "economica" sa-i zicem, in sensul ca mai toate interactiunile lui Nick in starea sa "ectoplasmatica" cu mediul le avem filmate ca petrecute efectiv, cu succesiune stil flashback in care nu s-a intamplat nimic in mod real. Avand in vedere gradul potential de confuzie a abordarii asteia, filmul e montat destul de bine, dar tot nu poti sa nu remarci ca niste VFX ar fi fost poate mai.. naturale pentru contextul asta. Probabil din toate astea se trage si un rating destul de jos pe toate site-urile de profil, dar filmul are totusi ceva in modul cum e construit in care daca faci abstractie de cele de mai sus, te prinde cu o incarcatura emotionala care tot creste pana la final. Ori o fi asta, ori faptul ca atunci cand l-am vazut prima data am avut un instant crush pentru Margarita Levieva din rolul principal feminin :), ori ca imi trezeste niste nostalgii pentru ani cu mai putin stress, eu raman la...
N-am mai apucat sa vad un film de vreo trei saptamani. Iar acum trei saptamani am ales unul scurt - recomandat pe undeva drept cel mai non-Woody Allen film de Woody Allen: "The Purple Rose of Cairo". Am mai scris de cateva ori ca nu m-a atras niciodata genul de comedie usoara care alterneaza cu drama cu nuanta romantica ce l-a consacrat, dar de-a lungul timpului am mai avut surprize. Iar asta era de mult pe lista... dar ceva parca-mi spunea ca nu-i chiar asa non-Woody Allen.
Intr-adevar, subiectul iese un pic din sfera de grupulet de familie/prieteni/relatii/discutii arhiprezenta in filmografia omului. Avem un element de "SF" - un personaj dintr-un film din perioada anilor '30 reactioneaza intr-un mod neprevazut la un crush subit pentru o spectatoare care dezamagita de sot isi gaseste refugiul repetat in sala de cinema - iese din ecran cu intentia categorica de a-si petrece restul vietii langa cinefila. Ceea ce conduce la o situatie cu o tenta suprarealista care avanseaza in cascada, studioul incepe sa aiba probleme cu filmul si in alte cinema-uri, restul personajelor sunt debusolate pentru ca pelicula nu mai avanseaza, actorul ce interpretase rolul respectiv isi vede cariera pusa in pericol, si tot asa.
N-am sa dezvalui partea esentiala din desfasurare - tot ce pot sa zic e ca ne intoarcem pana la urma intr-un soi de triunghi de relatii cu un scenariu tipic Woody Allen, si cu un final care ne scoate din SF si ne intoarce la realitatea rece. Asta e mai putin deranjant insa. Ce a fost mai dezamagitor e ca pana la un punct filmul chiar creeaza un context suficient de original cat sa aiba potential pentru mult mai mult decat ofera in final. Dar cum am zis, e scurt :)
Acum vreo patru ani cred, am fost destul de happy sa aud ca iese o noua serie Star Trek, mai precis Discovery, dupa o pauza de mai bine de 10 ani de la precedenta, Enterprise. Am ajuns insa foarte unhappy dupa vreo 5 episoade - cam atat am rezistat la lipsa de sens si la gramada de clisee tipice trendului din ultimii ani de a orienta cam orice productie spre zona de current social issues (dar in special la lipsa de sens). De asta nu m-am mai entuziasmat prea tare anul trecut cand a fost lansat Star Trek: Picard, dar in cele din urma am zis sa-i dau o sansa...
O sa fiu relativ scurt, cum e si prima serie. In substrat avem si aici trendul de mai sus, dar e intr-o limita absolut ok in raport cu nisa de SciFi pentru care probabil ai alege sa te uiti la Star Trek (in loc de ultima lista de nominalizari la Oscar pentru best picture, spre exemplu). Subiectul se invarte in jurul unui complot secret de a extermina o intreaga "rasa" de androizi, in frunte cu o pereche de gemene care par sa aiba la origine "genele" lui Data, figura familiara pentru oricine-i suficient de batran sa fi prins "The Next Generation" sau filmele Star Trek din decada '90. De fapt seria curenta pare cu dedicatii pentru fanii TNG, readucand pe ecran multi membri ai echipajului Enterprise de acolo, nu doar pe Patrick Stewart in rolul unui Picard care se decide sa revina de la pensie pentru o ultima misiune. Mai adaugam la asta si pe Seven-of-Nine din Star Trek Voyager, ca sa completam un tribut clar adus perioadei ST pre-2000.
Ce incearca insa ST: Picard e probabil sa faca o trecere cronologica pe care n-am avut-o de la perioada The Next Generation la cea de dupa. Avem un echipaj nou, de data asta cu o misiune lunga introductiva cat 10 episoade, dar spoiler alert - aparent gata sa faca pasi noi spre "where no one has gone before" in urmatoarea serie. Cumva, amestecul asta intre formula veche si noii veniti prinde, mai ales ca ori distributia noua de aici, ori efectiv personajele, par mult mai... "Star Trek" decat tentativa Discovery (doar noul capitan de nava, un tip cu multe clone virtuale pe post de echipaj deja face toti banii). Un alt atu al ST: Picard e ca primul sezon pare gandit din start pana la final, si are o coerenta in desfasurare, nu ca in alte cazuri unde scenaristii parca se chinuie sa mai inventeze ceva de la episod la episod ca sa ajunga la capat. In fine, avem si aici portiuni trase de coada care se leaga mai greu, dar nu frizeaza chiar ridicolul, si in plus, sincer imi e greu sa mai vad o serie SF dupa "The Expanse" care sa aiba acelasi grad de atentie la detalii.
Per total, ST: Picard nu e o capodopera, dar e foarte refreshing in universul Star Trek, in ciuda contradictiei termenului cu reciclarea de personaje vechi. Ca production value are buget sa satisfaca cele mai exigente pretentii. Si mai are si cea mai faina coloana sonora pe care am auzit-o intr-o serie de ceva vreme incoace (nu ca as vedea prea multe). Doar sa n-o ia la vale din sezonul 2... Fingers crossed.
Am evitat cat de cat data trecuta sa mai bifez titluri previzibile ca summer box-office hits in favoarea unora care pareau ceva mai indreptatite sa-ti fure cateva ore din viata. In ultima vreme, cel putin in ce ma priveste, e din ce in ce mai greu de alocat timp pentru vazut un film, deci prefer sa merite. Asa ca, in ciuda impartirii "clasice" a intrarilor astora de preview = part 1 - vara, part 2 - toamna, am decis sa ignor ce-i anuntat in prezent pentru septembrie = "Shang-Chi" (yet another Marvel movie), "Venom" al doilea (tot cu Marvel pe generic) si "No Time to Die" aka Bond al 25-lea, si sa ma intorc la august. Pentru ca de la ultima intrare pana acum a mai iesit un trailer - "Reminiscence" - care pare mai promitator decat toate cele trei de mai sus la un loc (and yep, I know I'm biased :P).
Cu riscul sa contrazic ideea de la care am plecat, in octombrie avem "Dune". Sincer, mare parte din distributie mi se pare nepotrivita, si presimt ca o sa raman la preferinta ce o am pentru mini-seria din 2000 + mai ales continuarea "Children of Dune" din 2003, care completeaza adaptarea respectiva atat de bine incat orice varianta limitata la prima parte probabil o sa para incompleta. Nu puteam insa sa nu punctez asemenea "eveniment SF". In plus, Denis Villeneuve ca regizor s-ar putea sa conteze in ecuatia asta, desi nici "Arrival", nici "Blade Runner 2049", nu m-au dat pe spate.
"Ghostbusters: Afterlife" e anuntat pentru noiembrie. N-am rezonat niciodata prea mult cu seria respectiva, iar la ultima tentativa de reboot am dat skip. Trailerul pentru versiunea asta emana insa un feeling mai retro, si parca aduce un pic si cu "Super 8", alta productie care poate sa-ti trezeasca nostalgii. In plus, probabil e interesant din perspectiva regiei - Jason Reitman, fiul lui Ivan Reitman care a fost la carma "Ghostbusters"-ului original.
Cu asta inchei seria de titluri care mi se pare ca merita atentie pentru urmatoarea jumatate de an (cel putin dintre cele cu trailer out). Eu zic ca deja arata mai bine ca jumatatea precedenta ;)
N-am mai vazut un film de vreo trei saptamani si nici nu cred ca am cand in urmatoarea. Ceea ce deja nu prea da semne bune in lipsa altui "drog" de echilibrat psihicul in ultima perioada care alterneaza intre un critical deadline + probleme interminabile de dinti. Asa ca am zis sa bifez macar intrarile traditionale de mijloc de an, formatul scurt, cu ce se anunta mai promitator pe vara-toamna asta.
In iunie un release care pare ca se detaseaza un pic de zona tipica de box-office summer hits centrate pe multa actiune cu multe explozii si subiect subtire pare a fi "Monuments". Nu ma prea dau eu in vant dupa comedii, mai ales cu iz romantic, dar se pare ca subconstientul a castigat tura asta...
"The Green Knight" e o ecranizare a unui episod din ciclul Arthur si cavalerii mesei rotunde. E un episod care in varianta originala spre deosebire de altele are un final mai putin dramatic, chestie care-l face cumva si mai putin promitator daca ramai la versiunea clasica. Filmul insa, ca multe repovestiri ale legendelor din zona asta, s-ar putea sa mai schimbe din poveste... Vedem in iulie.
Ma gandeam sa las vara sa treaca fara sa bifez nimic din zona comics/super-hero care de multa vreme mi se pare ca a trecut de la overrated la hyperrated sau ce-o fi mai rau de-atat. Exista insa foarte mici exceptii, iar cea mai notabila e James Gunn care a reusit sa scoata "Guardians of the Galaxy" (si 1 si 2) din tiparul clasic Marvel. E pur si simplu altceva. Poate vedem asta in august si pentru DC Comics cu reboot-ul la "The Suicide Squad".
N-am mai postat de multa vreme la interval asa de scurt, da' asta-i tocmai compensatoriu pentru pauza care urmeaza. In plus, de ceva timp tot am intervale din ce in ce mai lungi de cand vad filmul pana ce scriu despre si cam incep sa uit ce vreau sa spun, iar "Boss Level" a fost prea "motivant" ca sa-l pierd printre neuronii distrusi si lipsa de lecitina.
Roy e un tip undeva spre 40 de ani, fost membru in trupele speciale, cu o fosta sotie care lucreaza intr-un laborator ultrasecret pentru un alt fost militar de cariera. Un individ incadrat in tiparul de arch-villain cu vise de dominare globala. In tot contextul asta avem un fenomen de tip Groundhog Day = in fiecare dimineata Roy se trezeste la acelasi timp si in acelasi loc, si isi petrece ziua cu o armata de asasini care incearca sa-i scurteze de la primele minute suferinta de a-si repeta activitatea. Evident, fenomenul e prezent doar pentru Roy care se tot chinuie sa avanseze in cele 24 de ore cat sa inteleaga ce implicatie a avut vizita facuta sotiei o zi mai devreme in toata povestea asta. Despre care nu mai zic nimic. Trailerul deja spune prea multe, iar mie mi-a parut sincer bine ca nu l-am vazut inainte de film.
Am plecat probabil din start cu o abordare subiectiv pozitiva stiind din cele doua randuri de descriere de pe IMDb (foarte underrated acolo apropo) ca-i vorba de un time travel movie, subgen pentru care am o slabiciune evidenta. Intr-un alt context poate m-ar fi deranjat un pic lipsa de rigoare stiintifica, si as fi cautat gauri prin desfasurare. E evident insa de la prima scena ca filmul nu se ia in serios, si nu-i cazul s-o faci nici tu, fiind construit asa cum o sugereaza si titlul, de parca ar fi o adaptare dupa un joc video, desi nu e. Este insa foarte foarte fresh, iar constructia scenariului e simplista doar in aparenta. N-o sa-ti zica cine stie ce detalii despre tehnologia temporala a axului Osiris din spatele fenomenului, care arata ca picat din Stargate. Dar isi ia suficient timp sa construiasca un puzzle intreg pe care-l are Roy de rezolvat ca sa parcurga toate treptele pana la "boss level". Iar twist-ul de acolo, care poate nici nu-l simti ca twist, deci o sa-mi permit un spoiler, e ca the "boss level" e de fapt altul. "The secret level" :-) - pentru care Roy are nevoie de inca alte repetitii ca sa-si dea seama. Moment unde filmul face ce ma plangeam data trecuta ca "Love and Monsters" n-are - o iesire foarte scurta din zona light undeva spre drama, cu suficienta forta insa aici sa o simti. Sau na, ma rog, fiind iar vorba de timp trecut, turning points, si ce-ai putea face cu o time machine, probabil iar is subiectiv ;-)
N-o sa incerc prea multa filosofie in care sa extrag vreun mesaj ascuns din "Love and Monsters" relativ la contextul din ultima perioada, pentru ca probabil n-as fi chiar de acord cu ce-as concluziona ca transmite. L-am luat simplu asa cum e - un SF light cu o parte consistenta de comedie.
Avem un context distopic, unde dupa ce omenirea a evitat cu succes un dezastru cataclismic prin bombardarea unui asteroid in drum spre Terra, s-a trezit intr-un altul = deseurile radioactive aterizate pe planeta au creat suficiente mutatii genetice incat multe vietuitoare sa creasca periculos peste noapte. De multe ori m-am gandit ca avem bafta ca porumbeii nu-s de 10-15 ori mai mari, altfel am fi clar pe cale de disparitie. Cam la concluzia asta ajunge si filmul de fata, desi n-am vazut niciun porumbel pe-acolo, da avem din altele - de unde "monsters" din titlu.
In situatia asta, mai toata lumea s-a retras in tot felul de adaposturi, cu iesiri periodice dupa hrana. Un soi de "Zombieland", dar cu jivine mutante in loc de zombie. Intr-un astfel de grup il avem pe Joel, care isi regaseste dupa multi ani printr-o conexiune radio fosta prietena, intr-o alta tabara pe malul marii la vreo sapte zile distanta de mers - de unde "love" din titlu. Si asa ajungem la partea principala din desfasurarea filmului - calatoria pentru a o reintalni. Doar ca Joel are o mica mare problema, zero experienta in lupta cu ce il asteapta in afara adapostului, sau mai bine zis un efect de "freeze panic" la vederea a orice cu mai multe picioare, tentacule, sau alte feluri de membre, mai mari decat propria persoana.
Evident subiectul schitat mai sus prezinta mult potential. De livrat, filmul livreaza ok. Cred ca se putea si mai bine, sau mai bine zis, mi s-a parut ca lipseste ceva. Poate o fi fost doar partea comica din care iesirile n-au suficienta forta cat sa aiba acel efect pe care de exemplu l-am avut in "Guardians of the Galaxy". Poate sunt niste fire din actiune care mi s-au parut neterminate. Sau poate m-am asteptat eu la prea mult. In orice caz, bottom line, the movie was fun.
Continui trendul, probabil plictisitor deja, in a ma plange de una din cele mai proaste dispozitii de scris. Dar mai am un "trend" anual sa incerc sa bifez inainte de Paste, Craciun, si la aniversarea de blog ceva suficient de bun de vazut. Asa ca... "Soul" :-)
Initial, din descriere + titlu m-a dus imediat la ideea de musical - singura arie de filme pe care le evit total cu exceptii minore. Mai mult, si pe gen "soul" ca muzica, dupa care iar is departe sa ma dau in vant, asa ca i-am dat ignore. Pana la urma, cu tot tam-tam-ul ca ar fi cea mai buna animatie din anul trecut am zis sa-l integrez la categoria de exceptii de mai sus. Prima remarca, "Frozen" cred ca-i mult mai musical decat ce-avem aici. Iar cu "soul" ca gen de muzica eroarea a fost majora, pentru ca inainte de asta in contextul filmului, vine sensul de suflet.
Pe scurt, avem un profesoras de muzica care viseaza sa cante intr-o formatie de jazz, iar cand in sfarsit se iveste ocazia cade intr-un canal si moare. Well, nu chiar... pentru ca trecem undeva intr-o zona de anticamera in afterlife unde sufletele ori se duc spre "the great beyond" in urma vietii pe pamant, ori spre "the great before" inaintea vietii pe pamant. Ei, omul nostru nu vrea deloc beyond, ci vrea inapoi la clape in New York. Si cum s-ajunga inapoi daca nu prin trecerea prin "the great before". Cred c-am divulgat suficient ca sa ma opresc aici cu povestea + ca asa cum ziceam, nu-s chiar in cel mai potrivit moment pentru scris prea mult.
Evident targetul filmului nu-i in zona doctoranzilor la psihologie in vederea unei analize a conceptului de viata dupa moarte. Dar cu toate astea, "Soul" e suficient de complex cat sa nu cada in pueril. Si mai mult de-atat e fresh - n-am fost deranjat de vreo senzatie de material reciclat de prin alte filme (nu ca nu s-ar mai fi vazut ideea de suflet uman in corp de motan, da am zis ca nu mai dau spoilers :P). Caracterizarea intr-un cuvant pentru film ar fi "nice". Poate chiar prea "nice" :-) Dar e bun asa mai ales zilele astea, si cu asta, sarbatori fericite si linistite ;)
Din pacate, fiind undeva intre Ketorol si Nurofen pentru niste probleme dentare care se pare ca tin musai sa-mi bata recordul de incapacitare de la fractura de glezna de acum doi ani jumate, n-am cea mai "fericita" dispozitie de scris, asa ca o sa expediez scurt intrarea de fata, desi "WolfWalkers" probabil merita mai mult.
Animatia despre care vorbim are in spate aceeasi echipa din Irlanda ca "The Secret of Kells" si "Song of the Sea", motiv pentru care n-aveam cine stie ce asteptari. Nu ca mai sus numitele n-ar fi bune (probabil), dar... e o problema de gust - pe scurt, fiecare la vremea lui, mi s-a parut un soi de Miyazaki europenizat = multe sensuri prea ascunse care se pierd intr-o feerie difuza irlandeza in locul celei japoneze, si care pe mine m-au cam adormit cand le-am vazut. Avem si aici o idee plecata pesemne din folclorul local - un soi de varianta a mitului varcolacului, cu diferenta ca "WolfWalkers" e ceva mai bine ancorat intr-un fir narativ coerent, care nu m-a mai plictisit. Totul pleaca de la o fata de vanator, muscata de o alta fata cam de aceeasi varsta, dar aflata sub forma unui lup. Mai rau, un lup la conducerea unei haite din padurea din imprejurimi considerata un mare pericol pentru catunul unde e plasata actiunea. Rezultatul, fata vanatorului capata ca in orice "werewolf story" aceleasi abilitati de transformare, chestie total incompatibila cu jobul tatalui insarcinat de un lord protector nemilos sa curete amenintarea din codru cu orice pret.
Mai departe, cum se complica toata istoria las sa fie vazut in film. Ce pot sa zic e ca in ciuda poate a lipsei de twists, povestea e suficient de complexa cat sa merite timpul, iar cumva melanjul intre mit, folclor si actiunea relativ alerta, de data asta reuseste zic eu = nu-i nici prea pretentios in sensuri ca sa duca targetul de varsta prea sus, nici prea pueril ca sa-l coboare prea jos.
Aveam in plan sa scriu o intrare despre "Nomadland". Inainte sa vad filmul. Dupa ce l-am vazut, nu mai am in plan. Pentru ca deja la cateva zile nu prea mai stiu ce-am vazut, asa ca n-am ce scrie. Intr-o singura fraza, "Nomadland" e un film pe care daca-l tai in bucati de ~10-20 minute, le amesteci si te uiti la ele vezi probabil cam acelasi lucru orice ordine ar iesi. Ar fi interesant daca marea critica de specialitate ar face un exercitiu simplu de imaginatie inainte de a ridica in slavi o productie: ce cred eu ca-i asa memorabil la filmul asta ca sa-mi trezeasca o amintire punctuala in trei ani de la vizionare? Na ca in "Remo Williams" avem :)...
Am mutat genul productiei la 180 de grade - da' simteam nevoia de un popcorn movie in cea mai evidenta forma ca antidot la productia cu pretentii artistice numita mai sus. Si oricum n-a trecut chiar foarte mult de cand am vazut "Remo Williams" ca parte a periplului recent prin anii '80, si aveam de gand sa scriu vreo doua vorbe dar n-am mai avut timp. Remo Williams e ca un soi de "Commando" dar pentru nisa de super-hero movies, inainte sa ia avantul care-l are in zilele curente. Adica atat de funny incat sa nu poti sa zici ca-i slab, desi clar e departe de vreo capodopera. Personajul principal e desprins dintr-o serie de romane de consum, fiind un soi de super-agent pentru o agentie super-secreta, care se lupta cu tot felul de super-villains. Filmul e un pic mai calm la capitolul "super", agentul nostru nefiind decat un politai mancator de hamburgeri, antrenat in stil "Karate Kid" de un maestru coreean, pentru a dejuca planurile de profituri necinstite ale unui vanzator de armament (fara vreo super-putere in afara de bani si relatii).
Ce se remarca in Remo Williams, apropo de ce spuneam mai sus? Replici de la "Your reflexes are pitiful. The seasons move faster." la "You know why Americans call it fast food? Because it speeds them
on the way to the grave." te fac sa tii minte ca e o sursa de quotes. Probabil unul din cele mai "witty" scenarii peste care am dat in ultima vreme. Mai avem tot felul de scene de actiune, care pentru anii '80 ar putea fi comparate cu ce se mai vede prin "Mission Impossible" - in particular una filmata la inaltime pe Statuia Libertatii ramane probabil de referinta. Si nu in ultimul rand personajele, sau mai precis actorii. Mi-a fost greu sa-mi imaginez un wannabe super-hero interpretat de Fred Ward, iar castingul e atat de ciudat incat imi e greu si dupa ce-am vazut filmul. Dar memorabil ramane mentorul ce-l antreneaza sa deprinda tehnica de a se feri de gloante, mersul pe apa, sau alte "super-puteri", un maestru coreean pe nume Chiun (previzibil cel ce livreaza vorbele de duh de mai sus), titular al rolului fiind... Joel Grey. Fara nici o urma de gene asiatice, probabil asta ar face filmul azi sa fie imediat etichat de la non-etic, stereotipic pana la rasist, in ciuda faptului ca interpretarea e atat de buna ca la vremea respectiva a primit pana si o nominalizare la Glob de Aur. Obiectiv trebuie sa admit totusi ca si mie mi s-a parut un pic ne-natural castingul, dar tot obiectiv omul si-a facut treaba de actor excelent.
Long story short: e un popcorn movie. Un pic invechit, dar suficient de funny si chiar cu ceva mai multa substanta decat ce vedem prin productiile Marvel din zilele astea.
Am vrut sa scriu intrarea asta la cald, imediat dupa ce am vazut "Promising Young Woman" acum vreo saptamana, dar din pacate n-am avut timp. Nu ca acu' as avea... Dar daca o mai aman probabil uit tot ce aveam in minte. Si-asa n-a mai ramas mult...
In primul rand am evitat o perioada sa pun filmul in "to watch list" din doua motive: 1) nu-mi place Carey Mulligan (si inca mai cred ca rolul facut in "Drive" a tras filmul ala in jos, desi dupa ce-avem aici mi-am schimbat opinia legat de "acting value" la 180 grade) si 2) is ultra satul de filme care primesc o eticheta legata de vreun social issue, social movement, whatever, oricare ar fi asta, si ma chinui realmente in ultima vreme sa fac un slalom printre productiile care nu scapa ocazia sa atinga o problematica de gen. Pentru ca din start face greu un comentariu obiectiv care sa nu riste sa fie interpretat aiurea. Am mai zis-o si o s-o repet - cand vad un film vreau ceva sa ma scoata cu mintea din "current real life", sau daca nu, macar sa-mi atraga atentia ca valoare de cinema. Pentru restul exista stiri, documentare, altele. Din fericire, cu toate etichetele de bias feminist care i s-au pus - legat de care o sa fac abstractie totala, "Promising Young Woman" are ceva de spus ca productie de cinema. Si merita vazut in primul rand pentru asta.
Subiectul intra in categoria "revenge story". Si cam ca orice "revenge story", de la Monte Cristo sau mai din urma incoace, are ceva ce prinde. Casey e o tanara singuratica care isi duce zilele in spatele unei tejghele dintr-o cafenea, dupa ce cu ani in urma a renuntat la o cariera medicala retragandu-se din facultate. In urma unui incident avand ca victima o buna prietena, despre care nu primim detalii foarte precise in film (si aici avem o nuanta fina). Dar se poate presupune usor ca e vorba de un viol in timpul unei petreceri scapate de sub control. Rezultatul - responsabilii exonerati printre aburii alcoolului de pedeapsa, si ulterior sinuciderea colegei. Trauma insa se transfera mai departe, si ajungem in prezent cand principala activitate nocturna a lui Casey e de a juca un rol de momeala vulnerabila = cu prea multe grade la bord, in cluburile din oras, pana la momentul in care cel ce incearca sa profite ajunge prea departe si e lovit la figurat de socul ca victima e complet lucida. Din nou, nu ni se dezvaluie un final explicit la respectivele secvente (aceeasi nuanta fina), dar putem presupune iar usor ca razbunarea ramane soft, la nivelul de a lecui macar temporar respectivii indivizi de asemenea tentative. Contextul actiunii se complica cand Casey se-ntalneste cu un fost coleg. Cum se complica, vedem in film...
Dupa cum am spus, probabil am uitat mult din ce-aveam de zis la cald. Ca sa nu pierd firul de mai sus, scenariul e excelent scris si regizat - nuanta fina de care ziceam e ca pe tot parcursul filmului ai senzatia ca la urmatoarea scena te paste o explozie de violenta a la Tarantino, dar asta nu se-ntampla. Cu o singura exceptie, care prin contrast o face extrem de dura (si probabil asta e si ideea), in ciuda asteptarilor, ce-ti trece prin fata ochilor e un revenge story total non-violent cap-coada, ceea ce-i da un aer complet aparte si de tinut minte. Carey Mulligan intra complet in personaj, sau mai bine zis iese din ce interpretari sterse am mai vazut, si cum spuneam in paranteza de la inceput, mi-a schimbat radical opinia legat de talentul actoricesc. Tehnic filmul puncteaza la doua capitole - montaj, n-am mai vazut de ceva vreme ceva la nivelul asta (bine, nici n-am prea avut ce) si soundtrack - nu ma refer doar la coloana sonora dedicata, ci la selectia de songs/covers care e folosita. Sunt filme (multe de Tarantino, "Drive" daca tot l-am pomenit mai sus, "Baby Driver", "Atomic Blonde", "A Simple Favor", si altele) in care asta face macar 10% din atmosfera. "Promising Young Woman" se incadreaza fara probleme in aceeasi lista.
O sa inchei cu un spoiler (sort of). Finalul de aici e probabil comparabil ca soc cu cel din "Uncut Gems" (diferenta fiind ca aici iti mai da ceva timp sa-ti revii - because the story is not over). Din pacate, ca si acolo, e destul de amar - de fapt mult mai amar. Intr-un sens il face un anti-revenge movie, pentru ca poti sa-i dai si interpretarea asta. Pe de alta parte o rezolvare in varianta de "let it go" ar fi anulat subiectul, iar ceva in stil "John Wick" ar fi fost total nerealist. Imi aduc aminte insa ca anul trecut am scris despre "A Good Woman Is Hard to Find", deci ceva la mijloc exista, dar cred ca intentia este cea de final suficient de amar cat sa nu-l uiti. Iar un criteriu pentru un film bun, e ca-l tii minte :) ...
"Raya and the Last Dragon" e un film Disney, in buna traditie din ultima vreme a filmelor Disney, si asta cam zice totul = nu te-astepta sa-ti solicite prea mult coeficientul de inteligenta. Da, n-am uitat ca vorbim de o animatie unde main target e pana-n 15 ani, dar cumva aveam asteptari ceva mai mari. Macar e decent ca desfasurare: scurt si nu plictiseste.
Subiectul e o poveste plasata undeva intr-un tinut imaginar din Asia, impartit in 5 regiuni, pustiit la propriu de un soi de demon cu aspect de tornada mov care pietrifica orice vietate atinge. Demon ce cu 500 de ani in urma a fost pus sub cheie de un dragon care a produs un glob magic pentru a face asta. Totul bine si frumos, doar ca una bucata glob nu se imparte egal la 5, iar conducatorii a 4 din cele 5 regiuni au inceput sa pizmuiasca posesorii globului unde apa parea mai clara, iarba mai verde, etc, samd. Si asa, predictibil ajungem la un moment in care globul se sparge (ca sa vezi, fix in 5), tornada mov tasneste din pamant, iar iarba se usuca cam peste tot. Fast-forward cativa ani cand regasim fiecare bucatica de glob in posesia fiecarei regiuni care se chinuie sa tina departe demonul cat sa nu ajunga toti locuitorii in postura de armata de teracota. Mai putin Raya, fiica fostului detinator initial al armei anti-demon, care incearca ce n-a reusit propriul tata - unirea tuturor. Doar ca pentru asta trebuie sa trezeasca si dragonul...
Ei, si deja am cam zis ce intra in primul sfert de ora asa ca ne oprim aici cu spoilerele. Cum ziceam, avantajul filmului e actiunea relativ alerta care te poarta prin toata lumea de poveste in cautarea bucatilor de glob. Ca desfasurare filmul nu e deci chiar asa de slab, dar din pacate e foarte previzibil si cu multe clisee. Probabil productia e una ok pentru categoria de varsta vizata, toata povestea fiind o alegorie usor de inteles. La finalul lui 2016 scriam o intrare despre "Kubo and the Two Strings". Tot o animatie, tot o poveste, tot prin Asia, tot un quest cu mai multe piese de adunat, tot cu o alegorie. Una insa mult mai adanca decat cea de-aici. Dar na, nu era tot Disney...
N-am epuizat decada '80, si in continuare cam duc lipsa de titluri noi asa ca revin la seria de cinemateca. Sau altfel zis, "karma strikes back" (la propriu) dupa ultima intrare in care m-am luat de noile criterii de eligibilitate pentru best picture Oscar. Pentru ca una dintre nominalizarile de acum mai bine de 35 de ani, "A Passage to India", le indeplineste pe toate, si nu pot sa nu recunosc ca-i cel mai bun film pe care l-am vazut anul asta. Nu ca asta mi-ar schimba in vreun fel opiniile anterioare, ba din contra... Daca ceva merita sa fie acolo, se vede ca poate fi acolo oricum.
Ultimul film al lui David Lean e o ecranizare care urmareste vizita in India coloniala a mamei unui judecator englez local impreuna cu viitoarea nora a acesteia. Prima parte a filmului nu prea iti da de inteles unde vrea sa ajunga. In afara de elementele de discriminare intre minoritatea alba aflata la putere si populatia locala, plus conflictul mocnit ce deriva din asta, care par sa aiba un rol important in tema filmului, restul arata ca un soi de soft romance de background cu iz de Woody Allen movie, dar molcom si fara umor. In scena intervine un medic din zona, Aziz, admirator al civilizatiei britanice, care printr-un concurs de imprejurari ajunge in postura de ghid local pentru cele doua femei. Jenat de cum arata propria casa, pentru a evita o vizita a acestora, le propune o excursie organizata din fonduri proprii in niste pesteri din apropiere, unul din obiectivele turistice ale zonei, impreuna cu un profesor al liceului local, cam singurul englez care nu pare sa aiba prejudecati in comunicarea cu indienii. Ei, si de aici, de la desfasurarea terna care nu anunta nimic, filmul incepe sa livreze... Ce? E pacat sa dau spoilers.
In prima jumatate, "A Passage to India" pare din aceeasi epoca cu "Lawrence of Arabia" - adica daca e ceva ce deranjeaza e ca ai impresia ca anul productiei e undeva in perioada '60, nu in anii '80. Foarte multe elemente tipice, de la imagine cu gros-plan-uri cu tranzitii lungi la jocul actorilor cu mici tendinte de overacting, si o actiune initial lenta, care iti cam taie din cheful de a vedea spre ce merge. Probabil nu-i o chestie intentionata, pana la urma scoala de film a lui David Lean fiind asta, dar cumva face ce vine in partea a doua sa para usor suprarealist. Adica in atmosfera asta de '60s movie care de obicei e destul de pragmatic si clar, avem introduse niste elemente atat de fine de reflectie asupra vietii, incat ori poate surprinde la maxim privitorul daca reuseste sa descifreze din ele, ori e posibil sa-l lase intr-o ceata densa. Nolan ar putea lua lectii de "hidden meanings" de aici. N-as zice mai multe decat ca desfasurarea impleteste superb ideile de karma, echilibru in viata si conceptia hindusa despre reincarnare, intr-un background de conflict rasial, unde ofera credit egal la ce inseamna "prea departe" pentru ambele tabere. Si concluzioneaza intr-o balanta perfecta care e buna de lectie si in perioada curenta, poate chiar mai mult decat in '84.
Fara panica. Nu dispar Oscarurile de anul asta, si nici n-au trecut neobservate. Au fost doar decalate prin aprilie cred, de la data obisnuita care era cam in perioada asta. Prilej sa scriu o intrare de blog pentru care am ezitat destul de mult, dar m-am decis s-o fac pana la urma. Si ca sa nu fiu influentat in vreun fel de vreo nominalizare romaneasca in premiera, care se tot zvoneste ca posibila, am hotarat s-o fac inainte sa se concretizeze sau nu. Long story short - dupa o serie lunga - 2008-2020 - in care am dat o atentie nominalizarilor in perioada pana la premiere, de anul curent ma voi opri. Motivul, cu riscul sa fie interpretat aiurea, consider ca nivelul de "political correctness" a ajuns prea departe.
Am zis-o de mai multe ori, in intrarile introductive pe care le-am scris de-a lungul anilor la anuntarea nominalizarilor, ca un motiv pentru care am dedicat o parte din blog evenimentului Oscar ar fi corectitudinea statistic vorbind de care teoretic ar beneficia in raport cu alte premieri de gen. In sensul ca voturile exprimate de AMPAS = Academia Americana de Film in determinarea nominalizarilor si premiilor sunt considerabil mai multe decat in alte situatii cum ar fi Globurile de Aur, sau Cannes unde vorbim de un juriu de ~10 oameni. Evident, orice apreciere artistica are un grad de subiectivitate, dar iar cum am mai zis-o de multe ori, mai important decat premiile in sine au fost intotdeauna filmele care au intrat printre nominalizari - o ocazie foarte buna sa mai descopar ceva care merita vazut, altfel foarte posibil de ratat. De altfel predictiile le-am facut intotdeauna for fun si am comentat rar post-Oscar ce-a iesit si ce nu. Asta in ciuda premiilor din ultima decada care indica destul de clar o interferenta a factorului socio-politic undeva unde n-ar trebui sa existe - intr-o selectie pe criterii de valoare artistica, cum si cat de subiective or fi astea, dar nu alte criterii.
Ma refer in particular la "best picture award" unde deja incepuse sa fie observabila o regula nescrisa ca filmul castigator are mai putina legatura cu ce scrie critica si mai mult cu speculatiile din social media relativ la care productie are mai multe elemente care sa atinga o problema sociala. Dar macar era ceva nescris, si pana la urma restrans doar la premiile din final. Toamna trecuta AMPAS-ul a luat decizia oficiala ca intr-un viitor apropiat sa impuna clar din faza nominalizarilor un set stufos de reguli de eligibilitate privind "representation and inclusion standards".
Inteleg ideea de a promova niste criterii care sa favorizeze implicarea in industria de cinema a unor categorii poate mai putin favorizate pana acum. Dar daca unele din regulile introduse au sa zicem un sens in directia asta (cum ar fi internship-uri platite sau traininguri in productia filmului, desi pana si aici e discutabil ce ar putea face de exemplu un indie movie cu un buget limitat si multi voluntari), alte reguli sunt complet absurde. Sa pretinzi ca filmul nominalizat sa aiba cel putin un actor cu rol semnificativ dintr-o rasa/etnie defavorizata, sau cel putin 30% din distributia secundara a filmului din doua categorii slab reprezentate, sau cireasa de pe tort - subiectul filmului sa fie centrat pe o problema a unei astfel de categorii, e ceva ce eu nu prea pot sa vad unde-si are locul in selectia unei nominalizari. Sau mai bine zis, in excluderea unei posibile nominalizari - pentru ca daca ar fi sa iau o selectie rapida din titlurile ce au intrat pe lista pentru "best picture" in ultima decada: "1917", "Vice", "Dunkirk", "Arrival", "The Revenant", "The Martian", "The Big Short", "Boyhood", "The Theory of Everything", "The Wolf of Wall Street", "Gravity", "Argo", "The Descendants", "127 Hours", "Inception" - nu sunt sigur cate din astea ar trece criteriul asta de nominalizare. Intr-adevar poate fi ocolit prin indeplinirea altora, dar in sine ideea unei posibile excluderi motivata astfel e atat de gresita in contextul unui film care ar trebui sa aiba o libertate de subiect, incat face cumva ironica titulatura de "inclusion standards".
Intr-o lume in care s-a ajuns sa se publice ghiduri pentru combaterea rasismului in predarea matematicii, unde o indicatie e ca ideile de obiectivitate si unica rezolvare corecta a unei probleme sunt periculoase iar astfel de probleme ar trebui practic excluse in favoarea unora care trebuie sa aiba raspuns multiplu (ma intreb ce rezultate ar fi avut inginerii de la NASA din echipa Perseverance daca le-ar fi taiat cineva toate calculele cu solutie unica), nu prea mai e de mirat ce avem mai sus. Dar na... daca tot suntem intr-un trend de asta radical, o sa fac si eu un pas in directia asta renuntand la Oscaruri - ca doar nu-i solutia unica in materie de referinta in cinema, posibil in favoarea punctarii pe blog a unor premii dintr-o industrie de film mai slab reprezentata - cea din Asia.
Stiu ca "Parasite" a luat fata la Academy Awards acum un an lui "1917" - nu ca "Parasite" n-ar fi un film bun, dar nu asta era momentul in care sa se trezeasca Academia ca filmul asiatic are un loc acolo. Sa pastram totusi ipocrizia unui caz singular intr-un an cu o dorinta clara de demonstratie pentru political correctness in niste limite - "Infernal Affairs" la timpul lui dar in secolul curent n-a prins nici macar lista de Foreign Best Picture, iar remake-ului lui Scorsese, "The Departed" i s-au dat toti laurii. Ma gandesc deci ca in loc de Oscaruri sa iau in discutie de acum nominalizarile fie la Hong Kong Film Awards, fie la Grand Bell Awards (Coreea de Sud), fie la Asian Film Awards. Toate trei sunt premii in cinema-ul din Asia, a caror liste de nominalizari le-am gasit ca referinta buna in ultimii ani pentru ce filme apar acolo, iar ce-am mai reusit sa vad ca medie, cu o "obiectivitate periculoasa" eu zic ca s-a ridicat peste Hollywood. Din pacate insa ce-i produs pe continentul asiatic e mai greu accesibil, deci mai vedem...
Ca o reflectie de final ma intreb cum ar arata un premiu Nobel pentru literatura cu o obligativitate asupra procentului de componenta sociala in opera literara sau a etniei laureatului. In orice caz, eu filme care ajung pe lista Oscar evident o sa mai discut pe blog, cat timp il mai tin deschis. O sa las la o parte doar referintele la premii, cel putin pana cand "inclusion standards" n-o sa mai includa excluderi :-) Sa incercam sa pastram absurdul in niste limite, zic.
Postări
