vineri, 30 aprilie 2021

Soul (2020)



Continui trendul, probabil plictisitor deja, in a ma plange de una din cele mai proaste dispozitii de scris. Dar mai am un "trend" anual sa incerc sa bifez inainte de Paste, Craciun, si la aniversarea de blog ceva suficient de bun de vazut. Asa ca... "Soul" :-)

Initial, din descriere + titlu m-a dus imediat la ideea de musical - singura arie de filme pe care le evit total cu exceptii minore. Mai mult, si pe gen "soul" ca muzica, dupa care iar is departe sa ma dau in vant, asa ca i-am dat ignore. Pana la urma, cu tot tam-tam-ul ca ar fi cea mai buna animatie din anul trecut am zis sa-l integrez la categoria de exceptii de mai sus. Prima remarca, "Frozen" cred ca-i mult mai musical decat ce-avem aici. Iar cu "soul" ca gen de muzica eroarea a fost majora, pentru ca inainte de asta in contextul filmului, vine sensul de suflet.

Pe scurt, avem un profesoras de muzica care viseaza sa cante intr-o formatie de jazz, iar cand in sfarsit se iveste ocazia cade intr-un canal si moare. Well, nu chiar... pentru ca trecem undeva intr-o zona de anticamera in afterlife unde sufletele ori se duc spre "the great beyond" in urma vietii pe pamant, ori spre "the great before" inaintea vietii pe pamant. Ei, omul nostru nu vrea deloc beyond, ci vrea inapoi la clape in New York. Si cum s-ajunga inapoi daca nu prin trecerea prin "the great before". Cred c-am divulgat suficient ca sa ma opresc aici cu povestea + ca asa cum ziceam, nu-s chiar in cel mai potrivit moment pentru scris prea mult.

Evident targetul filmului nu-i in zona doctoranzilor la psihologie in vederea unei analize a conceptului de viata dupa moarte. Dar cu toate astea, "Soul" e suficient de complex cat sa nu cada in pueril. Si mai mult de-atat e fresh - n-am fost deranjat de vreo senzatie de material reciclat de prin alte filme (nu ca nu s-ar mai fi vazut ideea de suflet uman in corp de motan, da am zis ca nu mai dau spoilers :P). Caracterizarea intr-un cuvant pentru film ar fi "nice". Poate chiar prea "nice" :-) Dar e bun asa mai ales zilele astea, si cu asta, sarbatori fericite si linistite ;)

Rating: 3.5 out of 5

duminică, 18 aprilie 2021

WolfWalkers (2020)



Din pacate, fiind undeva intre Ketorol si Nurofen pentru niste probleme dentare care se pare ca tin musai sa-mi bata recordul de incapacitare de la fractura de glezna de acum doi ani jumate, n-am cea mai "fericita" dispozitie de scris, asa ca o sa expediez scurt intrarea de fata, desi "WolfWalkers" probabil merita mai mult.

Animatia despre care vorbim are in spate aceeasi echipa din Irlanda ca "The Secret of Kells" si "Song of the Sea", motiv pentru care n-aveam cine stie ce asteptari. Nu ca mai sus numitele n-ar fi bune (probabil), dar... e o problema de gust - pe scurt, fiecare la vremea lui, mi s-a parut un soi de Miyazaki europenizat = multe sensuri prea ascunse care se pierd intr-o feerie difuza irlandeza in locul celei japoneze, si care pe mine m-au cam adormit cand le-am vazut. Avem si aici o idee plecata pesemne din folclorul local - un soi de varianta a mitului varcolacului, cu diferenta ca "WolfWalkers" e ceva mai bine ancorat intr-un fir narativ coerent, care nu m-a mai plictisit. Totul pleaca de la o fata de vanator, muscata de o alta fata cam de aceeasi varsta, dar aflata sub forma unui lup. Mai rau, un lup la conducerea unei haite din padurea din imprejurimi considerata un mare pericol pentru catunul unde e plasata actiunea. Rezultatul, fata vanatorului capata ca in orice "werewolf story" aceleasi abilitati de transformare, chestie total incompatibila cu jobul tatalui insarcinat de un lord protector nemilos sa curete amenintarea din codru cu orice pret.

Mai departe, cum se complica toata istoria las sa fie vazut in film. Ce pot sa zic e ca in ciuda poate a lipsei de twists, povestea e suficient de complexa cat sa merite timpul, iar cumva melanjul intre mit, folclor si actiunea relativ alerta, de data asta reuseste zic eu = nu-i nici prea pretentios in sensuri ca sa duca targetul de varsta prea sus, nici prea pueril ca sa-l coboare prea jos.

Rating: 3.5 out of 5

sâmbătă, 10 aprilie 2021

Remo Williams: The Adventure Begins (1985)


Aveam in plan sa scriu o intrare despre "Nomadland". Inainte sa vad filmul. Dupa ce l-am vazut, nu mai am in plan. Pentru ca deja la cateva zile nu prea mai stiu ce-am vazut, asa ca n-am ce scrie. Intr-o singura fraza, "Nomadland" e un film pe care daca-l tai in bucati de ~10-20 minute, le amesteci si te uiti la ele vezi probabil cam acelasi lucru orice ordine ar iesi. Ar fi interesant daca marea critica de specialitate ar face un exercitiu simplu de imaginatie inainte de a ridica in slavi o productie: ce cred eu ca-i asa memorabil la filmul asta ca sa-mi trezeasca o amintire punctuala in trei ani de la vizionare? Na ca in "Remo Williams" avem :)...

Am mutat genul productiei la 180 de grade - da' simteam nevoia de un popcorn movie in cea mai evidenta forma ca antidot la productia cu pretentii artistice numita mai sus. Si oricum n-a trecut chiar foarte mult de cand am vazut "Remo Williams" ca parte a periplului recent prin anii '80, si aveam de gand sa scriu vreo doua vorbe dar n-am mai avut timp. Remo Williams e ca un soi de "Commando" dar pentru nisa de super-hero movies, inainte sa ia avantul care-l are in zilele curente. Adica atat de funny incat sa nu poti sa zici ca-i slab, desi clar e departe de vreo capodopera. Personajul principal e desprins dintr-o serie de romane de consum, fiind un soi de super-agent pentru o agentie super-secreta, care se lupta cu tot felul de super-villains. Filmul e un pic mai calm la capitolul "super", agentul nostru nefiind decat un politai mancator de hamburgeri, antrenat in stil "Karate Kid" de un maestru coreean, pentru a dejuca planurile de profituri necinstite ale unui vanzator de armament (fara vreo super-putere in afara de bani si relatii).

Ce se remarca in Remo Williams, apropo de ce spuneam mai sus? Replici de la "Your reflexes are pitiful. The seasons move faster." la "You know why Americans call it fast food? Because it speeds them on the way to the grave." te fac sa tii minte ca e o sursa de quotes. Probabil unul din cele mai "witty" scenarii peste care am dat in ultima vreme. Mai avem tot felul de scene de actiune, care pentru anii '80 ar putea fi comparate cu ce se mai vede prin "Mission Impossible" - in particular una filmata la inaltime pe Statuia Libertatii ramane probabil de referinta. Si nu in ultimul rand personajele, sau mai precis actorii. Mi-a fost greu sa-mi imaginez un wannabe super-hero interpretat de Fred Ward, iar castingul e atat de ciudat incat imi e greu si dupa ce-am vazut filmul. Dar memorabil ramane mentorul ce-l antreneaza sa deprinda tehnica de a se feri de gloante, mersul pe apa, sau alte "super-puteri", un maestru coreean pe nume Chiun (previzibil cel ce livreaza vorbele de duh de mai sus), titular al rolului fiind... Joel Grey. Fara nici o urma de gene asiatice, probabil asta ar face filmul azi sa fie imediat etichat de la non-etic, stereotipic pana la rasist, in ciuda faptului ca interpretarea e atat de buna ca la vremea respectiva a primit pana si o nominalizare la Glob de Aur. Obiectiv trebuie sa admit totusi ca si mie mi s-a parut un pic ne-natural castingul, dar tot obiectiv omul si-a facut treaba de actor excelent.

Long story short: e un popcorn movie. Un pic invechit, dar suficient de funny si chiar cu ceva mai multa substanta decat ce vedem prin productiile Marvel din zilele astea.

Rating: 3.5 out of 5