Dead Silence (2007)

Dupa o saptamana crancena (despre care n-am chef de detalii), am realizat ca n-am apucat sa scriu intrarea obisnuita de blog. Cum "Secret Life of Walter Mitty" a fost prea deprimant, "47 Ronin" prea cliseic (desi relativ catchy ca orice revenge story), iar "12 Years a Slave" si "Philomena" prefer sa le las pentru sezonul de Oscaruri care vine acusi, I'll enjoy a guilty pleasure for today: "Dead Silence".

James Wan e probabil mai cunoscut pentru primul "Saw", "Insidious" si mult-laudatul "The Conjuring" (care tot n-am apucat sa-l vad). Printre astea omul a mai turnat cateva filme, ceva mai obscure din pdv succes de casa, printre care si subiectul intrarii curente. Dupa cum o sugereaza lista de mai sus si probabil si posterul, tot cu un horror avem de-a face. Filmul de fata e insa destul de light si ca blood & gore, si ca scarry effect. And that's good, dar ma-ntorc la asta un pic mai incolo. Let me dig in the story a bit first ;) Jamie Ashen se trezeste intr-o zi la usa cu un colet nesemnat al carui continut e o papusa de ventriloc. Ca tot am zis de poster, ce urmeaza nu e nici pe depare vreun soi de remake la "Child's Play" cum poate s-ar putea crede (= no Chucky rampage here). Sarind peste cateva detalii, cateva ore mai tarziu Jamie isi gaseste sotia moarta in apartamentul aparent inchis din interior, fara urme de intrare fortata. Moment in care o legenda urbana din oraselul natal din care provine incepe sa-i dea de gandit. Poveste folosita pentru speriat copiii, avand ca personaj central o femeie ventriloc, si care in rezumat suna cam asa: "Beware the stare of Mary Shaw. She had no children, only dolls. If you see her in your dreams, be sure you never, ever scream or she'll rip your tongue out at the seam." Evident, la interogatoriul care urmeaza, politistul insarcinat cu rezolvarea cazului nu inghite asemenea povesti, dar nici n-are suficiente probe sa-l retina pe principalul suspect in arest. Si asa, domnul Ashen se decide in ciuda restrictiilor de deplasare sa ia papusa si sa-si faca drum pana in orasul de bastina, ca sa afle cine i-a trimis-o.

M-am ferit sa dau prea multe detalii pentru ca filmul e destul previzibil. Cu exceptia finalului. Care spala multe din pacate. Cum ar fi de exemplu un scenariu care variaza pe alocuri undeva intre hilar si imbecil, sau cu mici exceptii a unui casting care se cam vede ca-i de buget redus. Dar faptul ca astea la un loc rezulta intr-o desfasurare a actiunii care se desprinde binisor de credibil, are si o parte buna. Asa cum ziceam face filmul mai putin scary, iar daca punem si (din fericire) restrictiile aparente de buget la utilizare de vopsea rosie, ceea ce rezulta e mai mult un soi de campy fun ghost story decat un horror rated R. Care-l face mult mai watchable si care in plus vine si cu o droaie de "classic bits" .. ca sa nu le zic clisee :) atat in partea de poveste cat si in cea de productie filmica. Avem deja the urban legend care ajunge la flashbacks care s-o detalieze incet incet, avem poezioara de mai devreme care mi-a adus aminte de numaratoarea din "Nightmare on Elm's Street", avem un orasel izolat cu trecut intunecat si un nume pe masura: Ravens Fair, avem o mama vitrega si un tata cu secrete, avem un cimitir, ceata in cimitir, morminte parasite in cimitir :), avem un iaz mlastinos si un teatru in paragina pe celalalt mal, avem pompele funebre si antreprenorul batran care stie istoria locului de la Adam si Eva (sau na, de cand era copil), etc, samd. Ce mai avem e o imagine care sa suplimenteze la maxim "the eerie feeling". Cel putin pentru mine a fost suficient ca sa ma prinda contrastul dintre decapotabila rosie cu care se tot plimba personajul principal prin orasul la fel de gri si intunecat ca "Silent Hill", dar mai avem si altele in afara de filtre de culoare. Si nu in ultimul rand, avem o coloana sonora superba care ma face sa ma declar convins ca Charlie Clouser e cel mai bun compozitor pentru horrors la ora curenta. Desi clar diferita, are ceva din tema lui Carpenter din "Halloween", si cred ca asta e suficient pentru caracterizare. Si nu in ultimul rand mi-a adus aminte printr-o piesa de pe final credits ca am uitat de ceva timp ca exista "Concrete Blonde" (sau na, ca a "inviat") sau mai exact solista, Johnette Napolitano, si ar fi cazul sa mai check it out din cand in cand.

Ca idee de final, filmul e departe de a fi cine stie ce masterpiece. Dar e de vazut pe genul lui, mai ales daca ai un soft spot pentru scary movies din '80-'90 a la Wes Craven. Which usually are more fun than scary ;)

Rating: 3 out of 5 (cu un plus mare pentru production design, dar nu suficient s-ajung la 4)