Hamnet (2025)

Cu riscul sa par incult, n-am avut niciodata prea mare apetenta pentru Shakespeare, si in particular pentru tragediile in engleza de secol XVI. Mai adaug si o parere foarte proasta despre "Nomadland", de o plictiseala epica IMHO, regizat de aceeasi Chloé Zhao ca si "Hamnet". Deci pe scurt, parea reteta perfecta pentru un episod de sforait in sala de cinema. Dar yet again, se pare ca reteta asteptari joase da rezultate inalte...

Cum aveam sa aflu dupa vizionare, filmul e o adaptare dupa un roman, ceea ce tind sa cred ca explica consistenta pe care o are. Nu-i ceva general inca, dar in ultimii ani am remarcat o scadere semnificativa la numarul de scenarii originale care sa treaca limita superficialului, chiar in conditiile in care nu mai vad nici pe departe cate filme vedeam acum 4-5 ani in urma, si-s considerabil mai selectiv (poate asta o fi problema...). Revenind, romanul, sau in cazul de fata filmul, ca n-am citit cartea, speculeaza o varianta a vietii familiei Shakespeare de la casatoria dramaturgului pana un pic dupa decesul unuia dintre copii, singurul baiat, Hamnet. De al carui nume si impact al pierderii, povestea presupune ca s-ar lega si cunoscuta piesa + metaforele atasate de la "a fi sau a nu fi" si altele. Ideea asocierii respective mi s-a parut initial fortata, si ca un light spoiler, intr-o foarte fina auto-ironie care trece neobservata pe un fond dramatic destul de intens, o scena spre finalul filmului sustine initial aceeasi impresie. Fantomele din Elsinore si intrigile otravite din Danemarca shakespeariana par pentru mama indurerata totusi parca prea departe de o tragica dar pana la urma comuna problema de familie, la speranta de viata din vremea ciumei. La o documentare rapida, in majoritatea ei critica specializata in literatura lui W.S. pare deasemenea in dezacord cu altceva mai departe decat o coincidenta de nume, la care se mai adauga si circumstantele neclare asupra mortii copilului a carei cauze reale s-au pierdut in negura vremii. Si totusi...

Fara sa mai divulg prea multe, filmul e condus lent intr-o nota minimalista, plecand de la un romance cu o viata scurta pentru bucata de intensitate initiala, adus repede intr-o zona mai realista de probleme familiale, si purtat intr-un slow burn ca la carte pana la final. Final care iti intoarce hiperbola asocierii Hamnet-Hamlet de mai sus inapoi spre o metafora cumva totusi credibila, poate si pentru ca ti-o sustine tocmai cea care a criticat-o initial (paranteza: filmul merita vazut macar pentru Jessie Buckley care face un rol fenomenal). Poate redevine credibila si pentru ca ai o constructie presarata gradual cu metafore de la moartea unui soim pe care o poti asocia cu alta pierdere, pana la o rochie rosie intr-o mare gri-verzuie pe care o poti asocia cu ce vrei in context, de la simpla durere pana la pata de culoare adusa de o piesa de teatru intr-o multime prinsa intr-o viata anosta cu multe griji. Dar probabil mai mult decat atat, pentru ca metafora nu mai e neaparat legata de Hamnet in sine, ci despre ce poate sa vada fiecare in final si probabil de dorinta subconstientului de a da un sens pozitiv unei drame - fie prin re-apropierea a doi parinti in momentul in care inteleg ca pierderea e una comuna, fie prin a da o justificare unor compromisuri care uneori mai fac viata sa se miste mai departe.

Sau alta varianta :) - filmul poate o fi de fapt atat de tern incat iti face creierul sa-si creeze propria poveste ca sa nu adoarma ;) chiar si daca o fi asa, it worked. Sau m-o fi prins pe mine in dispozitia potrivita pt. asta, chiar daca mai are si ceva scapari over the top. Deci, probabil destul de subiectiv...

Rating: 4.5 out of 5