127 Hours (2010)

Un om, un loc, o problema, totul (aproape) static, timp de desfasurare 127 ore. Cum faci un film de durata normala din asta ? Cam asta a fost intrebarea care mi-am pus-o cand am auzit de filmul de fata. Si evident nu din cauza ca 127 ore ar fi prea mult pentru 90 de minute ci din contra, nesemnificativ in contextul asta.

Ok, care-i contextul ? Filmul e bazat pe un caz real din 2003 cand un alpinist american a ramas prins pentru durata amintita undeva intr-un canion cu mana dreapta blocata sub un bolovan. Ce s-a intamplat dupa 127 de ore cu respectivul o sa las totusi filmul sa zica (sau Wikipedia/IMDb/etc pentru curiosi), pentru ca eu deja am dat cam tot subiectul/desfasurarea intr-o singura fraza, si de-aici incolo o sa cam trec direct la movie making part. Deci, inca o data, cum faci un film despre asa ceva ? Da, story-ul (daca se poate chema story ...) ar putea sa para catchy la prima vedere (cu scuzele de rigoare pentru apreciere + si pe mai departe, avand in vedere ca e vorba de un real case destul de tragic pana la urma). Dar totusi ... cum scoti la cap un film, fara sa plictisesti privitorul avand in vedere ca in principiu ai un actor care e prins cu o mana sub un bolovan ca scena/actiune principala cam pe toata durata peliculei. Bine ... avem un intro pana ce respectivul ajunge in situatia respectiva, si o incheiere. Sa zicem ca esti regizor - scoti 30 minute max din asta (sincer nu stiu daca e chiar atat in film ...). Mai departe ? Cat de variate ar putea fi tentativele de "evadare" chiar si in 127 ore ? Ca un light spoiler, evident nu sunt prea multe. Atunci ? ...

Ei, cam asta cred ca e principalul punct de apreciat la "127 Hours". Daca il vezi, nici nu simti "problema" expusa mai sus. Nu exista. Cum e rezolvata ? Evident - n-o sa ai pe ecran chiar non-stop diverse cadre pentru aceeasi scena cu respectivul tip prins sub bolovan. Mai mult ar strica daca as zice, si oricum ideea e de regie/montaj si script care reuseste cumva sa iasa un pic din cadrul static, fara sa schimbe totusi cursul ... actiunii. Habar n-am cat din scenariu chiar are vreo legatura cu realitatea, care bine mersi ar putea fi cat se poate de simplista = nu stiu ... poate respectivul a dormit bustean 95% din cele 127 ore, sau .. ar putea fi asa cum e in film. Pentru ca e credibil (si evident trebuie sa fie, avem restrictii de reality aici). Si mai e si watchable. Responsabil de asta e Danny Boyle in mare parte - regie + script. N-am crezut, acum nu mai stiu cati ani, cand vedeam "The Beach", ca o sa ajung sa apreciez regizorul candva (nici nu cred ca m-a interesat de fapt cine a regizat chestia aia). Dar au urmat "28 Days Later", "Sunshine" si "Slumdog Millionaire". Apropo de ultimul, aici avem cam aceeasi echipa - imagine excelenta Anthony Dod Mantle/Enrique Chediak (inca o data, think at the static setting si cam cum si cate cadre tre sa scoti, mai ales in conditiile in care the static setting e un fel de groapa/ravena/falie sau cum s-o mai chema intre doua stanci). Si mai e si soundul - A. R. Rahman care probabil ramanea la lalaiala tip Bollywood daca nu era Slumdog Millionaire, da' e bine ca n-a fost asa. A se vedea (de fapt auzi) scena cea mai dura din film in sensul asta si cam cat creste tensiunea din cauza sonorului (ma rog, are si inginerul de mixaj un merit marisor aici). Inchei cu actorul care practic joaca de unul singur toata pelicula - James Franco - ca sa nu ma lungesc o sa zic doar ca o nominalizare la Oscar e 99.99% sigura.

Deci ... se poate totusi face un film pe linia data. Si chiar unul bun.

Rating: 5 out of 5