"Drive My Car" e un film lung și lent. Atât de lung și de lent încât partea de intro credits vine după un preludiu de mai bine de jumătate de ora. Dar e un "slow burn". Cu alte cuvinte merită zic eu să reziști până la capăt.
Filmul are la bază o scriere scurtă de Haruki Murakami. Pe lângă asta se întrepătrunde mult cu "Unchiul Vania" de Cehov. Din păcate cultura mea literară nu s-a intersectat cu niciunul dintre ei, iar asta cred că face să fi pierdut câte ceva din sensurile mai ascunse împletite prin acțiune. Care acțiune e centrată pe un pasaj din viața lui Kafuku, un actor japonez de teatru, trecut de 40 de ani, care în debutul filmului își pierde soția, decedată subit în urma unei hemoragii cerebrale. Fast forward peste doi ani de zile de la tragicul eveniment, când îl regăsim pe Kafuku în postura de regizor undeva într-o delegație pentru a pune în scenă o reprezentație a piesei de Cehov amintită mai sus. Regulile companiei de teatru îi impun un șofer, o tânără. Faptul nu îi convine inițial din motivul că l-ar scoate din tabietul repetiției replicilor în timpul petrecut la volan, dar e nevoit să accepte. De aici desfășurarea filmului începe să dea ceva mai frecvent semnele de "slow burn" de care spuneam mai sus, livrându-ți după câte o perioadă de calm câte o scenă care ori te pune pe gânduri, ori e suficient de puternic construită cât să te țină atent pe mai departe. Probabil una dintre primele vine la castingul piesei unde aplică un amant al fostei soții, personaj pe care Kafuku în mod surprinzător decide să-l distribuie în rolul titular. Dar să mai lăsăm din subiect pentru o vizionare zic. Nu avem ceva foarte neprevăzut până la urmă - farmecul filmului aici stă în construcție cu toate detaliile ei, deci un rezumat în cazul de față e departe de impresia pe care ți-ar lăsa-o pachetul complet.
Există probabil o simbolistică din care poți înțelege mai mult sau mai puțîn, cum vrei tu sau cum a vrut regizorul :) Dar important e că-i acolo și că-ți dă de gândit, de la SAAB-ul roșu cu volan pe stânga plimbat mult pe drumurile japoneze pentru a-l regăsi abia în final pe o șosea coreeană unde regula e "drives on the right", până la interferența dintre replicile din Cehov din repetiții și momentele din viețile celor ce le rostesc, unde nu mai știi clar cât e teatru și cât e real. Cu alte cuvinte regia și scenariul fac toți banii aici, deși probabil cea mai evidentă contribuție la impactul filmului îl au actorii, în particular cel din rolul titular.
E greu să zici că "Drive My Car" e un film de nișă, pentru că până la urmă nu iese din tiparul unei drame obișnuite. Clar însă nu e pentru oricine. Nu cred că acum 10 ani, poate nici acum un an, aș fi avut răbdarea suficientă să-l diger cum trebuie. Nici acum nu-s sigur că am făcut-o, sau mai bine zis sunt destul de sigur că mai are semnificații pe care nu le-am prins. E un film care cere o oarecare doză de experiență de viață ca să înțelegi trăirile unor personaje, și ca să poți rezona cu ele, măcar parțial. Pentru că dacă nu se întâmplă asta sunt șanse mari să te plictisești groaznic. Pe lângă asta e un film care are mult mult calm tipic japonez în desfășurare - care iar probabil poți să-l gusti dacă ești într-o perioadă când ai nevoie inconștient de așa ceva. În cazul ăsta pot să zic că e relaxant și-ți dai seama de asta pe măsură ce-l vezi. Altfel cred că mi-ar fi părut adormitor. Dar n-a fost, iar finalul pe care poți să-l iei într-o cheie mai mult sau mai puțin amară, aduce una dintre cele mai bine jucate scene pe care le-am văzut vreodată într-un film, un dialog din "Unchiul Vania" din care o parte e în limbajul semnelor, și care în esență s-ar putea rezuma într-o altă replică venită anterior - "we must keep on living".
Rating: 4 out of 5
Postări
