Triangle of Sadness (2022)

E greu de incadrat "Triangle of Sadness" intr-un gen, dar probabil tot la comedie neagra care se transforma-n drama ar intra daca as fi fortat sa aleg o categorizare. Desi e o cu totul alta specie de film decat "Banshees of Inisherin" de data trecuta. E destul de complicat si de scris o recenzie spoiler-free care sa fie suficient de elocventa pentru ce-avem aici. Sau cel putin n-am eu inspiratia necesara acum. Din motivul asta am facut ceva ce de obicei nu fac decat inainte sa vad un film, nu dupa = sa arunc un ochi pe ce-au mai scris altii. Dar mi se pare ca-s mai degraba intr-o divergenta de opinie cu majoritatea, asa ca prefer sa ma rezum la esential.

Filmul, destul de lung, e impartit in trei acte, primul introducand un cuplu, undeva spre 30 de ani, format din Carl si Yaya, doua modele din industria modei. Al doilea act ni-i aduce intr-o croaziera pe un iaht impreuna cu tot felul de personaje dezagreabile dar potente financiar. Capitanul iahtului, un alt personaj mai special, betiv suparat pe capitalismul in care traieste si care-si gaseste partener de pahar intr-un oligarh rus, conduce ambarcatiunea spre scufundare. Sau altfel-zis duce filmul spre actul trei, in care avem o mana de supravietuitori naufragiati pe o insula, nevoiti sa-si adapteze stilul de viata la cel de Robinson Crusoe. Cam asta ar fi sinopsisul in cateva cuvinte.

"Triangle of Sadness" e un film destul de obiectiv relativ la realitatea curenta si aparent direct. De unde probabil si critica, vorba vine pentru "lack-of-depth", pe care am vazut-o prin niste review-uri mai dinspre Hollywood (in Europa a fost primit ok). Motivul real insa cred ca e altul. Filmul probabil cam deranjeaza in anumite puncte o agenda politica orientata foarte ferm de cativa ani intr-o directie, pe care nu prea am chef s-o dezbat in mod direct aici. Pe fondul de prima imagine cu "the rich aren't nice" filmul intra mai intai in niste clisee legate de superficialitatea din spatele luxului, care nu-s nimic nou dupa cum scriu si unele recenzii, marsand culmea de la asta spre un rating negativ. Ultimul act cam duce insa la inversarea claselor sociale, controlul fiind preluat de o fosta femeie de serviciu de pe iaht, singura care pare sa posede abilitatile practice necesare pentru a supravietui. Rezultatul asta incepe incet sa tinda spre perspective de exploatare daca nu tiranie, unde noua lidera de grup se simte din ce in ce mai bine in pozitia respectiva. Ideea de fond (sau partea de "depth" care probabil nu convine) e ca nici "egalitatea" creata natural de naufragiu nu prea rezista dupa cum s-ar crede ca ar putea sa mearga. Sau cel putin extremele in a incerca sa creezi egalitate nu tin, atitudinea in reclame nu-i standard - mai depinde si de brand, joia nu-i o zi ca oricare alta pentru luat o cina in ciuda avertizarilor meteo, un echipaj nu-si poate lua liber chiar ca pasagerii la activitati de recreere, nu toate ambarcatiunile au panze care pot fi spalate, sa ai stomacul plin nu-i o recomandare universala pentru situatii de rau de mare, nu poti zice "da" chiar tot timpul la orice ti se cere, si poate altele care finiseaza aceeasi idee probabil si mai "deep".

Rating: 4 out of 5

The Banshees of Inisherin (2022)

"The Banshees of Inisherin" e al patrulea lung-metraj scris si regizat de Martin McDonagh dupa "In Bruges", "Seven Psychopaths" si "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri". Si la prima vedere s-ar incadra cam in acelasi ton de comedie neagra cu precedentele. Asta pana devine clar ca e ceva mai mult neagra si ceva mai putin comedie.

Undeva pe o insula fictiva, Inisherin, langa coasta Irlandei, pe la inceput de secol XX, doi prieteni de pahar, Colm si Padraic, intra brusc intr-un conflict. Motivul, Colm mai in varsta, si cu oarece talente de violonist, decide ca-si pierde prea mult din timpul ramas de trait in conversatii inutile iar ceea ce ramane in urma lui e nesemnificativ. Deci, scurt si fara explicatii, ii da de inteles amicului sau ca nu mai au ce discuta si ca are treaba cu o noua compozitie. Vestea e un adevarat soc pentru Padraic care e scos fara avertisment dintr-o rutina in care singurul "divertisment" de pe insula erau conversatiile de dupa-amiaza din crasma locala cu prietenul sau. Bulversat, Padraic incearca sa intoarca decizia lui Colm, dar se loveste de o stanca. Mai mult, ca sa-i demonstreze ca nu glumeste, Colm trece la amenintarea ca-si va taia cate un deget pentru fiecare tentativa de a fi abordat intr-o discutie. Situatia aparent comica initial, incet, incet escaladeaza si ajunge sa creeze un adevarat taifun care tulbura linistea minusculei comunitati locale.

Si "In Bruges" din ce-mi mai aduc aminte vag, cu aceiasi Colin Farrell si Brendan Gleeson in rolurile principale, avansa dinspre comedie spre drama, dar aici parca se intampla mai repede si mai dur. Asta chiar daca in prima parte actiunea pare sa scape uneori in niste lungimi destul de lente. Umorul nu se pierde, si e chiar bun, insa ajunge sa aiba un rol mai mult de tension relief, de care chiar e nevoie. Ca drama, "The Banshees of Inisherin" e un film mult mai complex decat pare in intriga rezumata mai sus. Sunt foarte multe idei care pot fi desprinse din ce ni se prezinta. De la ce riscuri poate crea o impartire stricta in alb si negru in viata cuiva, la dificultatea de a iesi dintr-o zona de confort si consecintele acesteia dar si a lipsei de intelegere pentru fenomen, si altele. Multitudinea asta de sensuri pare cumva in contrast cu un context foarte redus prin distributia sumara cat si prin izolarea geografica. Toata comunitatea locala care intra in interactiune cu cei doi protagonisti e limitata undeva la sub 10 personaje (+ 2 animale), dintre care mai prezente in actiune sunt de fapt doar sora lui Padraic si fiul politistului local, unde mai avem o alta mini-drama ca side-story. Dar cred ca tocmai contextul asta redus creeaza o oportunitate, asa incat fiecare caracter sa fie foarte atent lucrat si integrat in scenariu iar in final sa ai un tablou foarte bogat pentru un colt uitat de lume. La care vine un sfarsit tragic dar deschis, din cauza asta cumva dezamagitor. Culmea, insa, chiar si aici, daca vrei poti sa vezi ca lasa o minima speranta pentru un happy-end. Depinde care parte a paharului o preferi ;)

Rating: 4 out of 5

Don't Worry Darling (2022)

Am ignorat o bucata buna de timp dupa lansare "Don't Worry Darling" din simplul motiv ca a fost facut terci de cam toata critica + nici punctajul de pe IMDb, RT, etc. nu-l prea ajuta. M-am aflat intr-o mare eroare. Nu ca n-as sti ca in ultima vreme e bine sa fii destul de sceptic in ce priveste toate ratingurile mai sus amintite.

Actiunea din film e plasata undeva in anii '50, intr-o comunitate izolata, intr-o oaza la marginea unui desert - "Project Victory" - unde viata pare ca e blocata in stereotipul american al perioadei respective = fiecare cuplu are o casa cu gradina proprie unde fiecare sotie model isi petrece ziua cu treburile gospodaresti asteptandu-si iubitul sot sa revina de la lucru. Care "lucru" pare a fi un proiect ingineresc ultrasecret coordonat de Frank, liderul comunitatii, si dezvoltat undeva la cativa kilometri distanta de asezarea in cauza, intr-o zona cu acces mai restrictiv decat Area 51. Subiectul e centrat pe un cuplu format din Alice si Jack, a caror existenta idilica incepe sa se clatine dupa ce ea observa ca unele lucruri nu-s in realitate chiar asa roz cum pareau a fi. De la o alta sotie care miraculos supravietuieste unei tentative inexplicabile de suicid pana la un avion disparut fara urma dupa o aparenta prabusire, fara ca nimeni sa-i dea vreo atentie. Misterul avanseaza intr-un ritm de thriller psihologic, in care Alice devine incet-incet o persona non-grata ce tensioneaza inutil viata comunitatii linistite. Asta pana undeva spre trei sferturi din film cand aflam si raspunsul. Ce pot sa zic fara spoilers, e ca de data asta nu m-am asteptat la "twistul" oferit. Eu m-as fi dus undeva spre experimente militare din perioada Cold War. Nu e asta. Totusi, din pacate, explicatia filmului parca ori vine prea devreme, ori prea tarziu - de unde probabil si un motiv pentru critica foarte acida.

Daca sunt totusi puncte unde poate e loc de o dezamagire, sigur nu-s in zona de nivel tehnic unde filmul e foarte sus - de la imagine si production design care sustin excelent aerul de mijloc de secol XX, pana la soundtrack-ul care adunat la pachet cu restul parca te duce inspre unele episoade stranii din "The Outer Limits". Actorii sunt cam eclipsati de Florence Pugh din rolul titular, si totusi s-ar putea zice ca prestatia ei e deja suficienta pentru ce are nevoie filmul. Finalul pare intr-adevar cam nefinisat, dar relativ la criticile care zic ca n-avem nimic nou in intorsatura principala, as fi curios sa vad ce film care se duce in zona unui SF spre final chiar are ceva nou, mai ales ca numar pe degetele de la o mana ce-a iesit pe marile ecrane in ultima perioada in genul asta. Si pana la urma, chiar as putea sa zic ca sunt elemente de originalitate, fie si doar prin contrastul psihedelic care vine asociat la atmosfera retro. In concluzie, nu stiu pe cine sau cu ce a deranjat Olivia Wilde care pe langa rolul secundar e si regizor aici, de a pornit o avalansa de critici. Din punctul meu de vedere rezultatul final n-o fi memorabil, dar e peste medie.

Rating: 4 out of 5

Cu asta inchei si eu more-or-less metaforic pe 2022 intr-o nota de "don't worry" :) = sa sper la o atmosfera mai "retro" fara griji cu o densitate de intrari mai apropiata de originile blogului in anul care vine. Evident, ma amagesc.. Anyway, sarbatori fericite! ;)

Winter-Spring 2022-2023 Movie Preview

De obicei, daca n-am vreun motiv de lipsa de timp care sa cauzeze intarziere, incerc sa postez intrarea "traditionala" de preview sezonier inainte de inceputul "sezonului" calendaristic. Acum am intarziat cateva zile si din lipsa de timp, dar mai ales, pentru prima data de cand am inceput "traditia" asta, din lipsa acuta de continut... Sau oi fi intrat eu intr-un very gloomy mood de iarna in care nu-mi mai place nimic. Sa vedem cu ce defilam...

Stiu ca sunt alte titluri anuntate pentru decembrie cu buget si marketing mult mai rasunator, dar cam singurul la care am zis ca ma pot opri e mult amanatul deja "Puss in Boots: The Last Wish". Din pacate insa si aici, ca in multe din animatiile din ultima vreme, si nu numai, ce mi-a ramas din trailer e o impresie ca la Hollywood se bea cam multa cafea sau se consuma prea mult zahar, ca sa nu escaladez spre alte substante. Deja devine obositoare senzatia asta de ritm hiperactiv cu densitate uriasa de glumite usoare prezenta in cam orice productie care are si o nuanta de comedie. A se vedea si mai jos...

In ianuarie, pastrand ritmul hiper-glicemic, dar in (aparent) cu totul alt gen, avem anuntata urmatoarea productie marca Guy Ritchie: "Operation Fortune: Ruse de guerre". Care daca n-ai sti, probabil ai avea sanse mai mari decat sa ninga iarna asta sa ghicesti ca-i o productie marca Guy Ritchie, la cum se prezinta trailerul, plecand de la distributia "clasica" cu Jason Statham cap de afis. Trecand si peste asta, daca n-ar divulga atat de mult din actiune, poate ar fi de asteptat. Asa ramane doar de vazut daca mai exista loc pentru ceva la care nu te-ai astepta.

Faptul ca pentru februarie n-am reusit sa gasesc altceva mai promitator de trecut in lista decat "Ant-Man and the Wasp: Quantumania" spune multe. Dintre asta si "Cocaine Bear", well.. mai bine sa nu ma gandesc de doua ori.

Nu scapam de sequels nici in martie. Dar macar trailerul pentru "John Wick: Chapter 4" arata mai exotic decat "John Wick: Chapter 3". Iar speranta ca e mai apropiat ca nivel de "John Wick: Chapter 2" ramane vie.

O sa sar peste aprilie si trec in mai la singura intrare din toata lista asta in care am un pic mai multa incredere, chit ca din nou n-avem ceva nou: "Guardians of the Galaxy Vol. 3". In continuare cred ca James Gunn, regizorul + scenaristul, e cam singurul care a reusit cumva sa iasa fin din linia Marvel si sa dea un ton un pic aparte fata de restul productiilor, primele doua iteratii din GotG fiind de departe din punctul meu de vedere cele mai bune filme din cel mai profitabil = comercial super-hero universe. Pe de alta parte nu pot sa zic ca trailerul promite prea mult aici, dar na, ca si mai sus, speranta ramane.

That's it. Poate sezonul de vara o fi mai fresh.

Trois couleurs: Blanc (1994)

La 15 ani de blog intentionam sa caut un subiect demn de o aniversare rotunda. Evident n-am avut timp, si ma vad nevoit iar sa reciclez ceva din amintiri. Candva prin primavara cred, am vazut/revazut trilogia culorilor regizata de Kieslowski, un presupus apropo la simbolurile revolutiei franceze, de care fiecare film ar fi legat prin culoarea de pe drapelul binecunoscut - bleu, blanc, rouge. Mie mi s-a parut dintotdeauna un pic overrated aprecierea critica de care s-a bucurat de-a lungul timpului. Poate cu exceptia filmului de mijloc, "Blanc". In esenta o comedie, usor amara, dar tocmai asta ii da un aer aparte.

Karol Karol e un frizer polonez proaspat emigrat la Paris, lasat in strada fara bani si fara acte de a lui ex-sotie, dupa un divort rapid motivat pe baza incapacitatii de a-si indeplini indatoririle de sot. Fara prea multa franceza in vocabular si cu salonul de frizerie incendiat de focoasa fosta nevasta (pun intended), omul ajunge cu un geamantan mare si cam gol sa cerseasca cantand la.. pieptene prin metrou. Trilurile de sorginte poloneza ii sunt recunoscute intr-o zi de un alt conational, Mikolaj, cu stare materiala considerabil mai buna, care ii propune un targ - sa omoare pe cineva care isi doreste asta dar n-are curaj s-o faca (ulterior aflam ca acel cineva e chiar Mikolaj, dar sa mai pastram din poveste). Karol refuza, dar Mikolaj decide pana la urma sa-l ajute aranjand o repatriere ilegala printr-o calatorie clandestina in geamantanul gol. Long story short, Karol ajunge pana la urma inapoi in Polonia mai mult mort decat viu si incet incet isi construieste un plan de razbunare. Cum decurge, e mai bine de vazut in film decat de citit :)

Spre deosebire de restul trilogiei lui Kieslowski, "Blanc" e mai degraba o productie poloneza decat una franceza. Pe langa o poveste, poate usor irealista la un moment dat, dar suficient de densa cat sa te tina prins - chiar e subiect aici si cred ca-i mai bine sa pastrez spoiler-free intrarea curenta - avem o distributie foarte bine aleasa pentru tipologia personajelor. Coloana sonora e surprinzator de buna, si m-a facut de fapt sa-l descopar pe Zbigniew Preisner (compozitorul), singura mea referinta in muzica poloneza de film pana atunci fiind Wojciech Kilar. Imaginea e fain lucrata, dar asta e valabil pentru toata trilogia, fiecare film avand evident o predilectie pentru a scoate in evidenta pe cat posibil culoarea din titlu.

Din ce stiu eu "Blanc" in opinia majoritara a criticii de film e considerat bun, dar totusi cel mai slab dintre cele trei. Poate pentru ca dintre toate e cel care are o desfasurare destul de bogata, in dauna sensurilor filosofice incapsulate adanc. Iar eu nu l-am privit prea mult prin prisma unei referinte la "egalite" = legatura de mijloc dintre "liberte" si "fraternite", cum s-ar vrea sa fie, ci ca o productie de sine statatoare. Un "revenge movie" pana la urma care vine surprinzator de data asta sub forma unei comedii incapsulata intr-o drama. Sau invers :) Cam cum e viata personajului principal. Poate asta-i o tema de reflectie mai deep decat altele ;)

Rating: 4 out of 5