Project Hail Mary (2026)

E deja o saptamana si un pic de cand am vazut "Project Hail Mary", si memoria ma lasa mai repede in ultima vreme asa ca am zis ca ar fi cazul sa-i bifez totusi o intrare. Nu de alta, dar sa prinzi ceva chiar bun in nisa de SciFi clasic a ajuns mai putin probabil zilele astea decat un "close encounter of the -bear- kind".

Filmul e o ecranizare dupa romanul omonim al lui Andy Weir, ajuns acum cativa ani pe lista de nominalizari pentru Hugo awards. Povestea se invarte in jurul unui profesor de biologie moleculara, care se trezeste undeva in the deep dark space cu o amnezie retrograda, ca singur supravietuitor al unui echipaj de trei persoane al unei nave spatiale. Pe scurt, dupa cateva flashbacks, ne lamurim ca avem o misiune de salvare a soarelui in pericol de a fi.. consumat pana la stingere, sau mai precis una de aflat cum s-ar putea opri un microorganism care face asta. Tot pe scurt, Terra nu e singura cu problema in cauza, iar astronautul nostru solitar are un first contact cu alt astronaut solitar, din alta specie, care bantuie the deep dark space cu acelasi scop. Mai departe intram in spoilers, asa ca sa lasam povestea pentru vazut in cinema.

Vizual filmul se prezinta foarte bine, dar totusi nu pot sa zic ca e o capodopera. Audio e ok. Ryan Gosling face un rol care mi se pare ca i s-a pliat mult mai bine decat cel din "Blade Runner". Dar de departe ce mi se pare ca duce filmul cap-coada la nivelul la care se ridica, e scenariul, sustinut bine si de montaj. N-am citit cartea, dar Drew Goddard ("The Cabin in the Woods", "World War Z", "Bad Times at the El Royale") a scos o linie narativa care reuseste fin sa te plimbe intre parte fun, actiune si un pic de drama. Luate separat probabil ar fi tot la un nivel ok, dar melanjul format din cum sunt intercalate in special secventele de flashback cu linia prezenta cred ca e ce sustine un build-up de emotie, care produce un impact aparte. Asta + chimia dintre cei doi protagonisti, care rezulta tot din script.

Trebuie sa admit ca am plecat de la un nivel rezervat de asteptari, trailer-ele ducandu-ma cu gandul la o desfasurare liniara clasica la care s-a mai adaugat si un aer usor pueril dat de cele cateva secvente cu extraterestrul. Mai adaug si ca "The Martian" (acelasi autor + acelasi scenarist) nu mi-a lasat cea mai grozava impresie, in conditiile in care pe regie acolo era Ridley Scott. Tin minte si acuma ca proportia de dat ochii peste cap acolo a fost pe masura elogiilor ca ar fi fost un SF foarte ancorat in credibil (ca paranteza, pe linia asta cred ca "The Expanse" ramane in top). Aici insa partea asta, cum o fi, se pierde undeva unde nu se mai simte vreo nevoie de analiza. Inca o data, e o dovada de cum un scenariu lucrat atent, cu multe insertii witty care balanseaza un subiect dramatic pana la urma, au un efect pentru care-mi scapa acuma cea mai pertinenta descriere. A fost fresh :)

Rating: 4.5 out of 5

17 + Terminator 2: Judgment Day (1991) + blog break

"The unknown future rolls toward us. I face it, for the first time, with a sense of hope. Because if a machine, a Terminator, can learn the value of human life, maybe we can too." Asa se termina "Terminator 2: Judgment Day", in 1991, acum 33 ani. Dupa 33 de ani mi se pare ca multa lume isi face mai des probleme legate de scenarii ipotetice, ori similare filmului cand AI-ul o sa ne elimine de pe planeta, ori ca ne-am putea intoarce la dark ages cand nu conta demografia unei zone in fata cotropitorilor, ori alte variante apocaliptice. Se cam pierde esenta din ultima fraza de mai sus si nu se prea mai vede padurea din cauza copacilor, in contextul in care in realitatea obiectiva unii mor aiurea in conflicte armate suprafinantate fara sens in timp ce altii mor aiurea prin spitale subfinantate. Dar cand am inceput blogul asta acum 17 ani, nu l-am inceput ca sa fac politica...

Acum 17 ani am inceput blogul asta cu un top 5 personal, din care "T2" tocmai iesise la vremea aia, dupa ce vazusem "The Jacket". Nu mai am un top 5, si as vrea sa revad "The Jacket" pentru ca nu mi-l mai aduc aminte foarte bine. Dar intamplator, am prins o redifuzare recenta la "T2" care a venit cumva intr-un moment in care aveam nevoie de asta, si am zis ca merita sa repar problema. Nu prea cred insa ca are sens sa discut subiectul unui film arhicunoscut, deci o sa ma rezum doar la cateva idei.

Am avut privilegiul sa vad "Terminator 2" pentru prima oara intr-un cinema, cred ca prin 1992, cand in Romania incepuse sa se extinda cu un oarecare delay distributia de filme made in Hollywood. Aveam vreo 9 sau 10 ani, si tata a zis sa scoata familia la film, in ciuda faptului ca nu l-a prins niciodata genul SF. Motivatia a fost partea vizuala care se spunea ca e peste orice iesise in cinema pana atunci. Revazand filmul de multe ori, si la atatia ani dupa, nu pot decat sa zic ca ramane din punctul asta de vedere intr-o categorie foarte selecta, poate impreuna cu primele doua din seria "Alien" si foarte putine altele, in care efectele nu par depasite nici acum. Partea vizuala e complementata de una dintre cele doua coloane sonore impresionante pentru expresivitate in raport cu minimalismul specific lui Brad Fiedel (cealalta fiind din "The Serpent and the Rainbow"), un compozitor orientat pe synth, care n-a prea prins mult din Hollywood mainstream, in conditiile in care sunetul specific si-a cam pierdut din trend dupa anii '80.

Spuneam mai sus ca pe tata nu l-a prins niciodata genul SF, dar "T2" cumva a mers. Si probabil ca a mers pentru ca scenariul din "T2" nu e unul de deep SF, cum ar fi "Matrix" care are aceeasi tema de fond, ci unul amplasat intr-un context curent la vremea aia de real life, ceea ce pe langa factorul de credibilitate mai creste si un factor empatic. In plus, foloseste probabil cea mai directa expunere de time travel in care avem o calatorie simpla in trecut pentru a schimba viitorul. Dar "T2" nu e lipsit de nuante fine, dintre care unele le observ si eu abia acum. De exemplu, pentru cineva care a vazut primul film din serie in ordine cronologica obisnuita inainte de "T2" (n-a fost cazul meu), la o prima vizionare, excluzand spoilers, pentru o buna bucata din debutul filmului, n-ai avea de unde sa stii ca Arnold de data asta e personajul pozitiv si nu cel negativ. Si mai sunt si altele.

Probabil ceea ce face ca "T2" sa se detaseze dintre filmele lui James Cameron, in general fara foarte multa adancime, e contrastul totusi pe care il are finalul pe partea asta. Un terminator nu se poate auto-termina, dar poate totusi decide pragmatic cand ar fi momentul sa dispara, chiar daca intelege lacrimile copilului care s-a atasat de el. Intr-un sens... probabil s-ar putea interpreta ca nu e dreptul nostru sa decidem cand e timpul sa plecam, dar putem poate sa evaluam cand ar fi "propice" sa avem o iesire din lumea asta, iar daca se intampla chiar sa fie cazul, de -undeva- o s-o primim... Problema e ca nu stiu cine are totusi dreptul sa evalueze asta, si poate ca uneori ar trebui sa mai ia in calcul ca e nevoie de o continuare ( "T3" n-a fost chiar asa de rau :) ). Ma rog... e o interpretare, filmul e film, viata e viata, iar eu nu-s foarte obiectiv zilele astea...

E prima data din istoria blogului cand o sa inchei intrarile pe anul in curs la un numar de o singura cifra, deci o sa urez un "Sarbatori Fericite!" in avans. Am mai avut blog breaks, dar acum e cred cazul sa zic stop pentru un timp mai lung. Totusi, oricat de pragmatic as vedea iesirea la un moment aniversar, s-ar putea sa mai fie candva nevoie de o continuare. Deci, in functie de cum s-o decide de -undeva- sau cum o sa decid eu, "I'll be back"

Rating: 5 out of 5 ( am zis ca trebuie sa indrept omiterea din 2007 ;) )

Don't Worry Darling (2022)

Am ignorat o bucata buna de timp dupa lansare "Don't Worry Darling" din simplul motiv ca a fost facut terci de cam toata critica + nici punctajul de pe IMDb, RT, etc. nu-l prea ajuta. M-am aflat intr-o mare eroare. Nu ca n-as sti ca in ultima vreme e bine sa fii destul de sceptic in ce priveste toate ratingurile mai sus amintite.

Actiunea din film e plasata undeva in anii '50, intr-o comunitate izolata, intr-o oaza la marginea unui desert - "Project Victory" - unde viata pare ca e blocata in stereotipul american al perioadei respective = fiecare cuplu are o casa cu gradina proprie unde fiecare sotie model isi petrece ziua cu treburile gospodaresti asteptandu-si iubitul sot sa revina de la lucru. Care "lucru" pare a fi un proiect ingineresc ultrasecret coordonat de Frank, liderul comunitatii, si dezvoltat undeva la cativa kilometri distanta de asezarea in cauza, intr-o zona cu acces mai restrictiv decat Area 51. Subiectul e centrat pe un cuplu format din Alice si Jack, a caror existenta idilica incepe sa se clatine dupa ce ea observa ca unele lucruri nu-s in realitate chiar asa roz cum pareau a fi. De la o alta sotie care miraculos supravietuieste unei tentative inexplicabile de suicid pana la un avion disparut fara urma dupa o aparenta prabusire, fara ca nimeni sa-i dea vreo atentie. Misterul avanseaza intr-un ritm de thriller psihologic, in care Alice devine incet-incet o persona non-grata ce tensioneaza inutil viata comunitatii linistite. Asta pana undeva spre trei sferturi din film cand aflam si raspunsul. Ce pot sa zic fara spoilers, e ca de data asta nu m-am asteptat la "twistul" oferit. Eu m-as fi dus undeva spre experimente militare din perioada Cold War. Nu e asta. Totusi, din pacate, explicatia filmului parca ori vine prea devreme, ori prea tarziu - de unde probabil si un motiv pentru critica foarte acida.

Daca sunt totusi puncte unde poate e loc de o dezamagire, sigur nu-s in zona de nivel tehnic unde filmul e foarte sus - de la imagine si production design care sustin excelent aerul de mijloc de secol XX, pana la soundtrack-ul care adunat la pachet cu restul parca te duce inspre unele episoade stranii din "The Outer Limits". Actorii sunt cam eclipsati de Florence Pugh din rolul titular, si totusi s-ar putea zice ca prestatia ei e deja suficienta pentru ce are nevoie filmul. Finalul pare intr-adevar cam nefinisat, dar relativ la criticile care zic ca n-avem nimic nou in intorsatura principala, as fi curios sa vad ce film care se duce in zona unui SF spre final chiar are ceva nou, mai ales ca numar pe degetele de la o mana ce-a iesit pe marile ecrane in ultima perioada in genul asta. Si pana la urma, chiar as putea sa zic ca sunt elemente de originalitate, fie si doar prin contrastul psihedelic care vine asociat la atmosfera retro. In concluzie, nu stiu pe cine sau cu ce a deranjat Olivia Wilde care pe langa rolul secundar e si regizor aici, de a pornit o avalansa de critici. Din punctul meu de vedere rezultatul final n-o fi memorabil, dar e peste medie.

Rating: 4 out of 5

Cu asta inchei si eu more-or-less metaforic pe 2022 intr-o nota de "don't worry" :) = sa sper la o atmosfera mai "retro" fara griji cu o densitate de intrari mai apropiata de originile blogului in anul care vine. Evident, ma amagesc.. Anyway, sarbatori fericite! ;)

Lightyear (2022)

Cand am vazut trailerul pentru "Lightyear" mi-am pus intrebarea cam cat de incalcit ar putea fi subiectul pentru a ajunge de la "Toy Story" la o odisee spatiala in toata regula. Explicatia am primit-o in primele 5 secunde din film: “In 1995 Andy got a toy. That toy was based on a movie. This is that movie.” Nu pot sa nu o admir drept cea mai simpla, eleganta si permisiva modalitate de a crea un spin-off dintr-un film pe care cred ca am vazut-o vreodata. Din pacate insa e cam singurul aspect despre care pot sa zic ca-l admir aici.

N-am fost niciodata prea atras de universul "Toy Story", si probabil de asta ultimul cred ca mi-a lasat cea mai buna impresie, contrar cu aprecierile generale. Pesemne de asta am si avut asteptari mai mari de la ceva ce se prezenta total diferit de contextul obisnuit din "Toy Story". In "Lightyear", Buzz - titularul de pe afis - e un astronaut pe o nava cu vreo cateva mii de persoane la bord, aparent intr-o misiune de explorare cu scop de gasire a unei planete habitabile. Intr-o oprire de genul asta, pe o planeta din pacate nu foarte prietenoasa din cauza vietatilor indigene, Buzz reuseste sa avarieze nava intr-un asa hal incat e necesara gasirea unui nou combustibil pentru o decolare superluminica spre "infinity and beyond". Simtindu-se responsabil de situatie, astronautul nostru isi dedica timpul testelor diverselor combinatii de benzina spatiala. Insa fiecare zbor de cateva minute il costa ani intregi din viata pe planeta. Care viata avanseaza, ajungand pana la urma la o colonie in toata regula in care lumea a cam uitat la urmatoarea generatie ca e cazul sa mai plece. Tocmai cand, in sfarsit, formula corecta pare sa functioneze pentru cocktailul propulsor. Problema devine si mai acuta cand la aterizarea dupa primul test reusit, Buzz se trezeste in mijlocul unei invazii extraterestre condusa de maleficul Zurg care pare cumva sa fie interesat fix de combustibilul spatial. Bun, pana aici filmul chiar a fost ok. De aici incolo, e oarecum predictibil ce urmeaza = Mortal Kombat: Buzz vs Zurg - unde in final - big spoiler, aflam ca Zurg e tot un Buzz mai varstnic care a descoperit si calatoria in timp si vrea sa "fix the past", dar a ramas fara benzina. Pana si asta e cat de cat ok, oricat de debatable si ethically questionable ar fi ca eu am ales sa tin cu ursul (= Zurg) aici. Si peste toate e foarte ok tot universul SF creat de Pixar, cu toate gaurile de logica fiind totusi chiar immersive prin prisma cantitatii detaliilor. Deci, ce nu-i ok?

Warning: de-aici s-ar putea s-o iau un pic pe aratura. Ce nu-i ok e "echipa de soc" care se lipeste de Buzz ca sa-l ajute sa scape planeta de Zurg, echipa formata din trei personaje peste care da la ultima aterizare, aparent singurii ramasi necapturati de forta inamica si membri aspiranti intr-un program de training pentru "space rangers". Pe scurt, cei trei se intrec in gafe si in a arata cat de necalificati sunt pentru "job"-ul respectiv. Chestie care vrea sa para funny. Nu e. De asemenea, chestie care vrea sa para de importanta minima in atingerea evidentului happy end - in spiritul politically correct ca "anybody can be a space ranger" oricat ar persista in greseli. Cu prima parte in esenta pot fi de acord, dar pot fi de acord doar din perspectiva in care te chinui sa faci ce trebuie ca sa reusesti. Aici, cel putin pentru unul dintre personaje, e absolut evident ca daca ar fi carantinat undeva, probabilitatea ca restul echipei sa scape cu viata ar creste semnificativ. Dar asta n-ar fi acceptabil - filmul mergand explicit pana la o scena care ne invata ca e intolerabil sa nu tolerezi greseala. Deci... oricat de light ar fi contextul unei animatii ca aici si oricat de ciudat ar parea ca-i dau asa mare importanta, mi se pare ceva aiurea rau sa vezi ca intr-o productie care are ca target principal pana la urma copiii e indusa ideea asta de greseala tolerabila oricand si ca "rocket science" poate fi calea ta in viata fara restrictii chiar daca ai alergie la cosmos - ca na, sa nu facem discriminari. Pana si subliminalul sustine aceeasi perspectiva prin insa schimbarea scopului lui Buzz, care renunta in final la ideea de a-si indrepta greseala din start si culmea, de a-l impiedica pe Zurg sa o previna, acceptand planeta asa cum e. Pot sa inteleg ratiunea ca in scop educativ sa avem elemente de equality si toleranta - gender, race, human behavior, whatever, other stuff presarate si prin animatii. Dar depinde pana unde mergi. Sa duci politica asta de "accept anything" atat de departe pana la a prioritiza o idee de echitate fata de aspecte cum ar fi competente de exemplu, si sa ajungi la triumful mediocritatii prezentat ca un succes, e o chestie periculoasa. Si poate nu m-as fi ambalat asa, dar vad tendinta asta din ce in ce mai des in ultima vreme... si intr-o zi cu soare o sa muste inapoi tare de tot.

Rating: 3 out of 5 - pentru ca daca reusesti sa faci abstractie de ideea de mai sus, e chiar fain ca animatie SF

Reminiscence (2021)

Am avut "red flags" la "Reminiscence", suficiente cat sa zic pas, da' n-am tinut cont. 46 pe Metascore, 37 pe RT si un amarat de 6.0 pe IMDb nu m-au convins. Am zis ca nu se poate sa fie asa de prost cu un trailer asa de promitator. Cum parea, ca SF cu ceva time travel la pachet, pleca din start cu un avantaj subiectiv in ce ma priveste. Da' era o vorba cu un pom laudat si un sac. Deci, da, din pacate e asa de prost...

In primul rand n-avem niciun time travel. Intr-un viitor care pare precursorul lui "Waterworld" (mai putem pune un red flag) = intr-un Miami semi-inundat, o tehnologie avansata (cam singura tehnologie avansata de fapt) permite retrairea amintirilor intr-o staza indusa. Nick Bannister (Hugh Jackman) e un intreprinzator privat care presteaza servicii de genul asta, oferindu-si experienta acumulata in ultimul razboi cand respectiva masinarie fusese folosita pentru interogatorii. Intr-o zi, Mae - "la femme fatale" - intra in scena ca o clienta ce vrea doar sa afle unde si-a pierdut cheile, si de aici intram si noi intr-un romance neo-noir cu multe ite si cu si mai multe gauri printre ele. E pierdere de timp sa scriu ceva in plus...

Partea cea mai frustranta e ca povestea din "Reminiscence" are totusi potential. Dar e facuta praf de regie si scenariu. La prima vedere poate sa para ceva intre "Inception" si "Blade Runner" dar nu se apropie de niciunul. Probabil o comparatie mai directa ar putea fi cu "Strange Days", un film mai vechi si mai necunoscut, dar mult, mult mai bun decat ce-avem aici. Actorii se chinuie in "Reminiscence", dar de la replici de cliseu la vorbind cu sine ca sa-ti zica tie ce vezi deja pe ecran e greu sa iasa mai mult. Dupa asta e modul cum e pus cap la cap tot - senzatia a fost ca avem niste episoade de serial scurtate si unite intre ele ca sa scoatem un film de doua ore, dar grabit si fara finisaj. Mai pot sa adaug la asta si un montaj de sunet care de regula nu-i ceva care se remarca sau cel mult iti atrage atentia pozitiv. Foarte rar mi s-a intamplat sa ma zgarie pe ureche modul cum is mixate trackurile audio intre ele, chiar fiind vorba doar de una doua scene aici. Singura parte cat de cat ok ramane cea vizuala... si trailerul. Pacat de ce promite.

Rating: 1.75 out of 5 (cu o reminiscenta de 0.25 pentru ce-ar fi putut fi)

The Orville

Imi facea cu ochiul de ceva vreme "The Orville" in peisajul destul de arid de SF series, mai ales ca n-are foarte multe episoade iesite pana in prezent (doua sezoane relativ scurte), si in sfarsit am reusit sa le vad. Verdictul pe scurt e acelasi ca in majoritatea opiniilor din online - e probabil ce-ai astepta sa vezi intr-un "Star Trek" (ma rog, cel putin daca "first contact" cu "Star Trek" a fost cu TNG, DS9, Voyager, sau chiar cu Enterprise sau cu seria originala, nu cu cele mai noi). Asta nu cred ca limiteaza insa publicul potential. Pentru ca "The Orville" are totusi ceva distinctiv: umorul.

E clar de la primul episod ca "The Orville" porneste de la o idee de parodie la reteta clasica de serie SF in care avem o nava de explorare care se avanta in spatiu "where no one has gone before". Pana la urma poate sa para de asteptat avand in vedere ca e un serial creat de Seth MacFarlane, in al carui CV probabil nu prea gasesti multe in afara genului comic. Mai mult, aici il regasim si in rolul titular al capitanului Ed Mercer, in fruntea unui echipaj care din prima pare mai potrivit pentru un sequel la "Galaxy Quest" (alta parodie pe acelasi pattern, pentru cine-si mai aduce aminte). Partea interesanta insa vine cu timpul, si devine din ce in ce mai clara in sezonul 2 = temele episoadelor prind niste nuante mult mai serioase, uneori filosofice. Daca impresia lasata in prima faza a fost un soi de comedie usurica plasata in outer space, nu mai pot sa zic asta dupa doua sezoane.

Intr-adevar "The Orville" are un umor specific, cu care tre' sa rezonezi ca sa-ti placa. Altfel, cred ca ar putea sa para ca arunca in derizoriu subiectul unui episod. Pe de alta parte e probabil modalitatea perfecta pentru a salva o cadere intr-o zona de unde viata se vede fie in alb, fie in negru, uneori cu niste derapaje care vor sa apara ca lectii de asa da, asa nu. Din pacate, de o vreme cam asta-i trendul la ce mai apuc sa vad, si "The Orville" nu face exceptie de la partea sa de episoade moralizatoare, dar aici avem totusi o zona de gri. Chiar daca uneori e o nuanta fina, e acolo, si umorul cumva ajuta la partea asta.

Am scris nu demult despre primul sezon din "Star Trek: Picard" si ziceam ca-i mult mai ok decat "Discovery" (cel putin fata de primele cinci episoade de acolo, ca mai mult eu n-am putut sa rezist). Cu toate astea nici "Picard" n-a fost cel putin in primul sezon un Star Trek in sensul "clasic", in care majoritatea episoadelor tratau cate un subiect separat fiecare, chiar daca avem si elemente dintr-un global story arc. Din punctul asta de vedere "The Orville" e mult mai apropiat de ce-a fost Star Trek candva, posibil si din motivul ca echipa de productie include si cativa veterani ST (Brannon Braga - unul din principalii scenaristi de la TNG pana la Enterprise, Jonathan Frakes - Riker din TNG, regizor la cateva episoade aici, si altii).

Ca si concluzie, eu nu cred ca am mai vazut o serie SF structurata asa de pe la "Stargate: Atlantis" incoace, si chiar daca in general prefer varianta de serial cu linie narativa continua si mai complexa, care e evident mai captivanta fata de stand-alone episodes, parca simteam totusi nevoia si pentru ceva mai "light". Iar ce pot zice cel putin pana acum e ca "The Orville" umple golul asta perfect.

A Quiet Place Part II (2020)

Prima remarca dupa ce am vazut "A Quiet Place Part II" este ca ai nevoie de "A Quiet Place" prima parte ca sa intelegi tot ce-i de inteles. Ti se ofera un soi de prequel intro, care e probabil minimul necesar ca sa pricepi contextul: o invazie extraterestra total neprietenoasa a unor creaturi care se bazeaza exclusiv pe auz ca sa decimeze rasa umana. Dar minimul asta nu cred ca ajuta foarte mult pe cineva care ar prefera sa sara primul film. Eu n-am avut evident timp sa-l revad, dar din fericire ceva amintiri mi-au mai ramas. Suficient cat sa pot zice ca parca m-a prins mai mult continuarea.

Filmul e foarte scurt, daca mai taiem si intro-ul de care ziceam. Practic ne ia de unde am ramas cu cei patru membri supravietuitori ai familiei Abbott - o mama cu trei copii (dintre care un nou nascut), si ne prezinta traseul dupa abandonarea vechiului adapost. Avem o secventa in care ni se aduce aminte esentialul din filmul anterior = aparatul auditiv al fiicei mari e "the ultimate weapon" (si cam singura) impotriva monstrilor, dupa care ne oprim la un soi de fosta fabrica unde ne intersectam cu Emmett, aparent un fost vecin din perioada pre-apocaliptica. De aici, grupul se imparte in doua. Fata fuge spre o insula unde crede ca ar exista supravietuitori fiind urmata de Emmett trimis sa o recupereze, in timp ce restul incearca sa reziste undeva intr-un subsol ceva mai izolat fonic. Si cred ca e mai bine sa ma opresc aici cu detaliile ca sa mai las cate ceva nedescoperit din subiect.

Firul narativ e asa cum pare - foarte simplu. Ceea ce e de apreciat la film e cum e "imbracat" firul asta narativ. Pe scurt, productia e foarte buna si tehnic, si ca regie, si ca actori. O sa ma refer doar la montaj mai in detaliu. Avem doua pasaje scurte de tensiune in crescendo, unul undeva cred pe la doua treimi, si unul in final. N-o sa dau mai multe spoilers decat ca in fiecare avem cate un moment critic separat in desfasurare in paralel in cele doua locatii - pe traseul spre insula, respectiv la fabrica abandonata. Mi se pare foarte greu de taiat in paralel o secventa de scene in asa fel incat sa ai un avans simultan spre punctul culminant - in doua locuri, fara ca una din secvente sa "piarda" in fata celeilalte. Cred ca am mai vazut tentative de gen care n-au iesit prea grozav - de asta nici nu-mi amintesc vreuna in particular. Ei aici iese - de doua ori, cu "avantajul" sa zicem ca a doua oara, "the climactic point" e unul comun de final, dar asta face tot farmecul. In rest, ca sa scap totusi un spoiler :), finalul lasa iar loc generos de o "Part III", dar acum n-avem asa mult de tinut minte pana acolo deci nu-i nevoie s-o astepti ;)

Rating: 4 out of 5

Star Trek: Picard

Acum vreo patru ani cred, am fost destul de happy sa aud ca iese o noua serie Star Trek, mai precis Discovery, dupa o pauza de mai bine de 10 ani de la precedenta, Enterprise. Am ajuns insa foarte unhappy dupa vreo 5 episoade - cam atat am rezistat la lipsa de sens si la gramada de clisee tipice trendului din ultimii ani de a orienta cam orice productie spre zona de current social issues (dar in special la lipsa de sens). De asta nu m-am mai entuziasmat prea tare anul trecut cand a fost lansat Star Trek: Picard, dar in cele din urma am zis sa-i dau o sansa...

O sa fiu relativ scurt, cum e si prima serie. In substrat avem si aici trendul de mai sus, dar e intr-o limita absolut ok in raport cu nisa de SciFi pentru care probabil ai alege sa te uiti la Star Trek (in loc de ultima lista de nominalizari la Oscar pentru best picture, spre exemplu). Subiectul se invarte in jurul unui complot secret de a extermina o intreaga "rasa" de androizi, in frunte cu o pereche de gemene care par sa aiba la origine "genele" lui Data, figura familiara pentru oricine-i suficient de batran sa fi prins "The Next Generation" sau filmele Star Trek din decada '90. De fapt seria curenta pare cu dedicatii pentru fanii TNG, readucand pe ecran multi membri ai echipajului Enterprise de acolo, nu doar pe Patrick Stewart in rolul unui Picard care se decide sa revina de la pensie pentru o ultima misiune. Mai adaugam la asta si pe Seven-of-Nine din Star Trek Voyager, ca sa completam un tribut clar adus perioadei ST pre-2000.

Ce incearca insa ST: Picard e probabil sa faca o trecere cronologica pe care n-am avut-o de la perioada The Next Generation la cea de dupa. Avem un echipaj nou, de data asta cu o misiune lunga introductiva cat 10 episoade, dar spoiler alert - aparent gata sa faca pasi noi spre "where no one has gone before" in urmatoarea serie. Cumva, amestecul asta intre formula veche si noii veniti prinde, mai ales ca ori distributia noua de aici, ori efectiv personajele, par mult mai... "Star Trek" decat tentativa Discovery (doar noul capitan de nava, un tip cu multe clone virtuale pe post de echipaj deja face toti banii). Un alt atu al ST: Picard e ca primul sezon pare gandit din start pana la final, si are o coerenta in desfasurare, nu ca in alte cazuri unde scenaristii parca se chinuie sa mai inventeze ceva de la episod la episod ca sa ajunga la capat. In fine, avem si aici portiuni trase de coada care se leaga mai greu, dar nu frizeaza chiar ridicolul, si in plus, sincer imi e greu sa mai vad o serie SF dupa "The Expanse" care sa aiba acelasi grad de atentie la detalii.

Per total, ST: Picard nu e o capodopera, dar e foarte refreshing in universul Star Trek, in ciuda contradictiei termenului cu reciclarea de personaje vechi. Ca production value are buget sa satisfaca cele mai exigente pretentii. Si mai are si cea mai faina coloana sonora pe care am auzit-o intr-o serie de ceva vreme incoace (nu ca as vedea prea multe). Doar sa n-o ia la vale din sezonul 2... Fingers crossed.

Boss Level (2021)

N-am mai postat de multa vreme la interval asa de scurt, da' asta-i tocmai compensatoriu pentru pauza care urmeaza. In plus, de ceva timp tot am intervale din ce in ce mai lungi de cand vad filmul pana ce scriu despre si cam incep sa uit ce vreau sa spun, iar "Boss Level" a fost prea "motivant" ca sa-l pierd printre neuronii distrusi si lipsa de lecitina.

Roy e un tip undeva spre 40 de ani, fost membru in trupele speciale, cu o fosta sotie care lucreaza intr-un laborator ultrasecret pentru un alt fost militar de cariera. Un individ incadrat in tiparul de arch-villain cu vise de dominare globala. In tot contextul asta avem un fenomen de tip Groundhog Day = in fiecare dimineata Roy se trezeste la acelasi timp si in acelasi loc, si isi petrece ziua cu o armata de asasini care incearca sa-i scurteze de la primele minute suferinta de a-si repeta activitatea. Evident, fenomenul e prezent doar pentru Roy care se tot chinuie sa avanseze in cele 24 de ore cat sa inteleaga ce implicatie a avut vizita facuta sotiei o zi mai devreme in toata povestea asta. Despre care nu mai zic nimic. Trailerul deja spune prea multe, iar mie mi-a parut sincer bine ca nu l-am vazut inainte de film.

Am plecat probabil din start cu o abordare subiectiv pozitiva stiind din cele doua randuri de descriere de pe IMDb (foarte underrated acolo apropo) ca-i vorba de un time travel movie, subgen pentru care am o slabiciune evidenta. Intr-un alt context poate m-ar fi deranjat un pic lipsa de rigoare stiintifica, si as fi cautat gauri prin desfasurare. E evident insa de la prima scena ca filmul nu se ia in serios, si nu-i cazul s-o faci nici tu, fiind construit asa cum o sugereaza si titlul, de parca ar fi o adaptare dupa un joc video, desi nu e. Este insa foarte foarte fresh, iar constructia scenariului e simplista doar in aparenta. N-o sa-ti zica cine stie ce detalii despre tehnologia temporala a axului Osiris din spatele fenomenului, care arata ca picat din Stargate. Dar isi ia suficient timp sa construiasca un puzzle intreg pe care-l are Roy de rezolvat ca sa parcurga toate treptele pana la "boss level". Iar twist-ul de acolo, care poate nici nu-l simti ca twist, deci o sa-mi permit un spoiler, e ca the "boss level" e de fapt altul. "The secret level" :-) - pentru care Roy are nevoie de inca alte repetitii ca sa-si dea seama. Moment unde filmul face ce ma plangeam data trecuta ca "Love and Monsters" n-are - o iesire foarte scurta din zona light undeva spre drama, cu suficienta forta insa aici sa o simti. Sau na, ma rog, fiind iar vorba de timp trecut, turning points, si ce-ai putea face cu o time machine, probabil iar is subiectiv ;-)

Rating: 4 out of 5

Love and Monsters (2020)

N-o sa incerc prea multa filosofie in care sa extrag vreun mesaj ascuns din "Love and Monsters" relativ la contextul din ultima perioada, pentru ca probabil n-as fi chiar de acord cu ce-as concluziona ca transmite. L-am luat simplu asa cum e - un SF light cu o parte consistenta de comedie.

Avem un context distopic, unde dupa ce omenirea a evitat cu succes un dezastru cataclismic prin bombardarea unui asteroid in drum spre Terra, s-a trezit intr-un altul = deseurile radioactive aterizate pe planeta au creat suficiente mutatii genetice incat multe vietuitoare sa creasca periculos peste noapte. De multe ori m-am gandit ca avem bafta ca porumbeii nu-s de 10-15 ori mai mari, altfel am fi clar pe cale de disparitie. Cam la concluzia asta ajunge si filmul de fata, desi n-am vazut niciun porumbel pe-acolo, da avem din altele - de unde "monsters" din titlu.

In situatia asta, mai toata lumea s-a retras in tot felul de adaposturi, cu iesiri periodice dupa hrana. Un soi de "Zombieland", dar cu jivine mutante in loc de zombie. Intr-un astfel de grup il avem pe Joel, care isi regaseste dupa multi ani printr-o conexiune radio fosta prietena, intr-o alta tabara pe malul marii la vreo sapte zile distanta de mers - de unde "love" din titlu. Si asa ajungem la partea principala din desfasurarea filmului - calatoria pentru a o reintalni. Doar ca Joel are o mica mare problema, zero experienta in lupta cu ce il asteapta in afara adapostului, sau mai bine zis un efect de "freeze panic" la vederea a orice cu mai multe picioare, tentacule, sau alte feluri de membre, mai mari decat propria persoana.

Evident subiectul schitat mai sus prezinta mult potential. De livrat, filmul livreaza ok. Cred ca se putea si mai bine, sau mai bine zis, mi s-a parut ca lipseste ceva. Poate o fi fost doar partea comica din care iesirile n-au suficienta forta cat sa aiba acel efect pe care de exemplu l-am avut in "Guardians of the Galaxy". Poate sunt niste fire din actiune care mi s-au parut neterminate. Sau poate m-am asteptat eu la prea mult. In orice caz, bottom line, the movie was fun.

Rating: 3.5 out of 5

Starman (1984)

Din tot ce-a regizat John Carpenter nu credeam ca mi-a mai ramas ceva notabil de vazut. Cu mentiunea ca nu stiu sa mai fi regizat "ceva notabil" de prin anii '90. Ce stiam de "Starman" se limita la un sinopsis citit pe undeva care rezuma filmul la un romance intre un extraterestru cazut din spatiu si o femeie de pe Terra. Si cum in general evit genul "love story" evident am ignorat filmul multa vreme. Noroc ca nu prea mai am ce vedea...

Sinopsis-ul de care spuneam mai sus nu minte, dar ce-avem aici are o amprenta Carpenter suficient de solida cat sa duca rezultatul mai degraba spre genul de romance care-l avem in "Terminator"-ul din acelasi an, si nu ce-ai putea sa crezi cand citesti rezumatul amintit. Avem intr-adevar o entitate extraterestra care aterizeaza langa o ferma din Wisconsin locuita de o vaduva, si ia forma fostului sot al acesteia. Ceea ce urmeaza insa pana sa ajunga la romance e un road-trip, sau mai degraba road-thriller, in care "the starman" o obliga pe femeie sa-l duca pana in Arizona in trei zile, de unde ar urma sa-si ia zborul inapoi in spatiu. Toate astea se-ntampla avand pe urma guvernul american cu o masa de disectie pregatita.

Partea de romance vine deci mai degraba spre final. Ceea ce reuseste insa laudabil Carpenter e sa nu lase filmul sa cada in zona cheesy la care te-ai astepta, in acelasi timp creand un melanj foarte ok intre actiune si pasajele soft care tempereaza frecvent toata fuga tensionata pe care o vedem in film. Ce nu reuseste Carpenter (vorba vine) e sa faca durabila partea vizuala. E evidenta varsta filmului, care comparativ cu altele din perioada respectiva sta mult mai prost ca si calitate a efectelor. Compenseaza insa prin actori. Chiar daca Jeff Bridges a luat o nominalizare la Oscar pentru rolul titular, eu zic ca "starman" e eclipsat la propriu de Karen Allen, cu un rol net superior aici celui din primul Indiana Jones (nu-mi aduc aminte s-o mai fi vazut in alta parte). Peste toate, chiar cu partile unde schioapata, filmul e o productie decenta cu un feeling evident de '80s care mi-a adus aminte de "Firestarter", deci daca ai o slabiciune pentru decada respectiva clar merita.

Rating: 3.5 out of 5

The Expanse

N-am profitat prea mult de perioada de pauza ca sa adun material de blog. Ma gandeam ca intrare de inceput de an sa ma opresc la "Tenet" despre care as putea scrie suficient. Dar nu prea de bine... Asa ca am preferat un subiect despre care n-am prea mult de scris, dar e promitator: "The Expanse" o serie unde n-am ajuns inca prea departe (prin sezonul 2 din cele 4 incheiate), suficient insa cat sa ma convinga.

Plasata undeva intr-un viitor in care omenirea a colonizat partial sistemul solar, actiunea implica trei puteri - Natiunile Unite = Pamantul, Marte si OPA = Outer Planets Alliance = centura de asteroizi. Primele doua le gasim intr-un soi de razboi rece, iar "centura" in rol de rebeli care nu inghite nici pe unii, nici pe altii, dar e in subordinea amandurora. In tot contextul asta pornesc doua fire narative. Unul urmareste un echipaj de patru oameni plecat de pe o nava cargo sa raspunda unui apel de salvare, dar ajung ei in postura de naufragiati in spatiu. Celalalt fir pleaca de pe Ceres, una din statiile din centura, unde un politist local primeste un caz de disparitie, fara a se spera ca il va si rezolva. Incet, incet, cele doua linii se apropie si converg, in prima faza, spre intrebarea cine si de ce incearca sa porneasca un razboi interplanetar.

Constructia story-ului poate sa para usor lenta la inceput, dar mi s-a parut cea mai solida dintr-o serie SF din ultimii 10 ani. Nu ca ar fi prea multe de unde alege. "Killjoys" probabil ar fi cel mai apropiat exemplu, avand si acolo o intriga de conflict interplanetar si (light spoiler) un inamic extern mai periculos decat tot ce-i cunoscut. "Killjoys" a fost insa din pacate ingropat complet de ultimele sezoane, finalul fiind atroce de slab. Pentru intriga politica din "The Expanse", unul din plusuri, am mai auzit comparatii de genul "GoT in space", dar as zice ca e chiar mai bine de atat = aluneca mai putin spre telenovela ieftina. Mai mult, in "limita" unui SF pana la urma, mi s-a parut foarte ok ancorat in realitatea care o stim - ex., asteroizii din centura au chiar forma care se cunoaste, gravitatia difera in functie de unde ne aflam prin spatiu, etc.

Cum spuneam, n-am ajuns prea departe, deci ca la orice serie nu stiu daca o sa am aceeasi parere si dupa ultimul episod (si despre "Killjoys" am scris de bine initial). Ca si in cazul GoT, si aici avem la baza o serie de romane, chiar premiate cu Hugo in anul care tocmai s-a terminat, ceea ce de obicei ofera o garantie mai solida pentru story. Si avand in vedere ca numarul planificat de serii pare ca va fi mai mic decat numarul de volume publicate, poate scapam de improvizatii. We'll see...

Volition (2019)

 

Chiar daca "Volition" pleaca din start cu handicapul unui buget de indie movie, care se cam vede in tot ce tine de production design, pana la distributie, reuseste sa se pastreze la un nivel decent, suficient cat sa-i dai o sansa.

Povestea e undeva aproape de poate mai cunoscutul "Next", la randul sau inspirat dintr-un short story de P. K. Dick. Mai precis avem un tip pe nume James care are flash-uri cu ce aduce viitorul. Daca in "Next" asta parca se rezuma la "next 2 minutes", in "Volition" darul e ceva mai generos, dar si mai indefinit - viziunile neavand un moment clar si fiind intercalate. E genul de film care se construieste intr-un stil de puzzle, cu intoarceri in propria desfasurare. Totul pleaca de la o viziune in care James isi prevede propria moarte, dupa ce intra in asociere cu un personaj dubios care ii cere sa-l ajute sa plaseze o mana de diamante furate. De aici avansam un pic dupa care avem un first twist, care din pacate pare atat de slab la capitolul credibilitate incat ma indur sa dau un spoiler - James capata si puteri de "time travel" - fizic vorbind, nu doar cu mintea. Dupa ce reusesti sa treci peste modul cum se-ntampla asta (sa nu fie chiar full spoiler totusi), pare totusi ca scenariul isi mai spala din pacate legand destul de bine tot felul de evenimente dintr-o actiune mai complexa decat pare initial.

Unfortunately... cand te-ai obisnuit si cu feelingul de low-budget, si cu modul semi-cretin de time-travel, cand actorii nu ti se mai par asa neprofesionisti, si cand poti sa zici chiar ca filmul are o idee de fond in spate care si-a construit-o cu grija... ultimele 30 de secunde fac praf tot scenariul. Tot ce mai pot sa zic e ca daca vrei musai un happy-end, it delivers. Da' o putea face si altfel. Na, c-am mai dat un spoiler...

Rating: 2.5 out of 5

The Invisible Man (2020)

Mi-a scapat romanul clasic de H.G. Wells cu acelasi titlu ca productia de fata, "The Invisible Man", din literatura perioadei de adolescenta. Dupa ce-am vazut insa "Hollow Man" acum 20 de ani, am reusit insa sa aflu ca respectiva carte ar fi un horror in toata regula. Nu ca ar avea mare legatura cu vreunul din cele doua filme, desi sunt incadrate in acelasi gen pe IMDb.

Subiectul, in ambele filme, si-n roman din auzite, are una bucata element comun = evident omul invizibil, un cercetator care reuseste in urma unui experiment sa ajunga la starea respectiva. Din pacate nu profita in sens pozitiv de situatie, in fiecare caz fiind corupt de probleme mentale. In "Hollow Man", si iar din auzite, in carte, motivul e ireversibilitatea experimentului. Mai departe din film nu-mi aduc aminte mare lucru in afara ca avea efecte faine pentru vremea aia si ca mi-a placut, iar cartea cum am zis, n-am citit-o. In ultima versiune de "Invisible Man" povestea e un pic diferita. Experimentul e de fapt un costum creat de un geniu in optica, Adrian Griffin, costum evident dezbracabil = efect reversibil. Geniul in optica are insa alta problema, mai precis o obsesie in a avea control total asupra propriei sotii, Cecilia. Obsesie care merge pana la instalarea de camere si sisteme de securitate care transforma resedinta familiei intr-o carcera. Rezultatul e fuga disperata intr-o noapte a sotiei, aceasta refugiindu-se la un prieten politist al propriei surori. Traumele sunt insa suficient de mari incat sa-i fie frica sa paseasca in afara casei respectivului. Cel putin pana ce afla ca, acum fostul sot, s-a sinucis...

Mai departe ne spune trailerul ce se intampla. Filmul are, daca am numarat bine, vreo trei wannabe twists, din care hai... ca sa fiu fair, unul nu-i asa previzibil. In rest, cam totul e previzibil. Poate in afara de vreo doua actiuni care nu prea se leaga. Filmul e insa suficient de dinamic cat sa nu plictiseasca dar ce-l salveaza e in special cum e lucrat. Intr-adevar, imprima o atmosfera de tensiune care duce spre horror, dar ca gen l-as plasa mai degraba la thriller - efectul asta intalnindu-l suficient de rar cat sa-l apreciez (culmea e ca acum mai putin de o luna am avut "The Guest" pe blog). As puncta pozitiv ca n-avem exces gratuit de violenta. Nu inseamna ca n-avem dar e concentrata cam toata in trailer cu exceptia unei scene mai dure. As mai puncta partea de art direction/set decoration/location setting pentru alegerea resedintei Griffin. Proprietatea imensa, plasata undeva in apropiere de o plaja, interioarele, pana si gardul, parca ajung sa capete rol de actor la un moment dat. Parca n-as merge chiar pana la o comparatie cu Overlook Hotel din Shining, dar oricum e undeva in top 10 la imobile de remarcat in filme.

Dintre "Hollow Man" varianta 2000 si "The Invisible Man" varianta 2020, cred ca in final prefer "Memoirs of an Invisible Man" varianta 1992. Care e bazat pe o alta carte care e o combinatie intre SF, actiune si comedie si n-are nici o tangenta cu romanul lui Wells sau cu genul horror. Culmea, e regizat de John Carpenter ("Halloween", "The Fog", "The Thing", etc.). Dar din care iar nu-mi aduc aminte prea multe pe langa impresia care mi-a lasat-o cand l-am vazut. Ca oi fi eu nostalgic dupa vremuri cu mai multa liniste si mai putine griji, maybe... Desi, daca ar fi sa ma iau dupa trailers, ignoring the aging effect. Well, judge for yourself...

Rating: 3.5 out of 5

Archive (2020)

Cand a fost anuntat "Ex Machina" (2014) mi s-a parut ca urmeaza o copie pentru "The Machine" (2013). N-a fost pana la urma chiar acelasi story, chit ca in ambele cazuri avem de-a face cu un AI pe nume Ava. Alt element comun e ca nici unul dintre cele doua filme nu mi-a lasat o impresie suficient de buna la vremea respectiva cat sa-i acord timp pentru o intrare de blog. De asta n-aveam asteptari prea mari de la "Archive", care pare la prima vedere la randul sau foarte aproape de un "Ex Machina" v2.0. Doar la prima vedere...

Doua puncte comune avem: din nou un AI feminin si un inginer in robotica undeva intr-un laborator izolat intr-un cadru pitoresc. Aici se cam termina asemanarile. Povestea in "Archive" e cam asa: anul 2048 - George Almore e detasat solo de vreo doi ani undeva intr-o locatie ultra-securizata intr-o padure din Japonia de catre compania pentru care lucreaza; scopul: cercetari ultra-secrete in robotica. Asta vine dupa ce George a scapat dintr-un accident de masina. Din pacate nu scapa si sotia sa Jules, dar in viitorul respectiv exista Archive. Adica alta companie care se ocupa cu salvarea imediata a constiintei celor in prag de moarte, pastrand o posibilitate limitata de comunicare cu acestia. Problema e ca nu-i ceva definitiv, cu fiecare convorbire apropiindu-ne din ce in ce mai mult de momentul in care Jules va fi pierduta complet. Motiv pentru care, in loc sa se ocupe de ce vrea exact compania de la el, George incepe un proiect personal: androidul model J-01, dupa care modelul J-02, iar filmul ne gaseste la modelul J-03. Ghici de la ce vine J? ;)

Filmul are o desfasurare destul de lenta, si poate pentru unii s-ar putea sa para plictisitor. Mie insa mi-a dat un sentiment de... "serenity". As zice chiar ca ritmul e perfect - ajutat mult de partea tehnica care e ireprosabila: si sunetul, dar mai ales partea vizuala adica tot ce intra la set decoration + VFX + imagine + montaj, unde avem o alternanta frecventa intre laborator si cadrul natural. Am vazut "Moon" acum mai bine de 10 ani, dar tot imi mai aduc suficient aminte cat sa remarc o similaritate. Gavin Rothery - regizor si scenarist aici a fost parte din art department ca "head of graphic design" acolo. Si aspectul vizual nu-i chiar singura asemandare, daca luam in calcul ideea de film SF cu desfasurare lenta, cu un actor, AI vorbitor, si un twist de final.

Mai mult insa decat ce pare comun cu "Moon", un element de baza din "Archive" a venit clar din alta parte. Ideea de "archive" asa cum e prezentata aici nu e noua. Nu stiu sigur unde a aparut prima oara, dar ce avem in film e teribil de similar conceptului de "moratorium" din "Ubik". "Ubik" e un roman scris de Philip K. Dick aparut in 1969 - dupa umila mea parere, sau cel putin gust personal, best SciFi novel ever written. Semnificatia reala a cuvantului care e de suspendare pana la un termen limita era tradus acolo cam la fel ca aici - un "moratorium" era un soi de banca privata ce pastra constiinta celor decedati in cold-storage, disponibila pentru comunicare pana la epuizarea venita cu trecerea timpului. A nu se intelege insa ca avem mai mult din "Ubik" aici ( desi... dar better no spoilers ;) ). Contextul e cu totul altul, dar asa cum si alte filme (cel mai bun exemplu e "Inception") au preluat una, alta de acolo, era greu sa trec peste. Si nu-i ceva rau, dar eu inca sper sa prind odata si o ecranizare la "Ubik" ca "Ubik" :) Pana atunci, ne multumim si cu bucatele...

Rating: 4.5 out of 5 (poate is un pic subiectiv, dar filmul mi se pare underrated - cel putin peste "Ex Machina" este clar)

Terminator: Dark Fate (2019)

T6 aka "Dark Fate" e intr-adevar dark la propriu. In ciuda faptului ca nu-i in 3D, coeficientul de luminozitate in unele scene te face sa te-ntrebi daca n-ai cumva ochelarii stereoscopici pe ochi. Dar nu-i asta cea mai mare problema. Sorry, spoilers will follow...

Toata seria "Terminator", cu exceptia "Salvation", are cam aceeasi poveste. Avem un Terminator trimis inapoi in timp sa termine pe cineva, si altcineva care se chinuie sa-l opreasca. Si in ciuda repetitivitatii, povestea chiar prinde. Cum? Pai avem variatie. Primul e man vs machine, al doilea machine vs machine unde the good machine = the bad machine din primul, al treilea Kristanna Loken vs machine, etc, samd. Dar variatia mai merge si mai departe de what vs. who/what. Avem poveste. Si chiar si in ultima parte se pare ca avem ceva poveste, pana ce ne dam seama ca totusi e parca prea... la fel. Linda Hamilton revine din T2, tinta e o noua Linda ca in T1, de partea buna avem un soi de female terminator ca in T3, care de fapt e un enhanced human, aproape ca in T4, iar Schwarzenegger e un terminator imbatranit care a inceput sa deprinda ceva ce aduce a sentimente (aproape) ca in T5, si incheiem cu un final care se vrea varianta de metal melting din T2 in stil scurt-circuit/EMP, total stupid si cu un feeling de cheap copy - la >20 de ani de evolutie in VFX. Deci nu prea avem cine stie ce elemente inovative in story.

Si totusi, chiar si asa, n-ar fi fost atat de rau daca nivelul de productie era decent. Dar avem gramezi de clisee in scenariu, avem bad acting/overacting la greu, avem imagine slaba de care deja am zis, avem exces de efecte care sa suplimenteze lipsa de material narativ, avem prima situatie cand scenaristilor le-a fost lene sa se chinuie sa mai gaseasca un punct de legatura cu un minim de sens cu productiile anterioare si au reluat complet firul imediat dupa T2. Care e anulat complet din start - John Connor moare, deci Skynet ar invinge, dar culmea Skynet nu mai e Skynet in viitor ci e Legion, si nu prea stim clar de ce Skynet e Legion daca tot l-am scos pe John Connor din schema, da nu-i problema, ca ametim publicul cu batai pe viata si pe moarte in avioane depresurizate. Ideea de enhanced human aduce totusi cateva elemente de originalitate, si Rev. 9 - modelul de terminator rau, vine cu un mod de doppelganger, complet inexplicabil si neexplicat ca functionalitate, dar care arata cool. And of course, there's the old T-800 care anunta ca de data asta he'll "not be back" ( pfff... what a way out... :( ).

Rating: 3 out of 5 (= 2+1 - I'm nostalgic and subjective, dar reviewul a fost obiectiv ;)...)

Ad Astra (2019)

Dupa cum spuneam tura trecuta n-am reusit sa vad "Ad Astra" in weekend, dar am ajuns, sau mai bine zis am decis sa ajung, sa-l vad luni. Si prefer sa nu mai aman nici intrarea de blog ca deja am inceput sa uit din impresiile lasate la cald. Ceea probabil o sa faca what's next foarte foarte subiectiv, dar cred ca mi-ar fi greu sa nu fiu oricum, so...

Am auzit inainte sa vad filmul ca e slow & boring. Discutabil = sa nu mint, in prima jumatate m-am uitat la ceas de cateva ori... Am auzit ca ba s-ar apropia de "Gravity", ba de "Interstellar". As zice ca e ceva mai SF decat primul, dar ceva mai putin SF ca al doilea. In orice caz are net mai multa substanta ca "Gravity" (care raman la parerea ca nu-i altceva decat o reteta simpla de disaster movie doar ca plasat in space + extra VFX bling-bling), ceea ce cu desfasurarea lenta care o are l-ar apropia intr-adevar mai mult de "Interstellar". Dar sa lasam comparatiile si sa intram in subiect.

In viitor omenirea a reusit sa infiinteze colonii pe Luna, Marte si sa trimita o expeditie pe orbita lui Neptun. Nava spatiala e condusa de Dr. H. Clifford McBride, cu misiunea de a incerca un contact cu alte specii inteligente. Numai ca statusul expeditiei pare sa ajunga la un soi de "lost in space" = nimeni nu mai stie aparent nimic de ei de aproape 30 de ani, Dr. McBride fiind intre timp etichetat ca erou spatial ce a dus civilizatia pamanteasca where no man has gone before. Dupa care ne trezim periodic cu niste descarcari electromagnetice suficient de puternice cat sa puna in pericol viata in sistemul solar. Departamentul de aparare spatiala (sau ceva de genul asta) suspecteaza nava pierduta ca fiind cauza, sau mai precis capitanul ei despre care se banuieste ca ar fi inca in viata. Iar ca solutie decid sa-l trimita pe Roy McBride, fiul respectivului, astronaut si el, pana la cel mai departat avanpost inca functional - pe Marte, pentru a transmite un mesaj de pace. Numai ca, previzibil, destinatia finala o sa fie ceva mai departe...

That was the story, now the philosophy :) Warning: this is not an action movie - go see Alien for that ;) E multa filosofie in film, si cateodata ti se pare ca incearca sa fie = sa para, chiar mai multa decat e. Cel putin asta-i senzatia care mi-a lasat-o pana la jumatate. Dupa asta incepe insa sa prinda parca mai mult sens. Roy McBride e un tip singuratic, divortat ca sa nu-si supuna familia la stress-ul ca se va pierde si el prin spatiu (cel putin asta declara), foarte calculat si suficient de rece in momente de criza, supus regulilor si comenzilor primite, candidatul perfect pentru o misiune critica. Is multe aspecte de finete in toata lentoarea in care se desfasoara prima parte, care is destinate fix constructiei unui personaj foarte complex. Care pe scurt sugereaza un individ smarter than average dar care-si stie locul sau mai bine zis stie sa nu iasa din locul respectiv. In contradictie completa de caracter cu McBride tatal, alt individ smarter than average, dar pentru care a merge mai departe in telul propus de a gasi si alta civilizatie, sau generalizand a depasi realizarile unei vieti normale, primeaza suficient cat sa sacrifice tot ce tine de o viata normala: familie, intoarcerea acasa, viata echipajului. E un punct spre final la care filmul pare foarte biased in comparatia care ti-o pune in fata a celor doi: personajul pozitiv si personajul negativ, in sensul de mai bine stai cuminte, te conformezi la ce se cere, te gandesti la cei din jur, si-ti faci treaba decat sa visezi sa obtii ceva ce clar nu exista, si sa calci si pe cadavre pentru asta. Dar parca e prea alb si negru...

Din fericire tot filmul e presarat cu monologurile lui McBride junior care daca esti atent mai aduc un pic de gri, macar ca substrat daca nu evident. Nu mai retin replicile exact dar la un moment dat e una in genul ca doar la sfarsit "I'll find happyness in my loneliness/solitude" + alta, mai precis de data asta (thanks to Google): "I see myself on the outside, smile, present a side. It’s a performance, with my eye on the exit. Always on the exit." ce speculand un pic o interpretare ar zice ca si fiul stie ca ar putea realiza ceva mai mult dar e o alegere asumata, nu neaparat placuta, de a nu depasi niste limite, de care va scapa totusi mental macar pe final de viata. Speculatie intarita si de monologul de sfarsit (iar thanks to Google) livrat intr-o evaluare psihologica de rutina dupa intoarcerea pe Terra: "I am focused on the essentials, to the exclusion of all else. I’m unsure of the future, but I’m not concerned. I will rely on those closest to me, and I will share their burdens, as they share mine. I will live and I will love. Submit.". Sa zicem ca sunt total de acord cu toata "concluzia" asta care iti e livrata intr-o nota destul de optimista de happy-end. Pana la urma asta ar trebui sa primeze ca om. Ce m-a iritat totusi e lumina pozitiva in care ajunge cel putin subliminal toata acceptiunea asta de conformism si stat in banca ta for the good of everybody, si cea total negativa de a incerca sa fortezi un pic your daily life to reach the stars - sau ca sa mai citez si de prin alta parte “Non est ad astra mollis e terris via" - "There is no easy way from the earth to the stars” (Seneca). Substratul care-i mai ascuns, dupa subliminal, ceva de genul daca mergi pe linia asta pana la urma you know you won't be happy with your decisions, cum ziceam mai sus mai atenueaza din senzatia de alb si negru, dar e pur speculativ - depinde de ce simte fiecare. Oricum ce e cert e ca marea parte din gri-ul dintre alb si negru totusi lipseste filmului.. Maybe there's a middle way to "share their burdens" and also "get concerned of the future", i.e., to try to reach the stars. Why exclude that completely? At least let the hope live! :) Am zis ca-s subiectiv ;) Gata. Too much philosophy.

Rating: 4 out of 5

Prospect (2018)

Am avut in intentie sa ajung sa vad "Ad Astra" weekendul asta dar n-am mai apucat, deci m-am multumit cu alt SF care l-am gasit mai la indemana = "Prospect". Not that bad, numai ca nush in ce masura chiar respecta eticheta de SF...

Undeva in viitor, pe o planeta indepartata cu atmosfera irespirabila, un tip si fiica lui incearca o operatiune de "prospectare" (vorba titlului), mai precis recoltarea unui soi de pietre pretioase crescute de o planta indigena. Ceva in genul productiei de perle, dar cu un ingredient acid la mijloc care sa faca operatiunea foarte dificila. Pana aici avem SF. Mai departe aflam ca n-ar fi singurii in cautare de avere pe planeta, iar (light spoiler) dorinta de imbogatire rapida a tipului nu-i aduce un sfarsit prea bun. Mai grav, naveta de plecare se strica, filtrele de oxigen se epuizeaza, si fata ramasa singura de voie de nevoie ajunge sa faca echipa intr-o tentativa de scapare cu un prospector rival. Hai ca deja am ajuns la jumatate :) Restul in film...

Dupa cum spuneam, desi elemente de SF sunt daca stau si ma gandesc acum retrospectiv destule, parca senzatia care ti-o lasa la final e a unui soi de action/thriller care ar fi putut foarte bine fi plasat si undeva prin jungla amazoniana. Povestea e destul de simpla si liniara, dar cumva filmul nu plictiseste. Ba o arma cu un singur foc si evident nevoie de mai multe, ba un filtru de aer care expira, ba nevoie de o alifie pentru rani infectate, ba un bastinas cu intentii ascunse, ba alti mercenari in cautare de avere. In linii mari e un fel de plimbare de o ora jumatate printr-un mediu total neprietenos, cu mici, dar fara mari surprize. Care totusi te prinde :)...

Rating: 3.5 out of 5

The Faculty (1998)

Yet again... N-am apucat sa vad altceva in ultimele saptamani decat filme slabe made in HK pentru somn si cateva episoade de TWD. Intamplator schimband canalele la TV noaptea intr-un hotel din Praga (in lipsa de filme slabe made in HK), am mai prins si o jumatate din "The Faculty". Care ar ramane deci cea mai buna optiune pentru o intrare scurta...

Nush daca pot sa zic ca "The Faculty" e suficient de cunoscut ca sa fie un "clasic", dar in orice caz e probabil de referinta pentru o nisa undeva intre teen movies si light horror/comedy care a prins ceva contur in perioada '90-2000, dar n-a crescut prea mult dupa. In cateva cuvinte, un liceu dintr-un orasel de provincie de prin Ohio e invadat de o creatura extraterestra care se multiplica prin coruperea de gazde umane. Un soi de "Invasion of the Body Snatchers" la care de altfel avem si o referinta clara in film. In prima jumatate (care n-am mai vazut-o de mai bine de 10 ani cred) ni se face cunostinta cu vreo sase elevi, fiecare cu problemele sale, si ni se prezinta inceputul invaziei. In a doua jumatate grupuletul de sase elevi formeaza un soi de rescue team dupa ce descopera ca respectiva creatura are o alergie fatala la un soi de drog preparat in propriul garaj si distribuit de oaia neagra a liceului, mic geniu insa in ale chimiei organice.

Tre' sa recunosc ca la revederea de acum filmul mi s-a parut ceva mai cheesy si exagerat (="SF" cu ghilimele) decat imi aduceam aminte. Pe de alta parte na... ce te poti astepta de la ceva regizat de Robert Rodriguez ("Spy Kids" & "Machete"). Cu toate astea ii ramane un farmec anume. Poate o fi distributia de vina - multe nume cunoscute in roluri early, poate oi fi eu nostalgic...

Rating: 3.5 out of 5

The Endless (2017)

N-am subiect. O sa termin cu "The Endless" intr-un timp invers proportional cu semnificatia titlului. De fapt... daca stau bine si ma gandesc asta e interpretabil si ar putea fi tot un "endless" in cealalta directie... depinde cat de incalcit te chinui sa rationezi - sa simplificam: o sa termin repede.

Ce-avem aici e o incercare de SF cu implicatii sociale, psihologice, meaning of life, etc, samd. Pe scurt: doi frati care au fugit din Camp Arcadia = "a UFO death cult" ca sa citez de prin tagline, decid sa faca o vizita dupa ani buni in comunitatea respectiva. Pe care o gasesc intr-o stare mult mai deschisa si friendly decat zice tagline-ul, si unde pare sa functioneze tineretea fara batranete si viata fara de moarte a lui Ispirescu... sau rosiile bio in salata - adica nimeni nu prea pare sa se fi schimbat. Pana ce se decid ei daca sa ramana sau sa plece, ne prindem ca avem de-a face cu un fel de twilight zone in care avem niste bucle temporale repetitive, vecine geografic, fiecare cu locatarii proprii care par sa fie prinsi in propriul loop. Mai putin cei doi...

Daca alta data ziceam ca mai multe afli in film, acu' nu prea e cazul. Din pacate, desi cateva idei merg, pe ansamblu e prea pretentios = criptic, ca sa se lege ceva decent. Mai adaugam la asta si un buget minuscul, care n-ar fi o problema daca nu s-ar simti intr-un mod mult prea evident ca e asa. Singura parte care trece poate un pic peste un nivel de average e o tendinta usoara de horror - iti tot da senzatia ca se transforma in asa ceva, dar nu mai ajunge acolo - care mentine o tensiune potrivita in tot contextul. Mai putin potrivit e ca in mod normal la ceva de genul asta mai merge si un factor de "tension relief" care e cam absent... Wow, deja ma indrept spre invers proportia interpretabila intr-un alt "endless". Too much. Let's stop.

Rating: 2.5 out of 5