Nu stiu daca apropierea Martisorului in relatie cu nuantele posterului sau alte probleme mi-au ghidat subconstientul spre alegerea a "Anatomie d'une chute"/"Anatomy of a Fall" ca subiect pentru intrarea curenta, dar cert este ca nu mai am alt subiect vazut in iarna asta, pentru care as putea da un rating mai mare. In plus nu am nici timpul azi, in ultima zi de februarie (noroc ca-i an bisect), ca sa bifez totusi ceva pe blog si in luna asta. Filmul de fata are avantajul ca e sumarizabil repede. Avem o scriitoare germana, intr-o interpretare remarcabila a Sandrei Huller, restabilita intr-o zona montana din Franta, impreuna cu sotul si fiul aproape orb in urma unui fost accident. Femeia se trezeste pusa sub acuzare ca suspect dupa ce sotul ei e gasit mort in urma unei caderi de la un etaj al cabanei unde locuiesc. Urmeaza un proces in care ni se dezvaluie un background al unei familii disfunctionale, dezlegat, cel putin aparent, pe final de fiul care dovedeste o maturitate surprinzator de obiectiva in analiza cazului. Cinematografic, filmul nu se remarca prea mult prin ceva anume. Poate un pic prin montaj. E o productie insa care poate fi perceputa pe ansamblu ca si... consistenta, sau mai bine, hai sa zicem grea, in ce priveste o analiza de viata a unei familii. Contradictoriu insa totusi e ca uneori e prea subtire - in ciuda aparentelor, are si puncte de superficialitate fata de realul care din pacate poate exista. Ce e cert este ca e buna de vazut ca warning. Dar ajung sa ma contrazic singur a ce ziceam pe vremuri ca un film ar trebui sa te scoata din real, macar vreo doua ore :) Poate revin cu ceva mai optimist luna viitoare ;) Depinde de pana unde merg caderile.
Daca ar fi sa fac un top pentru discrepanta intre impresia lasata de un trailer si un film vazut in ultimii doi-trei ani, "Fast Charlie" probabil ar fi undeva printre primele pozitii. Acuma na.. impresia pana la urma e subiectiva, si relativ la trailer, si relativ la film.
Subiectul se poate desprinde totusi macar partial din cele doua minute de secvente atasate la finalul intrarii de fata. Charlie Swift (Pierce Brosnan) e un "fixer" pentru o organizatie criminala din.. Biloxi, Mississippi (fapt divers: oras cu mai putin de 50k locuitori). Care dupa 30 de ani de dominare teritoriala sub carma "nasului" Stan Mullen (James Caan in ultimul sau rol), se gaseste in pragul unui "hostile takeover" cand un tanar gangster se hotaraste sa elimine toata conducerea gruparii. Povestea e previzibila conform trailerului, Charlie scapa si vrea razbunare. Ce nu-i asa previzibil e ca firul asta de actiune e mult mai putin principal decat pare, si filmul e departe de standardul tipic de payback action thriller de serie B. In primul rand avem o gramada de nuante de comedie neagra. In al doilea rand mai avem un set de nuante mult mai fine de drama lenta cu aspecte care tin de o midlife crisis intarziata a personajului principal. Iti aduce un pic aminte parca de filmele lui Martin McDonagh ("In Bruges", "Seven Psychopats", etc.), dar nu-i chiar acelasi nivel. Se simte insa ca exista un roman la baza = story-ul nu-i chiar asa subtire cum pare la prima vedere. Avem si o insertie de romance si altele, care lasa cumva in background dupa cum am zis firul principal.
Dacar ar fi sa gandesc la rece, nu-i un film pe care sa-l pot recomanda din alte motive decat ce-am scris mai sus. Actorii isi fac treaba ok. Regizorul (Phillip Noyce) isi face treaba ok - desfasurarea te tine prins, si nu simti nicio lungime. Totusi, mai ales in plan tehnic nu-i niciun element care sa iasa prea mult in evidenta. Poate doar minutele de final intr-un aranjament vizual/sonor care sa-ti smulga o ultima impresie pozitiva. Altfel, lasa cumva senzatia unui film made for tv mai degraba, si de la care parca ai fi asteptat ceva mai mult. Totusi depinde mult cred si de dispozitia in care te prinde. Iar pe mine m-a nimerit la un moment in care ce pot sa fac e sa ma repet :) impresia e subiectiva.
Am ignorat o bucata buna de timp dupa lansare "Don't Worry Darling" din simplul motiv ca a fost facut terci de cam toata critica + nici punctajul de pe IMDb, RT, etc. nu-l prea ajuta. M-am aflat intr-o mare eroare. Nu ca n-as sti ca in ultima vreme e bine sa fii destul de sceptic in ce priveste toate ratingurile mai sus amintite.
Actiunea din film e plasata undeva in anii '50, intr-o comunitate izolata, intr-o oaza la marginea unui desert - "Project Victory" - unde viata pare ca e blocata in stereotipul american al perioadei respective = fiecare cuplu are o casa cu gradina proprie unde fiecare sotie model isi petrece ziua cu treburile gospodaresti asteptandu-si iubitul sot sa revina de la lucru. Care "lucru" pare a fi un proiect ingineresc ultrasecret coordonat de Frank, liderul comunitatii, si dezvoltat undeva la cativa kilometri distanta de asezarea in cauza, intr-o zona cu acces mai restrictiv decat Area 51. Subiectul e centrat pe un cuplu format din Alice si Jack, a caror existenta idilica incepe sa se clatine dupa ce ea observa ca unele lucruri nu-s in realitate chiar asa roz cum pareau a fi. De la o alta sotie care miraculos supravietuieste unei tentative inexplicabile de suicid pana la un avion disparut fara urma dupa o aparenta prabusire, fara ca nimeni sa-i dea vreo atentie. Misterul avanseaza intr-un ritm de thriller psihologic, in care Alice devine incet-incet o persona non-grata ce tensioneaza inutil viata comunitatii linistite. Asta pana undeva spre trei sferturi din film cand aflam si raspunsul. Ce pot sa zic fara spoilers, e ca de data asta nu m-am asteptat la "twistul" oferit. Eu m-as fi dus undeva spre experimente militare din perioada Cold War. Nu e asta. Totusi, din pacate, explicatia filmului parca ori vine prea devreme, ori prea tarziu - de unde probabil si un motiv pentru critica foarte acida.
Daca sunt totusi puncte unde poate e loc de o dezamagire, sigur nu-s in zona de nivel tehnic unde filmul e foarte sus - de la imagine si production design care sustin excelent aerul de mijloc de secol XX, pana la soundtrack-ul care adunat la pachet cu restul parca te duce inspre unele episoade stranii din "The Outer Limits". Actorii sunt cam eclipsati de Florence Pugh din rolul titular, si totusi s-ar putea zice ca prestatia ei e deja suficienta pentru ce are nevoie filmul. Finalul pare intr-adevar cam nefinisat, dar relativ la criticile care zic ca n-avem nimic nou in intorsatura principala, as fi curios sa vad ce film care se duce in zona unui SF spre final chiar are ceva nou, mai ales ca numar pe degetele de la o mana ce-a iesit pe marile ecrane in ultima perioada in genul asta. Si pana la urma, chiar as putea sa zic ca sunt elemente de originalitate, fie si doar prin contrastul psihedelic care vine asociat la atmosfera retro. In concluzie, nu stiu pe cine sau cu ce a deranjat Olivia Wilde care pe langa rolul secundar e si regizor aici, de a pornit o avalansa de critici. Din punctul meu de vedere rezultatul final n-o fi memorabil, dar e peste medie.
Rating: 4 out of 5
Cu asta inchei si eu more-or-less metaforic pe 2022 intr-o nota de "don't worry" :) = sa sper la o atmosfera mai "retro" fara griji cu o densitate de intrari mai apropiata de originile blogului in anul care vine. Evident, ma amagesc.. Anyway, sarbatori fericite! ;)
Aveam o teorie ca Guy Ritchie are caderi la polul opus dupa unul-doua filme bune, iar precedentul, "The Gentlemen" imi placuse. Asa ca am fost reticent la "Wrath of Man". Dupa ce in sfarsit l-am vazut, incep sa ma intreb daca am ajuns eu prea picky, sau daca nu mergea la pachet intre "Pig" si "Nobody" intr-o intrare de luna trecuta...
Yet another revenge movie. De fapt un remake dupa un film francez de prin 2004. Totul incepe cu un intro in care o masina blindata de transport valori cade victima unui jaf, paznicii sunt ucisi in timpul incidentului, la fel ca si un tanar aflat in zona, victima colaterala. Fast-forward mai departe cand un tip misterios e angajat ca paznic pe masina de aceeasi firma de securitate. Devine evident destul de rapid ca omul are o agenda proprie. Dupa care incet, incet, primim mai multe detalii, care ne conduc la motivatie, razbunare pentru fiul sau, victima colaterala de mai sus. Mai avem si alte elemente de background ale omului din titlu pe care le primim pe parcurs, dar ca de obicei n-o sa stric partea cea mai captivanta din poveste cu mai multe detalii.
Problema cu "Wrath of Man" cred ca sta in scenariu, care nu stiu... e mult prea teatral. Alt termen mai potrivit nu gasesc. Densitatea de replici care depasesc un nivel realist de dialog mie mi s-a parut prea mare, unele schimburi ajungand chiar aproape de stupid. Poate exista o intentie in sensul asta, ca o descarcare pentru atmosfera intunecata din rest, dar pare exagerat. Mai ales ca din feelingul destul de dark as zice chiar ca vine partea de plus, atat vizual cat mai ales audio filmul reusind sa sustina foarte bine toata tensiunea pe care o avem in desfasurare. Daca ar fi sa fac o comparatie, e ca si cum ti-ai imagina unul din filmele lui David Ayer ("Harsh Times", "Street Kings", "End of Watch", etc.) care mentin in general o linie destul de dura, peste care aplici comicul englezesc al lui Guy Ritchie. Rezultatul merge, dar totusi ceva parca nu se leaga.
De ceva vreme printre criteriile de selectie ale unui film am si durata. Probabil nu-i cel mai sanatos mod de alegere, dar e practic cand timpul alocat pentru asa ceva incepe dupa 1 AM. "Till Death" e un film scurt, altfel pesemne nu ajungeam sa-l vad. Ar fi fost o pierdere. Nu ca am vorbi de o capodopera, dar a fost surprinzator de original.
Avem aici un context de revenge story mai aparte, care se transforma de fapt rapid intr-un survival movie. In urma cu vreo 10 ani Emma (Megan Fox) e victima unei tentative violente de jaf, si ajunge sa se casatoreasca cu tanarul procuror care trimite dupa gratii agresorul. Anii trec, el ajunge avocat de succes cu propria firma, dar relatia se raceste. Filmul debuteaza de fapt in prezent, cu incheierea unei aventuri extraconjugale la care Emma decide sa puna punct inaintea unei aniversari a casniciei. Sotul organizeaza un "cadou" aniversar de reconciliere printr-o noapte romantica la o casa de vacanta de pe un lac, care e insa doar avanpremiera la ce urmeaza. Omul decide sa-si traga un glont in cap in dimineata urmatoare, nu inainte insa de a se incatusa de a lui sotie. Na, deja am zis ceva in plus fata de ce vedem in trailer :) Altceva ce nu vedem e cat de elaborat e planul bolnav de payback. Light spoiler - aflam ca decedatul a avut pesemne ceva "remuscari" ca l-a trimis la racoare pe agresorul sotiei si s-a hotarat sa-si ia zilele abia dupa ce respectivul e eliberat din inchisoare, lasandu-i mostenire niste diamante. Clauza de punere in posesie e insa mai complicata.
Tot contextul si ce-ti mai da trailerul pare un pic nerealist, dar amanuntele pe care ti le livreaza incet incet filmul leaga lucrurile intr-o cursa tensionata pentru supravietuire. Asta e de fapt ceea ce te prinde in film - ai o actiune cu destul neprevazut, desi n-ar parea initial. Emma trebuie sa se descurce intr-o casa izolata pe o iarna crancena cu un sot mort (si greu) caruia i-au trecut destule prin cap inainte de glont, suficiente cat sa faca in asa fel incat sa nu-si lase sotia sa-l "paraseasca" prea usor. Iar Megan Fox pot sa zic ca ori se potriveste rolului, ori a mai luat niste cursuri de actorie de cand n-am mai vazut-o ( I know I'm mean :-) ). Nu in ultimul rand, desi avem un element macabru clar, si in ciuda impresiei lasate de trailer, nivelul de violenta din film e cred undeva la o treime din ce vezi intr-un episod din "The Walking Dead". In concluzie, pot sa zic ca filmul mi se pare destul de underrated. O poveste suficient de elaborata care pleaca de la o idee complicata - cum supravietuiesti unei razbunari post-mortem - intr-un thriller care-si respecta genul = mai multa tensiune, mai putine efecte, nu-i ceva care chiar intalnesti des zilele astea.
Nu-mi aduc aminte exact cand am vazut "The Invisible" prima data, dar probabil a fost acum mai bine de 13 ani, inainte sa scriu prima intrare de blog. La vremea aia mi-a lasat o impresie foarte buna. Nu ma mai tine memoria asa de bine cat sa scriu din amintiri la distanta asta, dar am prins intamplator o difuzare recenta pe TV. Ce pot sa zic e ca ori probabil mi-au crescut mult standardele intre timp, ori nu mai sunt asa impresionabil, dar chiar si asa continui sa cred ca filmul e un pic underrated.
Ce avem aici e un amestec intre un soi de teen romance si thriller, cu accente de drama care se simt (spoiler) in nu cel mai fericit final. Nick Powell e un proaspat absolvent de liceu, dintr-o familie potenta financiar, cu aspiratii intr-o cariera literara, si care vrea sa evadeze de sub tutela mamei plecand la Londra pentru a-si continua studiile. In aceeasi scoala, Annie Newton are un profil diametral opus: familie saraca disfunctionala, o gramada de activitati neortodoxe pentru facut bani, de la camatarie pana la furturi de masini si altele, si un viitor cel mai probabil dupa gratii. Drumurile celor doi se intersecteaza dupa ce Annie e turnata la politie de prietenul ofticat ca a fost scos din schema unui jaf de bijuterii, si printr-un concurs de imprejurari Nick ajunge sa fie cel banuit ca ar fi facut asta. In consecinta, Annie isi pune gasca de "partners in crime" sa-i plateasca polita, iar asa Nick ajunge aruncat in coma intr-un canal si devine "the invisible". Mai precis avem o materializare prinsa undeva intre viata si moarte, prin care are ocazia sa se plimbe printre cei vii si sa vada ce-a lasat in urma, pana ce realizeaza ca inca ar fi viu si el. Dupa care urmeaza o cursa pentru a-si salva zilele, unde previzibil rolul celei care l-a adus in starea asta se schimba la 180 de grade.
Filmul e de fapt un remake dupa o productie suedeza, pe care n-am vazut-o si e foarte posibil sa fie mai buna. Aici e clar ca targetul principal de audienta se suprapune probabil cu "Twilight", aparut cam la aceeasi vreme. Pesemne de asta mi-a si placut mai mult cand l-am vazut prima oara, chit ca deja cam eram iesit din raza respectiva de varsta. Intr-adevar, acum nu pot sa neg ca-s multe puncte unde povestea e cel putin trasa de coada. In plus, varianta abordata pentru partea de SF e foarte.. "economica" sa-i zicem, in sensul ca mai toate interactiunile lui Nick in starea sa "ectoplasmatica" cu mediul le avem filmate ca petrecute efectiv, cu succesiune stil flashback in care nu s-a intamplat nimic in mod real. Avand in vedere gradul potential de confuzie a abordarii asteia, filmul e montat destul de bine, dar tot nu poti sa nu remarci ca niste VFX ar fi fost poate mai.. naturale pentru contextul asta. Probabil din toate astea se trage si un rating destul de jos pe toate site-urile de profil, dar filmul are totusi ceva in modul cum e construit in care daca faci abstractie de cele de mai sus, te prinde cu o incarcatura emotionala care tot creste pana la final. Ori o fi asta, ori faptul ca atunci cand l-am vazut prima data am avut un instant crush pentru Margarita Levieva din rolul principal feminin :), ori ca imi trezeste niste nostalgii pentru ani cu mai putin stress, eu raman la...
Acum ceva vreme am vazut "Good Time", o productie scrisa si regizata de aceeasi frati Safdie ca si "Uncut Gems". Mi s-a parut teribil de overrated si nisat atat de precis intr-un gen anume, incat am zis ca e destul de clar ca alt film cu aceeasi oameni in spate n-are cum sa fie prea diferit.
Nu m-am inselat. "Uncut Gems" e aceeasi isterie enervanta cap-coada, cu acelasi tip de personaj principal - un tip fara prea multe scrupule care se chinuie sa-si rezolve o problema creand alta, dar totusi exista cateva diferente. Personajul in "Uncut Gems" e un bijutier mult prea galagios din New York, dependent de pariuri, probabil rolul carierei facut de Adam Sandler, mult peste toate partiturile din comediile usurele obisnuite. Filmul urmareste cateva zile din viata nu prea fericita a respectivului, in care e urmarit in permanenta de camatari, incercand sa se puna pe picioare cu o vanzare prin licitatie a unei pietre neslefuite, toate astea in timp ce nu se poate abtine de la pariat. Actiunea e relativ densa, prinzand si problemele de familie, si colaborarile neortodoxe cu vanzatori de falsuri, si altele. Din pacate filmul e mult prea dens si in tipete, orice dialog aproape ajungand sa fie conflictual si plin de nervi. Ceea ce ajunge dupa cum spuneam enervant si obositor in acelasi timp.
Nu-i un spoiler sa zic ca povestea n-are happy end. Devine atat de evident de la un punct ca omul se duce spre mai rau, incat singura necunoscuta e cat de rau. Iar aici finalul e clar peste "Good Time". In spirala descendenta in care merge, ai senzatia la un moment dat ca incep sa mai apara niste iesiri dar fiecare e pe rand ratata. Incheierea pune insa cireasa pe tort. Am avut cred vreo trei variante, niciuna de bine, care mi-au trecut prin minte in ultimele 15 minute care vor iar sa te amageasca ca exista lumina la capat de tunel. Dar am avut surpriza sa fie livrat un alt sfarsit. Cred ca singurul posibil care salveaza un film, care nu pot sa zic ca mi-a placut, dar la care finalul ma forteaza sa fiu obiectiv si nu mai pot sa zic ca-i slab. Aici chiar nu pot da un spoiler. Doar ca senzatia e ceva de genul ca vecinului care a dat gauri cu burghiul toata ziua i s-a luat curentul. E o "liniste" brusca si scurta care nu-ti ofera prea multe momente de reflectie ca s-o intelegi. Ai un "L'amour Toujours" pe end credits sa o completeze in caz mai ai nevoie de ceva. Nu mi-a trecut niciodata prin cap sa ascult mai atent versurile la melodia asta pana la "Uncut Gems".
"The Two Faces of January" lasa in primele 10 minute o impresie clara de deja vu, si n-a trecut mult pana sa ma prind ca motivul e "The Talented Mr. Ripley". Pana la urma, ambele filme au la baza un roman de Patricia Highsmith. N-am citit niciunul din cele doua, dar constructia de personaje mi s-a parut asemanatoare, la fel ca genul de actiune, perioada de timp, pana chiar si locatiile alese chiar daca intr-o parte-i Italia iar in alta Grecia - tot undeva intr-o zona insorita pe malurile Mediteranei.
Cum nici "The Talented Mr. Ripley" nu-i prin lista mea de filme favorite, nici "The Two Faces of January" nu mi-a lasat cea mai grozava impresie. Toata desfasurarea e centrata pe periplul unui cuplu prin Grecia, Chester si Colette, unde el e un fost broker din New York fugit cu banii investitorilor. Ajuns din urma de un detectiv particular, care moare in urma unei incaierari, Chester se vede nevoit sa caute un mijloc de scapare din tara, pentru care recurge la serviciile unui tanar ghid american, Rydal, care de fapt nu-i altceva decat un mic escroc local. Asa ajunge sa se formeze un soi de triunghi cu iz amoros, unde cam stii din start ca povestea n-are un final prea fericit.
Tre' sa admit ca nu-mi mai aduc aminte foarte bine "The Talented Mr. Ripley", dar dupa cum am zis sentimentul de deja-vu a fost acolo. Totusi parca la vremea la care l-am vazut mi s-a parut ceva mai credibil decat ce-avem aici, care pare un soi de versiune B a aceluiasi gen de film. Singura parte care mi-a ramas destul de clara in memorie din "The Talented Mr. Ripley", e finalul absolut in plop, unde trebuie sa dau credit filmului de fata care are o inchidere decenta. Cam atat.
Raman in zona "based on a true story" si saptamana asta. "The Infiltrator" e yet another movie plasat in contextul tulbure al traficului de cocaina din anii '80 dominat de Pablo Escobar si cartelul columbian.
Povestea de aici, cum zice si titlul, e actiunea de infiltrare in gruparea respectiva condusa de un agent vamal sub acoperire al Statelor Unite. Desfasurarea filmului e destul de densa amestecand cele doua vieti paralele ale respectivului. Prima linistita impreuna cu familia, pe langa o alta sub amenintare constanta unde pozeaza ca om de afaceri de succes care-si ofera serviciile pentru spalat milioane de dolari din vanzarile de droguri. Pe scurt, avem toate ingredientele unui subiect de gen, interceptari, informatori, asasinate, etc., pana la o finalitate in care una din consecintele semnificative istoric a fost caderea BCCI, a saptea banca comerciala din lume in anii '80, si aparent o principala institutie financiara implicata in transferurile de fonduri catre gruparea columbiana.
Filmul are toate elementele necesare pentru o productie memorabila, cu exceptia cuiva care sa stie sa le combine cum trebuie = mi s-a parut ca esueaza lamentabil ca regie. Da impresia unui produs nefinisat. Desi subiectul e foarte ofertant, firele narative nu-s chiar balansate cum trebuie, cateodata dand ba un sentiment de exagerare, ba unul de superficialitate. Distributia isi face treaba bine cu un Bryan Cranston vizibil antrenat pentru rol de partitura din "Breaking Bad". Cu toate astea apare senzatia de overacting pe ici pe colo, iar asta din nou e mai mult vina regiei unde parca s-a facut economie de mai tras inca o dubla.
Pe final, nu ma pot abtine sa nu compar rapid filmul de fata cu o serie lunga din acelasi registru. Avem clasicul "Donnie Brasco" din '97, unde Johnny Depp joaca un agent FBI sub acoperire in mafia din New York, continuam cu "Blow" din 2001, cu acelasi Johnny Depp in rolul unui transportator pentru cartelul columbian. In "Kill the Messenger" din 2014, Jeremy Renner e un ziarist care investigheaza implicarea CIA in traficul de droguri din perioada respectiva, iar in "American Made" in 2017, Tom Cruise il joaca pe Barry Seal, alt transportator pentru aceeasi grupare ajuns informator, personaj pe care il intalnim pentru scurt timp si aici. Lista poate fi si mai lunga, dar am zis s-o reduc la titluri care au o corespondenta foarte apropiata cu subiectul din "The Infiltrator". Unde vreau s-ajung e ca niciun titlu din cele de mai sus nu e slab ca film in sine, dar dintre toate cred ca doar "Kill the Messenger" ar fi sub "The Infiltrator". Concluzia: if you like this one, you should better check the other three ;)
Mi-a scapat romanul clasic de H.G. Wells cu acelasi titlu ca productia de fata, "The Invisible Man", din literatura perioadei de adolescenta. Dupa ce-am vazut insa "Hollow Man" acum 20 de ani, am reusit insa sa aflu ca respectiva carte ar fi un horror in toata regula. Nu ca ar avea mare legatura cu vreunul din cele doua filme, desi sunt incadrate in acelasi gen pe IMDb.
Subiectul, in ambele filme, si-n roman din auzite, are una bucata element comun = evident omul invizibil, un cercetator care reuseste in urma unui experiment sa ajunga la starea respectiva. Din pacate nu profita in sens pozitiv de situatie, in fiecare caz fiind corupt de probleme mentale. In "Hollow Man", si iar din auzite, in carte, motivul e ireversibilitatea experimentului. Mai departe din film nu-mi aduc aminte mare lucru in afara ca avea efecte faine pentru vremea aia si ca mi-a placut, iar cartea cum am zis, n-am citit-o. In ultima versiune de "Invisible Man" povestea e un pic diferita. Experimentul e de fapt un costum creat de un geniu in optica, Adrian Griffin, costum evident dezbracabil = efect reversibil. Geniul in optica are insa alta problema, mai precis o obsesie in a avea control total asupra propriei sotii, Cecilia. Obsesie care merge pana la instalarea de camere si sisteme de securitate care transforma resedinta familiei intr-o carcera. Rezultatul e fuga disperata intr-o noapte a sotiei, aceasta refugiindu-se la un prieten politist al propriei surori. Traumele sunt insa suficient de mari incat sa-i fie frica sa paseasca in afara casei respectivului. Cel putin pana ce afla ca, acum fostul sot, s-a sinucis...
Mai departe ne spune trailerul ce se intampla. Filmul are, daca am numarat bine, vreo trei wannabe twists, din care hai... ca sa fiu fair, unul nu-i asa previzibil. In rest, cam totul e previzibil. Poate in afara de vreo doua actiuni care nu prea se leaga. Filmul e insa suficient de dinamic cat sa nu plictiseasca dar ce-l salveaza e in special cum e lucrat. Intr-adevar, imprima o atmosfera de tensiune care duce spre horror, dar ca gen l-as plasa mai degraba la thriller - efectul asta intalnindu-l suficient de rar cat sa-l apreciez (culmea e ca acum mai putin de o luna am avut "The Guest" pe blog). As puncta pozitiv ca n-avem exces gratuit de violenta. Nu inseamna ca n-avem dar e concentrata cam toata in trailer cu exceptia unei scene mai dure. As mai puncta partea de art direction/set decoration/location setting pentru alegerea resedintei Griffin. Proprietatea imensa, plasata undeva in apropiere de o plaja, interioarele, pana si gardul, parca ajung sa capete rol de actor la un moment dat. Parca n-as merge chiar pana la o comparatie cu Overlook Hotel din Shining, dar oricum e undeva in top 10 la imobile de remarcat in filme.
Dintre "Hollow Man" varianta 2000 si "The Invisible Man" varianta 2020, cred ca in final prefer "Memoirs of an Invisible Man" varianta 1992. Care e bazat pe o alta carte care e o combinatie intre SF, actiune si comedie si n-are nici o tangenta cu romanul lui Wells sau cu genul horror. Culmea, e regizat de John Carpenter ("Halloween", "The Fog", "The Thing", etc.). Dar din care iar nu-mi aduc aminte prea multe pe langa impresia care mi-a lasat-o cand l-am vazut. Ca oi fi eu nostalgic dupa vremuri cu mai multa liniste si mai putine griji, maybe... Desi, daca ar fi sa ma iau dupa trailers, ignoring the aging effect. Well, judge for yourself...
In primele 20-30 de minute "The Guest" da impresia unui thriller de duzina. David Collins, abia lasat la vatra de US Army dupa o detasare in Afghanistan, face o vizita familiei unui fost camarad cazut pe front, Caleb Peterson. E mai mult decat evident din scena 1 ca omul n-are intentiile cele mai ortodoxe, iar prima noapte petrecuta in vizita se transforma repede intr-o sedere prelungita. David are un talent aparte de a se apropia de fiecare membru al familiei, fie tinand locul fiului pierdut, fie rezolvand problemele fratelui mic de la scoala. Totul pare ca o clona ieftina de multe alte filme (imi vine "The Gift" in minte acuma) in care vezi un final sumbru unde strainul foarte prietenos ajunge incet incet foarte periculos. Well... finalul, predictibil, se confirma. Cum ajungem insa acolo...
Dupa prima parte care nu anunta nimic neobisnuit in linia asteptata de mai sus, in afara de a stabili poate un usor feeling retro via soundtrack (lots of synth there pentru amatori), vine momentul in care ce avem aici incepe sa prinda culoare. Mai precis un telefon dat la baza militara de sora lui Caleb, singura care incepe sa se prinda ca David nu-i chiar ce incearca sa para. Telefon care pune in miscare instant o divizie intreaga care sa neutralizeze pericolul si ne dam seama ca David nu-i chiar personajul tipic cu probleme mentale. De fapt David nu e David, dar sa nu epuizam chiar tot subiectul.
Si asa, fara alte extra story spoilers, am ajuns de la feelingul de start a unui "The Gift" low-budget, ca in final sa am impresia ca am vazut ceva intre "Firestarter" si "Halloween" (originalele). N-are chiar elementul supranatural din primul, si nu trece parca totusi granita de horror din al doilea, dar prinde un aer '70s-'80s thriller (unul bun), si nu-i vorba doar de coloana sonora cu valente retro. Pe Dan Stevens (rolul principal) cred ca l-am mai vazut, dar faptul ca habar n-am in ce film imi zice ca probabil mi s-a parut un actor de umplutura. Aici as zice ca-i comparabil cu Rutger Hauer in "The Hitcher" valoric ca interpretare de villain (ca sa mai trecem o referinta de anii '80 pe raboj). Mai avem si un umor negru sec, foarte fin si destul de greu sesizabil in cateva scene - putin dar bun - care iar se regaseste din ce in ce mai rar in productiile recente, unde pe genul asta ori n-au nimic ori merg pe un comic mult mai deschis ca element de tension relief. Overall, filmul chiar a fost o surpriza placuta, desi totusi am fost dezamagit de final = evident, se putea si cu mai putina violenta + m-asteptam la un twist care n-a mai venit, dar exista loc de sequel ;)
Cred ca pana la 14-15 ani am vazut "The French Connection" (si continuarea) de vreo 3-4 ori. Nu mai tin minte nimic. Doar ca la varsta aia mi s-a parut un film bun, si mi-a ramas o perioada ca referinta pentru Gene Hackman ca actor. Cand am auzit de "La French" prima data nu mi-a picat fisa ca-i plasat in acelasi context. M-am prins abia cand am vazut varianta engleza a titlului: "The Connection".
Un pic de trivia, care-i contextul? In perioada '60-'80 pe traseul Turcia - sudul Frantei - New York a operat una din cele mai bine organizate retele de trafic de heroina. Pe scurt, cultivarea de opiu (sau ma rog, mac opiaceu) era legala la scara larga in Turcia in perioada respectiva, materia bruta era transportata in Corsica si Marsilia, rafinata in drog si exportata mai departe in Statele Unite. Istoria "conexiunii" in cauza e mai lunga si incepe de fapt inainte de al doilea razboi mondial, implicand o caracatita intreaga de traficanti. Toata povestea e evident foarte "filmica", iar "La French" preia un episod de prin finalul perioadei, cand dupa ani buni DEA-ul din state si politia din Franta reuseau incet incet sa taie toate ramurile din conexiune. Asa ajungem la Pierre Michel, judecator de instructie in Marsilia pe probleme de infractionalitate juvenila. Intr-o zi omul se trezeste promovat pe crima organizata, si implicit primeste in brate problema "La French". Care i se ia din brate dupa ce cu oarecare succes in investigatie ajunge pana la oameni din primaria orasului. Asta-i sumarul foarte, foarte pe scurt al primei parti. Pentru a doua, n-as da spoilers...
...Dar din pacate scena de inceput a filmului iti spune parca prea clar spre ce ne indreptam. In orice caz, constructia actiunii e relativ lenta, surprinzator de calma si realista pentru subiect as zice. Mai ales ca partea de production design ajuta mult = totul e foarte autentic relativ la perioada desfasurarii (masini, muzica, locatii, etc.). Scenariul te poarta de la probleme in relatiile de servici, pana la efectele asupra vietii personale a personajului, deci avem si destula drama la pachet ceea ce ai putea sa zici ca salveaza cumva filmul de un abuz de actiune fara sens (asta nu inseamna ca n-avem actiune). Pe de alta parte, personajele preluate din situatia reala - Pierre Michel (Jean Dujardin) si Tany Zampa (Gilles Lellouche), capul clanului local - sunt duse pana la nivelul unui soi de razboi rece foarte incrancenat, chestie care poate sa para un pic artificiala. Dar na... it's a movie, nu-i menit sa te-adoarma totusi :) In final, pot zice ca e un film solid dar nu pot zice ca mi-a lasat o impresie care sa ma motiveze sa-l revad de 3-4 ori cum s-a intamplat cu "The French Connection", dar nici nu mai am 15 ani si timpul de atunci ;).
Sa trecem pe moment peste titlul de marketing. Nu de alta, dar cel putin daca imparti doar personajele din film, partea secunda din "A Good Woman Is Hard to Find" nu prea rezista la o statistica (sau altfel zis one good woman gasesti in film, one good man mai greu...). Alte interpretari in alte contexte duc la discutii mai complicate :). Asa ca sa intram mai degraba in subiect...
Sarah Collins e o vaduva singura cu doi copii, undeva intr-un cartier marginas de prin Irlanda de Nord. Sarah se chinuie sa afle cine a lasat-o fara sot, ucis intr-un parc din apropiere cu cateva luni in urma. Politia insa pare sa o trateze cu indiferenta. Mai adaugam si o situatie materiala destul de subreda, unul din copii ramas cu traume dupa pierderea tatalui si un mediu neprietenos in care pana si angajatii din supermarket is ostili. Avem deci un tablou in care ca sa treci ziua trebuie sa fii un pic dur. Mult peste cat de soft e Sarah, care nu prea reuseste sa raspunda nici macar tiradelor cicalitoare ale propriei mame. Peste toate, intr-o zi se mai trezeste peste ea in casa si cu un traficant marunt care cauta un loc sa-si ascunda drogurile furate. Amenintata fizic de individ, luata deja peste picior de politie si speriata de perspectiva pierderii tutelei copiilor, Sarah cedeaza si devine involuntar complice. And things get worse... until Sarah snaps.
Imaginea de mai sus e destul de gri poate ca sa te imbie prea tare sa vezi filmul. Mai adaugam si ca avem cateva secvente dure rau, iar trailerul nu ne ofera prea mult. Si ne oprim aici cu anti-reclama. Ignore all. Trust me, filmul e de vazut. Nu ma asteptam sa am asemenea surpriza cu tot contextul de mai sus.
E de departe cea mai buna interpretare feminina care am vazut-o in ultimii ani. Sarah Bolger (actrita din rolul principal) practic duce tot filmul cap-coada. Mi-e greu sa gasesc un alt exemplu recent unde interpretarea + evident si ce ai in scenariu, sa te faca sa empatizezi cu personajul la modul de aici, chiar si dupa momentul cand depaseste niste limite (daca toporul din poster nu spunea nimic...). Probabil efectul e dat de toata secventa de intamplari nefericite prin care trece biata femeie, secventa care creste gradual impactul emotional nivel cu nivel.
In ciuda imaginii foarte gri de la care plecam, filmul te lasa sa respiri. E presarat suficient de bine cu momente de tension release, si poate cu exceptia a una-doua scene care forteaza un pic, in general nu-i chiar "hard to watch", cu toata descrierea de la care am plecat.
Pentru un film de festival care nici nush daca a prins distributie prin cinemauri, clar cu un buget redus, nivelul de productie e ok. Don't expect much, dar montajul, sunetul, imaginea si ce mai avem pe tehnic sustin decent story-ul. Minusuri: finalul parca e un pic anticlimactic (spoiler: fara topor :P), dar intr-un sens poate e mai credibil asa...
Iar nu prea am nici chef, nici timp, si nici subiect de intrare saptamanala. Am dat totusi luna trecuta peste un film care ii departe de o capodopera dar mi s-a parut cam underrated (cel putin pe IMDb), deci ar merita un pic de atentie. "Gemini" e un crime mystery, mai aproape de ceva clasic in zona asta decat pare initial, chiar cu o usoara tenta de neo-noir. Anyway, the story: Heather e o actrita cu toane in plin succes, care isi lasa mai toate problemele in seama asistentei personale, Jill. Dupa o seara cu un soi de demisie tensionata dintr-o productie, urmata si de ceva alcool, paparazzi agasanti si o fana incisiva, Heather isi aduce aminte ca asistenta sa e posesoarea unui revolver, pe care i-l cere pentru protectie. Reticenta, Jill ii face pe plac, si ramane si peste noapte in casa ei, luandu-si ramas bun in dimineata urmatoare si revenind spre pranz, cand surpriza... ii gaseste cadavrul desfigurat cu arma complet descarcata in apropiere. Amprente: doar Heather si Jill. And so, the mystery begins...
La un moment dat mi-a adus usor aminte de "A Simple Favor", mai ales ca titlul bate asa usor spre un spoiler in directia asta pentru cine l-a vazut, dar (spoiler la spoiler) nu prea e pana la urma acolo. Subiectul pare sa traga la un moment dat spre o intriga incurcata, iar desfasurarea creeaza din ce in ce mai mult potential pentru asta, dar te trezesti cu o rezolvare rapida si finalul filmului, care-i lasat cumva in aer cu niste raspunsuri aparent clare dar care totusi nu ti se dau. Chiar daca sfarsitul poate fi cam dezamagitor, per total e destul de captivant, pe partea de acting chiar ok si in particular Lola Kirke (Jill) o prezenta interesanta. Pentru mai mult, check "A Simple Favor" ;)
"The Mule", ca multe din filmele lui Eastwood, mai ales de dupa 2000, e un film lent. Ma asteptam de fapt la un slow burner cam in aceeasi linie cu "Gran Torino", dar e mult mai calm si n-are acelasi impact de final.
Filmul e bazat in parte pe un caz real, schimband cateva nume si locatii. Earl Stone, un florar batran specializat in crini, ajunge in prag de faliment. Ca sa nu-si strice si ultima legatura de familie care mai tine, relatia cu o nepoata in prag de nunta careia ii promisese acoperirea unor costuri, accepta sa faca un comision. Sa-si foloseasca camioneta pentru un transport. Reguli stricte: n-are voie sa vada ce duce, fara contact direct la livrare, telefonul trebuie aruncat dupa cursa. Cum perioada de proba e un succes si plata e suficient de consistenta cat sa-si faca si un upgrade la masina, batranul accepta sa continue. Evident, nu trece mult pana sa-si dea seama ca transporta droguri, dar treaba merge mai departe cu transporturi din ce in ce mai mari. Suficient cat sa nu mai poata da inapoi si sa ajunga si in topul listei de curieri urmariti de antidrog...
"The Mule" nu-i un film de actiune, desi nu duce lipsa totala de asa ceva. E o drama in primul rand, o mare parte fiind dedicata incercarilor lui Earl de a se impaca cu propria familie. In acelasi timp e si o reflexie asupra vietii, sau mai bine zis a posibilitatii de schimbare chiar la 90 de ani. Nu pot sa zic ca n-am fost un pic dezamagit de un final destul de anticlimatic care nici nu inchide complet toate firele actiunii, dar 1) pesemne era prea fortata baza reala altfel si 2) dupa cum spuneam are un calm care se pastreaza pana la sfarsit, care-i cumva linistitor, si daca ar fi vreun motiv de recomandare cred ca asta ar fi primul.
"Cop Car" e un film.. bizar (mai si rimeaza...) de la titlu, pana la final. Doi pusti, undeva pe la 10 ani, fugiti de acasa, gasesc o masina de politie abandonata intr-un camp. In ciuda unui nivel de inteligenta similar cu "dumb & dumber" in varianta prescolara care se manifesta cam tot filmul (nu-mi apartine comparatia, dar nici nu mai retin pe unde-am auzit-o), cei doi copii reusesc sa porneasca masina, sa dea cateva ture, sa iasa pe sosea printr-un gard, sa goneasca cu 100 la ora pe contrasens si sa scape din toate astea cu viata. Dar nu reusesc sa scape si de proprietarul autovehiculului... un serif local implicat in niste treburi foarte neortodoxe, de la un cadavru aruncat in padure pana la cateva kilograme de droguri aruncate in toaleta. Nu ni se dau detalii mai clare. Ce e sigur e ca avem de-a face cu un tip foarte rau si care-si vrea masina inapoi. Mai ales ca in portbagaj mai are o surpriza.
Filmul e destul de cuminte in prima parte, actiunea prinzand ceva intensitate spre final. Mie mi-a placut ca dinamica = in ultima vreme apreciez un dozaj al tensiunii mai moderat. Efectivul de actori e mic, de departe remarcandu-se Kevin Bacon in rolul serifului. Imaginea e faina iar coloana sonora are un caracter minimalist care mi-a sunat relativ cunoscutt, dar nu stiu de unde s-o iau.
Am zis ca "Cop Car" e bizar de la titlu - care o fi corelat cu cea mai frecventa prezenta pe ecran pana la urma, dar tot pare ales asa... la prima idee. Principala problema ramane cea din start - contrastul foarte mare intre actiunile celor doi pusti, care ba stralucesc in capacitatea de a se descurca, ba te fac sa te-ntrebi de ce s-a ales varsta de 10 ani in scenariu si nu 5 (si nu-i in sens pozitiv). Sau privind dintr-o alta perspectiva, daca o desfasurare improbabila de evenimente poate sa aiba sansa sa ia cursul din film, poate ar fi cazul sa incercam sa jucam mai des la loto. In orice caz, e un film ok ca actiune, fara lungimi, si care are sanse sa te mai desprinda un pic de daily issues.
Am avut ocazia sa vad 3 filme la NIFFF anul asta, intr-o "vacanta" scurta de 2 zile, care de fapt daca ma gandesc acum a fost cam de o zi, dar.. neimportant :) ... Mai importanta e o paranteza, poate un pic lunga, but I feel that I must do it: ce e NIFFF? Un festival de film "fantastic", tinut anual in Neuchatel, Elvetia, din 2001 incoace, unde coincidenta face sa fi locuit vreo 4 ani. Primul meu contact cu NIFFF a fost in 2011, si tot atunci mi-am pus problema cum naiba s-o fi nimerit ca un orasel de 20000 de locuitori sa gazduiasca un festival international de film. Si nu e chiar unul oarecare, ci din cate stiu eu unul din putinele evenimente de ceva amploare care sa aduca o combinatie de nisa F & SF & horror & weird indie movies + o sectiune dedicata Asian Cinema an de an. Culmea e ca NIFFF la prima vedere = being on site, nu pare a fi un eveniment chiar foarte amplu ca public (comparativ cel putin cu altele). Ajung sa ma intersectez cu NIFFF din ce in ce mai rar, de regula cand mai am sansa sa mai combin cate un work trip in zona, dar totusi ca sa dau o idee legat de anvergura, in 9 zile avem undeva cred la vreo 60-70 de filme in tot felul de sectiuni tematice, fara sa punem documentare, scurt metraje, clasice open air a la "Alien" sau "Pulp Fiction", seminarii, workshopuri si alte evenimente asociate. De-a lungul timpului NIFFF a mai reusit sa aduca la fata locului si nume ca George R.R. Martin, Kevin Smith sau chiar pe John Carpenter intr-un concert. Avand in vedere genul de filme prezente la NIFFF, n-ai niciodata garantia ca o sa dai peste vreo capodopera. Indie SF & horrors e probabil nisa cu cel mai mult junk produs, deci cumva e de asteptat sa intalnesti si asa ceva. Cu toate astea, ai si filme foarte bune. E de fapt cate ceva pentru orice gust, iar o asa diversitate a programului intr-o nisa de altfel relativ restransa e unul din punctele forte ale organizarii. NIFFF mi-a dat ocazia sa vad "Cabin in the Woods", "Dead Snow 2", "iNumber Number", "Jeeg Robot" sau acum "First Love". Which takes us back to our movie ;)
"Hatsukoi", titlul original, e un soi de action-thriller japonez (n-avem doar SF & horror la NIFFF), regizat de Takashi Miike. Probabil mai cunoscut pentru unele din cele mai dure filme asiatice, cum ar fi "Audition" sau "Ichi, the Killer" (n-am vazut nici unul), omul e destul de prolific avand peste 100 productii regizate din '91 incoace. N-am vazut prea multe, iar unele mi s-au parut foarte slabe ("13 Assassins", "Sukiyaki Western Django"). Totusi, mai recent, intr-un zbor peste ocean, in lipsa de optiuni mai bune am dat peste "Blade of the Immortal", care a fost chiar decent. Asa ca am zis ca hai sa risc, desi in ultima vreme nu prea mai gust violenta in exces pe ecran. Introducerea semi-ironica facuta chiar de regizor care si-a prezentat productia ca una foarte light a produs ceva zambete prin sala. Evident, undeva in primul minut avem deja un cap taiat. Dar overall filmul e watchable. Nu avem ceva extrem. Sa zicem: "Tarantino level" ca blood & gore :)
Leo e un boxer tanar care e diagnosticat dupa un knock-down cu o tumora la baza craniului si nu prea mult de trait. In paralel, Kase, un membru de rang inferior intr-un clan yakuza, pune la cale un plan impreuna cu un politist corupt, prin care sa fure un transport de stupefiante. Vina ar urma sa fie aruncata pe triadele chinezesti rivale si pe Monica, o prostituata drogata care are viziuni periodice cu fantoma unui tata abuziv. Si o viziune din asta da tot planul peste cap, fata fugind la propriu intr-un moment de intersectie karmica fix in bratele lui Leo. Caruia un ghicitor tocmai ii prezise sanatate de fier + gandul la binele altuia pentru succes in viata. Nefiind deloc convins de prima parte, iar a doua nerezonand prea mult cu profesia de boxer, omul ajunge un soi de bodyguard de ocazie pentru restul filmului. Partea faina e ca desfasurarea povestii merge pe mai multe linii, iar ce-ai crede ca e o varianta clasica de "damsel in distress & her knight in shining armor" nu prinde nici pe departe tot focusul. Avem un umor negru excelent, care rezulta in mare parte din toate incercarile lui Kase de a-si duce planul la capat, un tip foarte calculat la prima vedere, dar caruia pare sa nu-i iasa nimic.
Ii genul de film in care daca dai prea mult din actiune ii strici farmecul, si cred c-am scris suficient oricum :) Ce-ar mai fi de zis e ca in ciuda faptului ca avem destule gloante, sabii si sange si un umor poate uneori usor acid, iar partea de romance n-are chiar cine stie ce prim-plan (dar nu-i absenta), e o anume caldura in film care e prezenta de la cap la coada. Iar asta ii da un plus mare, cel putin fata de ce-am mai vazut eu de Miike. Ca tot ziceam de Tarantino mai sus, aduce poate un pic a un "True Romance" in varianta japoneza. Doar un pic. Cam atat. Din pacate n-avem inca un trailer per se, iar deocamdata filmul e inca in limited release prin festivaluri, dar probabil o sa iasa si mainstream pe final de an. For now, long live NIFFF! ;)
Nu prea am avut timp de filme in ultima saptamana. De fapt de ceva vreme ma cam rezum la TWD si somnifere made in Hong Kong, unde n-am nimerit nimic notabil. Cel mai recent vazut in afara categoriilor amintite ar fi "Safe", ramas printr-o lista veche de "to watch" la deja vreo 7 ani de la release... Ce trece timpul.
Ca sinopsis, putem face o referinta la "Mercury Rising", daca tot tindem spre cinemateca, dar intr-o varianta cred mai action packed. De fapt, nu-mi mai aduc aminte altceva din "Mercury Rising" decat ca Bruce Willis avea de protejat un baiat supradotat urmarit de niste tipi rai din NSA pentru ca a spart nu mai stiu ce cod, si ca filmul mi s-a parut foarte slab. In "Safe", Jason Statham are de protejat o fetita supradotata urmarita de niste tipi rai din mafia rusa, chineza si politia New York-ului pentru ca e singura posesoare a unui numar lung - tot un cod pana la urma, si filmul a fost so & so. "The hero" aici e un fost agent cu origini misterioase in structurile de securitate ale US, ajuns politist, ajuns luptator de MMA, ajuns vagabond, ajuns (aproape) sinucigas intr-o statie de metrou, unde are o revelatie brusca ca lantul asta carieristic s-ar incheia mai bine cu o pozitie de bodyguard.
Din pacate personajul copilului in "Safe" e foarte under-used in poveste, neavand mai nici o implicare in sine in actiune din pdv al capacitatilor care le poseda, chit ca asta e motivul principal pentru care toata lumea se bate cu toata lumea. Pe de alta parte, desi la prima vedere ai fi tentat poate sa crezi ca "Safe" e o ora jumatate de mindless action, nu-i chiar asa - avem si multe gloante trase, si Jason Statham isi etaleaza evident cunostintele de kung-fu, dar pe langa asta exista totusi un story in care mai apar elemente noi la o frecventa rezonabila de timp cat sa nu plictiseasca. Overall, un film usurel, dar asa de vara, merge...
Sorry, n-am dispozitie de scris. Dar din respect pentru singurul "drog" care m-a mai ajutat de-a lungul timpului sa "move on", am zis sa incerc totusi sa bifez o recomandare de film si saptamana asta. Singura varianta care-mi vine acum in minte e "Searching", vazut acum vreo 3 saptamani. Un tata vaduv, isi pierde fiica de 16 ani care dispare intr-o noapte dupa prezenta la un grup de studiu. Si incepe cautarea, cu suportul dedicat al politiei. Care politie nu prea pare sa tina pasul cu talentul detectivistic al parintelui. Partea cea mai originala de remarcat din film e ca aproape integral e turnat via a ce vedem pe un computer screen. In rest, avem un twist de final care mi se pare un pic fortat, dar story-ul e destul de catchy ca sa te tina acolo. Cam atat pentru azi.
Prima reactie dupa cam 15 minute din "The Negotiation" a fost un soi de deja vu relativ la "The Negotiator", un film cu 20 de ani mai vechi (damn, I'm getting old...). Deja vu care s-a intensificat dupa inca vreo 30 de minute cred. Nu-i chiar acelasi story, dar avem multe elemente comune. Sa revenim totusi la minutul 0...
Filmul incepe cu o negociatoare a politiei coreene care isi intrerupe ziua libera pentru a rezolva un incident cu doi ostatici. Tentativa esuata. Continuam la scurt timp dupa, cand aceeasi negociatoare e scoasa din concediul in care a fost trimisa dupa o intentie de demisie. Un traficant de arme coreean retine un grupulet de ostatici undeva prin Thailanda aparent, si o cere explicit pe ea pentru tratative printr-un canal video. Negocierea nu merge chiar bine, dar sa ma abtin de la spoilers. Ce pot sa zic e ca incet incet, situatia escaladeaza la un nivel din ce in ce mai inalt, si ne prindem repede ca respectivul individ nu vrea bani. Ci cate un interlocutor din ce in ce mai sus pus pe care sa-l compromita de fata cu tot restul politiei.
Din pacate, cred ca descrierea anterioara suna ceva mai promitator decat decurge filmul. Nu e rau, dar e previzibil. Mai mult, pana la un punct am avut impresia ca actrita care joaca rolul principal feminin n-o face chiar foarte bine. Pana la un punct = pana cand pana si oponentul o califica ca o negociatoare slaba cu prea multe emotii si care nu stie sa minta = poate asta justifica si interpretarea... Nu-mi mai aduc aminte prea multe detalii din "The Negotiator" de acum 20 de ani, dar ultima data cand l-am vazut mi-a lasat clar o impresie mai buna decat ce-i aici pe o tema, asa cum am zis, destul de similara. Si oarecum neasteptat, din vagile amintiri care le mai am parca a fost chiar ceva mai.. dramatic si mai dur sa zicem, chestie care de obicei e inversa intr-o comparatie Hollywood vs. Asian cinema. Dar na, mai exista si exceptii...
Postări
