Ca de obicei in ultima vreme, dispozitia mea de scris intrari noi e "incapacitata" din diverse motive. Ma incapatanez totusi sa mai tin viu blogul, iar cum am ajuns in perioada standard de preview a urmatoarelor sase luni, asta imi face treaba mai simpla, pentru ca pana la urma aici probabil conteaza mai mult enumerarea de trailere decat ce mai debitez eu pe langa => imi permit sa fac economie la comentarii. Deci, sa vedem ce-avem pe o lista scurta...
In iunie, "Maggie Moore(s)" iese din peisajul blockbuster-elor obisnuite de vara, motiv din care l-am si bifat pe lista sperand ca o sa avem ceva mai original aici. Pare un amestec de mystery thriller si comedie neagra. Ramane de vazut cat de bine reuseste.
Am avut rar titluri din zona biopics referite pe blog, pentru ca nu ma prea prinde genul. Pentru "Oppenheimer", anuntat pentru iulie, am zis sa fac o exceptie. O data pentru ca-i regizat de Nolan, si doi, pentru ca (din pacate) pare sa devina din ce in ce mai actual.
Nu prea am avut ce alege din trailerele pentru august, asa ca sarim la septembrie cand avem "The Creator". Tema de fond e cam fumata, si nu prea cred ca are sanse sa se ridice la nivelul predecesorilor "Terminator", "Matrix" si altele. Dar macar e un SF "clasic" (nu un SH = "superhero" movie), de care nu prea mai avem parte asa des.
In octombrie avem data oficiala de lansare pentru "Killers of the Flower Moon", cel mai recent film al lui Scorsese. Dupa pre-screeningurile de pe la Cannes, recenziile par favorabile.
Inchei lista cu "Dune: Part Two" din noiembrie. Tot ce pot sa zic e ca sper e sa se mai limiteze de la libertatile de adaptare pe care le-am vazut in prima parte, desi inapoi e cam greu de dat. In rest, vedem la toamna... S-ajungem pana acolo.
Aveam in intentie sa scriu intrarea asta, sau cel putin prima jumatate din ea = "Puss in Boots", inainte de sarbatori dar n-am mai reusit, asa ca de atunci pana acum s-a mai adaugat si ultimul episod din "John Wick". De unde asocierea intre cele doua? Nu prea avem ceva evident, dar wait... In primul rand, ambele par oarecum tentativa de final de serie, sau mai bine zis un "la revedere" (nu chiar "adio") din partea personajului principal. In plus, intr-o nota mai mult sau mai putin ironica as putea zice ca la cum sta treaba in JW, nu-i departe de o animatie.
Nu m-a prins mai nimic din universul de fairytale al celor de la DreamWorks inceput cu primul "Shrek", poate un pic cu exceptia lui "Shrek 3" (in ciuda criticilor). Asa ca nu m-am grabit sa vad ultimul "Puss in Boots", dar in final pot sa zic ca e probabil cea mai buna animatie pe care am prins-o de la "Isle of Dogs" incoace, deci in aproape 5 ani de zile. Povestea e cam asa: Motanul incaltat se trezeste ajuns la ultima viata din cele noua standard pentru regnul pisicesc, si cu moartea pe urme sub forma unui bounty hunter inarmat cu doua seceri, decide sa se retraga din viata publica de erou de poveste. Asta pana ce afla de o stea ce indeplineste orice dorinta, dar doar una, si implicit de o cale pentru a-si recapata linistea + siguranta de sine. Numai ca nu e singurul care are in obiectiv dorinta respectiva - iar asa ajungem la o cursa pentru cine ajunge primul la steaua magica. Si evident un duel final in punctul respectiv.
Nici universul "John Wick" nu m-a prins prea mult, exceptia notabila fiind partea a doua care din punctul meu de vedere ramane departe de restul. In JW4 povestea e cam tot asa cum parca a mai fost: John Wick cu un pret mare pus pe propriul cap si o gramada de vanatori de recompense pe urma, incearca si el sa-si gaseasca linistea prin itele incurcate ale obiceiurilor tagmei asasinilor din care face parte. Pentru care trebuie ba sa ajunga intr-un loc, ba in altul. Deci avem tot o cursa cu moartea in spate, care se indreapta tot spre un duel final - la propriu = clasic, cu pistoale, 30 de pasi, martori, si tot tacamul. Ei, incepe sa prinda sens asocierea din titlu?
Ok, hai sa fiu fair. In urma recenziilor ma asteptam la mult mai mult de la JW4, iar dupa ce-am vazut am simtit ca isi merita comparatia de fata. In practica, e foarte mult continut reciclat din filmele anterioare, de la unele locatii = cluburi, camere cu oglinzi sau pereti de sticla, etc. pana la aceleasi secvente obositor de lungi de violenta gratuita = incep sa ma intreb cum determina scenaristii, regizorul, sau oricine o decide numarul optim de inamici snopiti intr-o bataie dintr-un action movie. Really, chiar mai face vreo diferenta daca trecem de 7-8? Pot sa depasesc intr-un film de genul asta faze fara logica, si fire lasate-n plop dintr-un scenariu si asa subtire, dar peste tentativele fara sens de batut recordul la numarul de cadavre e greu de trecut. N-am neaparat o problema cu violenta intr-un film, dar in momentul in care ocupa intr-un mod repetitiv peste un sfert din timp cred ca devine legitima intrebarea daca nu e mai rezonabil sa te uiti la wrestling, mma sau altele.
Sunt si parti bune in ultimul JW - in special ce tine de camera work. Dar nu e suficient din pacate. Avem cateva replici de duh, dar per total scriptul e destul de palid. In "Puss in Boots" am gasit cel putin umor suficient cat sa-mi smulga niste zambete, nu ca m-as fi asteptat la asa ceva in JW4, dar mi s-a parut parca mai sec ca precedentele. Pana si soundtrackul din JW4 sta ca baza in cel introdus in Chapter 2, excelent de altfel, dar nu vine cu ceva notabil nou. In "Puss in Boots" avem o tema sonora memorabila (compozitor Heitor Pereira), cel putin pe bucatile de intrare in scena a mortii, care trimite oarecum spre tonalitatea din muzica de western a lui Morricone. Iar daca tot am ajuns la personaje negative, JW4 paleste in fata lui "Puss in Boots". N-as fi crezut ca un lup antropomorfic cu ochi rosii si cu doua seceri poate avea mai multa prestanta ca un cap de organizatie criminala, dar na... ca asa e. Din fericire mai exista restul distributiei care compenseaza oarecum, dar Bill Skarsgard nu mi s-a parut potrivit deloc pentru rolul de main villain in "John Wick".
Peste tot ce e mai sus intr-o privire comparativa, cat o parea ea de fortata sau hilara, vine o parte de substanta a story-ului care in esenta are fuga de moarte in ambele filme. Culmea, partea asta e mult mai matura as zice in "Puss in Boots" decat in "John Wick". Sensul ar fi stop de run, face the problem, live your current life and not the past one. Avem chiar si o "reinviere" simbolica a motanului la un moment dat. In JW pesemne cam tot pe directia asta s-ar vrea sa se ajunga, dar e mult mai nebuloasa exprimarea ideii si pierduta printre pumni si pistoale + (spoiler) terminata "incurajator" cu o cruce de mormant. Deci, surprinzator.. in final, cel putin pe moment, Puss vs. John: 1-0.
Rating:
Puss in Boots: The Last Wish - 4 out of 5
John Wick: Chapter 4 - 2.5 out of 5
"Im Westen nichts Neues", incorect tradus de ani de zile prin mult mai pozitivul ca rezonanta "All Quiet on the Western Front", e ca si "1917" un anti-war movie, bazat pe romanul lui Erich Maria Remarque dupa experientele avute pe frontul aceluiasi prim razboi mondial. In recenzia de acum trei ani pentru "1917" scriam ca ar trebui inclus pe o lista de vizionare obligatorie pentru niste sefi de state. Desi din pacate nu pot sa zic despre "Nimic nou pe frontul de vest" ca ar fi in vreun fel superior din pdv cinematografic, cred ca la momentul curent ar fi bine sa-l vada mult mai multa lume.
Filmul, sau romanul, pe care nu l-am citit, dar pana la urma de acolo vine subiectul, are particularitatea de a prezenta un razboi din perspectiva istorica a soldatului "rau" din armata germana, in final invinsa. Socant, sau de fapt nu prea, ne dam insa repede seama ca la nivel concret de linia frontului nu prea mai avem bine/rau. Perspectiva individului ajunge dupa uzura data de tensiunea fizica si psihica la o abordare neutra relativ la motivele conflictului, sau ca sa citez aproximativ una din replici - suntem doar o pereche de cizme cu o pusca, ce stim noi? Asta e cred unul din momentele cheie ale unui film care nu are practic un alt subiect decat sa arate repetat ca viziunea asupra unui razboi din afara ajunge la un moment dat sa nu prea mai aiba legatura cu ce simte cel care e in teren, oricat de "experti" ar fi observatorii care isi dau cu parerea legat de sens sau motive. Evident or fi exceptii, si intr-o evaluare cinica probabil impactul din lupta la baioneta nu mai e chiar echivalent cu ucisul inamicului de la distanta din razboiul modern, dar asta nu schimba realitatea ca pe un front mor oameni multi pentru un scop dictat de putini altii de la distanta. Aceeasi realitate, evidentiata cat se poate de bine de film, spune ca orice razboi se termina cu o negociere iar orice amanare nu face decat sa creasca numarul de morti, care numar din nou intr-o logica cinica poate ar avea vreun sens (pentru altii, ca pentru cei care mor n-are) daca ar exista macar o schimbare in front. Dar ca sa ne intoarcem iar la realitatea din teren si la statistica de final din film, linia frontului de vest in WW1 in 4 ani de zile s-a miscat minim si a lasat mai bine de 3 milioane de cadavre in transee. Probabil o explicatie partiala pentru asemenea absurditate ni-l da alta secventa de replici: jumatate de secol fara razboi; ce e soldatul fara razboi? Problema e ca replica asta nu vine de la un soldat din linia intai ci de la un general visand la gloria victoriilor obtinute de propriul tata.
Sintagma ca intr-un razboi nu avem castigatori e un cliseu naiv, care e real doar la nivel de mase. Din pacate castigatori exista, cel putin pe durata conflictului, care ori profita material sau ca imagine, ori pur si simplu sunt constienti ca daca se termina conflictul viata lor se schimba, si nu in bine. Daca n-ar exista castigatori, cat or fi de efemeri, atunci n-am avea razboaie. E drept ca sunt putini, si problema e ca de regula au prea multa influenta. Dar sa lasam istoria si politica pentru persoane mai avizate s-o discute si sa ne intoarcem la film. Desi acolo prea multe nu mai am de zis :)
Mie nu mi-a placut "Im Westen nichts Neues". Nu prea cred ca e un film care poate sa-ti placa. E violent, repetitiv, fara un fir narativ foarte bogat, desi scenariul e foarte bun. Ca interpretari e ok. Imaginea e in regula dar inevitabil compari cu "1917" care e aproape imposibil de egalat din punctul asta de vedere. La soundtrack iese un pic in evidenta ca tensiune, dar per total nu pot sa zic ca e un film remarcabil in peisajul cinematografic. E insa un film necesar, iar cat oi fi eu de anti political correctness in cinema pot sa zic ca de data asta ma abtin sa blamez BAFTA care l-a umplut de curand de premii, desi obiectiv nu l-as fi vazut pe categoria best film. Pot sa ma risc sa blamez insa in avans AMPAS-ul = Oscarurile, pentru ca-s aproape sigur ca vor alege iar un film mai slab care bifeaza toate criteriile care n-au nicio treaba cu cinema-ul. Anyway, la cat de relevante au ajuns premiile astea in ultimii ani, who cares anymore? Concluzie: watch the movie, enjoy the peace as long as you have it ;)
E greu de incadrat "Triangle of Sadness" intr-un gen, dar probabil tot la comedie neagra care se transforma-n drama ar intra daca as fi fortat sa aleg o categorizare. Desi e o cu totul alta specie de film decat "Banshees of Inisherin" de data trecuta. E destul de complicat si de scris o recenzie spoiler-free care sa fie suficient de elocventa pentru ce-avem aici. Sau cel putin n-am eu inspiratia necesara acum. Din motivul asta am facut ceva ce de obicei nu fac decat inainte sa vad un film, nu dupa = sa arunc un ochi pe ce-au mai scris altii. Dar mi se pare ca-s mai degraba intr-o divergenta de opinie cu majoritatea, asa ca prefer sa ma rezum la esential.
Filmul, destul de lung, e impartit in trei acte, primul introducand un cuplu, undeva spre 30 de ani, format din Carl si Yaya, doua modele din industria modei. Al doilea act ni-i aduce intr-o croaziera pe un iaht impreuna cu tot felul de personaje dezagreabile dar potente financiar. Capitanul iahtului, un alt personaj mai special, betiv suparat pe capitalismul in care traieste si care-si gaseste partener de pahar intr-un oligarh rus, conduce ambarcatiunea spre scufundare. Sau altfel-zis duce filmul spre actul trei, in care avem o mana de supravietuitori naufragiati pe o insula, nevoiti sa-si adapteze stilul de viata la cel de Robinson Crusoe. Cam asta ar fi sinopsisul in cateva cuvinte.
"Triangle of Sadness" e un film destul de obiectiv relativ la realitatea curenta si aparent direct. De unde probabil si critica, vorba vine pentru "lack-of-depth", pe care am vazut-o prin niste review-uri mai dinspre Hollywood (in Europa a fost primit ok). Motivul real insa cred ca e altul. Filmul probabil cam deranjeaza in anumite puncte o agenda politica orientata foarte ferm de cativa ani intr-o directie, pe care nu prea am chef s-o dezbat in mod direct aici. Pe fondul de prima imagine cu "the rich aren't nice" filmul intra mai intai in niste clisee legate de superficialitatea din spatele luxului, care nu-s nimic nou dupa cum scriu si unele recenzii, marsand culmea de la asta spre un rating negativ. Ultimul act cam duce insa la inversarea claselor sociale, controlul fiind preluat de o fosta femeie de serviciu de pe iaht, singura care pare sa posede abilitatile practice necesare pentru a supravietui. Rezultatul asta incepe incet sa tinda spre perspective de exploatare daca nu tiranie, unde noua lidera de grup se simte din ce in ce mai bine in pozitia respectiva. Ideea de fond (sau partea de "depth" care probabil nu convine) e ca nici "egalitatea" creata natural de naufragiu nu prea rezista dupa cum s-ar crede ca ar putea sa mearga. Sau cel putin extremele in a incerca sa creezi egalitate nu tin, atitudinea in reclame nu-i standard - mai depinde si de brand, joia nu-i o zi ca oricare alta pentru luat o cina in ciuda avertizarilor meteo, un echipaj nu-si poate lua liber chiar ca pasagerii la activitati de recreere, nu toate ambarcatiunile au panze care pot fi spalate, sa ai stomacul plin nu-i o recomandare universala pentru situatii de rau de mare, nu poti zice "da" chiar tot timpul la orice ti se cere, si poate altele care finiseaza aceeasi idee probabil si mai "deep".
"The Banshees of Inisherin" e al patrulea lung-metraj scris si regizat de Martin McDonagh dupa "In Bruges", "Seven Psychopaths" si "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri". Si la prima vedere s-ar incadra cam in acelasi ton de comedie neagra cu precedentele. Asta pana devine clar ca e ceva mai mult neagra si ceva mai putin comedie.
Undeva pe o insula fictiva, Inisherin, langa coasta Irlandei, pe la inceput de secol XX, doi prieteni de pahar, Colm si Padraic, intra brusc intr-un conflict. Motivul, Colm mai in varsta, si cu oarece talente de violonist, decide ca-si pierde prea mult din timpul ramas de trait in conversatii inutile iar ceea ce ramane in urma lui e nesemnificativ. Deci, scurt si fara explicatii, ii da de inteles amicului sau ca nu mai au ce discuta si ca are treaba cu o noua compozitie. Vestea e un adevarat soc pentru Padraic care e scos fara avertisment dintr-o rutina in care singurul "divertisment" de pe insula erau conversatiile de dupa-amiaza din crasma locala cu prietenul sau. Bulversat, Padraic incearca sa intoarca decizia lui Colm, dar se loveste de o stanca. Mai mult, ca sa-i demonstreze ca nu glumeste, Colm trece la amenintarea ca-si va taia cate un deget pentru fiecare tentativa de a fi abordat intr-o discutie. Situatia aparent comica initial, incet, incet escaladeaza si ajunge sa creeze un adevarat taifun care tulbura linistea minusculei comunitati locale.
Si "In Bruges" din ce-mi mai aduc aminte vag, cu aceiasi Colin Farrell si Brendan Gleeson in rolurile principale, avansa dinspre comedie spre drama, dar aici parca se intampla mai repede si mai dur. Asta chiar daca in prima parte actiunea pare sa scape uneori in niste lungimi destul de lente. Umorul nu se pierde, si e chiar bun, insa ajunge sa aiba un rol mai mult de tension relief, de care chiar e nevoie. Ca drama, "The Banshees of Inisherin" e un film mult mai complex decat pare in intriga rezumata mai sus. Sunt foarte multe idei care pot fi desprinse din ce ni se prezinta. De la ce riscuri poate crea o impartire stricta in alb si negru in viata cuiva, la dificultatea de a iesi dintr-o zona de confort si consecintele acesteia dar si a lipsei de intelegere pentru fenomen, si altele. Multitudinea asta de sensuri pare cumva in contrast cu un context foarte redus prin distributia sumara cat si prin izolarea geografica. Toata comunitatea locala care intra in interactiune cu cei doi protagonisti e limitata undeva la sub 10 personaje (+ 2 animale), dintre care mai prezente in actiune sunt de fapt doar sora lui Padraic si fiul politistului local, unde mai avem o alta mini-drama ca side-story. Dar cred ca tocmai contextul asta redus creeaza o oportunitate, asa incat fiecare caracter sa fie foarte atent lucrat si integrat in scenariu iar in final sa ai un tablou foarte bogat pentru un colt uitat de lume. La care vine un sfarsit tragic dar deschis, din cauza asta cumva dezamagitor. Culmea, insa, chiar si aici, daca vrei poti sa vezi ca lasa o minima speranta pentru un happy-end. Depinde care parte a paharului o preferi ;)
Postări
