Im Westen nichts Neues (2022)

"Im Westen nichts Neues", incorect tradus de ani de zile prin mult mai pozitivul ca rezonanta "All Quiet on the Western Front", e ca si "1917" un anti-war movie, bazat pe romanul lui Erich Maria Remarque dupa experientele avute pe frontul aceluiasi prim razboi mondial. In recenzia de acum trei ani pentru "1917" scriam ca ar trebui inclus pe o lista de vizionare obligatorie pentru niste sefi de state. Desi din pacate nu pot sa zic despre "Nimic nou pe frontul de vest" ca ar fi in vreun fel superior din pdv cinematografic, cred ca la momentul curent ar fi bine sa-l vada mult mai multa lume.

Filmul, sau romanul, pe care nu l-am citit, dar pana la urma de acolo vine subiectul, are particularitatea de a prezenta un razboi din perspectiva istorica a soldatului "rau" din armata germana, in final invinsa. Socant, sau de fapt nu prea, ne dam insa repede seama ca la nivel concret de linia frontului nu prea mai avem bine/rau. Perspectiva individului ajunge dupa uzura data de tensiunea fizica si psihica la o abordare neutra relativ la motivele conflictului, sau ca sa citez aproximativ una din replici - suntem doar o pereche de cizme cu o pusca, ce stim noi? Asta e cred unul din momentele cheie ale unui film care nu are practic un alt subiect decat sa arate repetat ca viziunea asupra unui razboi din afara ajunge la un moment dat sa nu prea mai aiba legatura cu ce simte cel care e in teren, oricat de "experti" ar fi observatorii care isi dau cu parerea legat de sens sau motive. Evident or fi exceptii, si intr-o evaluare cinica probabil impactul din lupta la baioneta nu mai e chiar echivalent cu ucisul inamicului de la distanta din razboiul modern, dar asta nu schimba realitatea ca pe un front mor oameni multi pentru un scop dictat de putini altii de la distanta. Aceeasi realitate, evidentiata cat se poate de bine de film, spune ca orice razboi se termina cu o negociere iar orice amanare nu face decat sa creasca numarul de morti, care numar din nou intr-o logica cinica poate ar avea vreun sens (pentru altii, ca pentru cei care mor n-are) daca ar exista macar o schimbare in front. Dar ca sa ne intoarcem iar la realitatea din teren si la statistica de final din film, linia frontului de vest in WW1 in 4 ani de zile s-a miscat minim si a lasat mai bine de 3 milioane de cadavre in transee. Probabil o explicatie partiala pentru asemenea absurditate ni-l da alta secventa de replici: jumatate de secol fara razboi; ce e soldatul fara razboi? Problema e ca replica asta nu vine de la un soldat din linia intai ci de la un general visand la gloria victoriilor obtinute de propriul tata.

Sintagma ca intr-un razboi nu avem castigatori e un cliseu naiv, care e real doar la nivel de mase. Din pacate castigatori exista, cel putin pe durata conflictului, care ori profita material sau ca imagine, ori pur si simplu sunt constienti ca daca se termina conflictul viata lor se schimba, si nu in bine. Daca n-ar exista castigatori, cat or fi de efemeri, atunci n-am avea razboaie. E drept ca sunt putini, si problema e ca de regula au prea multa influenta. Dar sa lasam istoria si politica pentru persoane mai avizate s-o discute si sa ne intoarcem la film. Desi acolo prea multe nu mai am de zis :)

Mie nu mi-a placut "Im Westen nichts Neues". Nu prea cred ca e un film care poate sa-ti placa. E violent, repetitiv, fara un fir narativ foarte bogat, desi scenariul e foarte bun. Ca interpretari e ok. Imaginea e in regula dar inevitabil compari cu "1917" care e aproape imposibil de egalat din punctul asta de vedere. La soundtrack iese un pic in evidenta ca tensiune, dar per total nu pot sa zic ca e un film remarcabil in peisajul cinematografic. E insa un film necesar, iar cat oi fi eu de anti political correctness in cinema pot sa zic ca de data asta ma abtin sa blamez BAFTA care l-a umplut de curand de premii, desi obiectiv nu l-as fi vazut pe categoria best film. Pot sa ma risc sa blamez insa in avans AMPAS-ul = Oscarurile, pentru ca-s aproape sigur ca vor alege iar un film mai slab care bifeaza toate criteriile care n-au nicio treaba cu cinema-ul. Anyway, la cat de relevante au ajuns premiile astea in ultimii ani, who cares anymore? Concluzie: watch the movie, enjoy the peace as long as you have it ;)

Rating: 3.5 out of 5

Les misérables (1995)

Nu tin minte sa mai fi avut vreo intrare de blog in categoria "paying tributes", si nici cea curenta n-as putea sa zic ca se vrea asa ceva. Dar oricum ce intentionam ca subiect pe saptamana asta nu era cea mai grozava productie, deci am zis ca poate ar merita mai degraba de punctat foarte scurt macar un film din cariera lui Jean-Paul Belmondo, cel mai versatil actor pe care l-a avut Franta in ultima suta de ani in umila mea opinie. Iar "Les miserables" varianta '95 cred ca e un titlu elocvent pentru asta. Sunt multi ani de cand am vazut filmul ultima oara, asa ca n-o sa incerc sa fac un sumar detaliat pentru ca nu ma ajuta memoria. Nu e o adaptare clasica pentru "Mizerabilii". E o istorie plasata in timpul celui de-al doilea razboi mondial in locul revolutiei franceze din varianta originala. Si de fapt o paralela peste timp care probabil se poate extinde si mai departe. Chiar daca a trecut ceva vreme, cred ca am vazut filmul totusi de vreo trei ori, suficient cat sa-mi ramana ca impresie generala drept cea mai buna ecranizare a romanului lui Hugo, chiar daca nu e o ecranizare a romanului lui Hugo. Creditul pentru asta revine atat lui Belmondo in rolul titular - o replica a personajului lui Jean Valjean, cat si lui Claude Lelouch in postura de regizor si scenarist. Atat.

Whiskey Tango Foxtrot (2016)

 

Ca sa vezi, iar n-am dispozitie si nici timp de scris. Dar din "fericire" nici somn. "Whiskey Tango Foxtrot", sau mai pe scurt "WTF" in NATO phonetic alphabet in caz ca nu era clar, e un soi de satira si singurul film suficient de fresh in minte pe care sa-l pot folosi ca subiect scurt astazi.

N-avem o linie narativa foarte bine definita aici. Productia e bazata pe o carte de memorii adunate de o jurnalista corespondenta de razboi in Kabul, Afghanistan. Deci cum zice si intro-ul de pe credits, based on real facts. Filmul incepe ca o comedioara in care respectiva decide sa paraseasca viata de birou pentru o pozitie mai aventuroasa. Plecand chiar de la partea asta, desfasurarea uneori poate parea deranjant de peiorativa vis-a-vis de acceptiunea vestica a unei situatii reale dintr-o zona de conflict cu tot ce vine la pachet de la probleme sociale pana la tragedii de pe front. Deci un context care in practica probabil n-are mai nimic de-a face cu umorul. Incet, filmul migreaza totusi, usor si relativ previzibil, spre o nuanta mai dramatica = se mai adauga si un episod de romance, o rapire care aduce ceva tensiune reala si o tratare mai serioasa a unui caz de ranire in campul de lupta. Deci cum ziceam in start, ajungem la un soi de satira, care cumva daca tragem linia la final pare ok.

Nu mi-a venit somnul, dar nici dispozitia de scris, deci cu adaosul ca mi s-a parut ca jumatate din valoarea filmului vine din interpretarea rolului principal facuta de Tina Fey, trag si eu linia aici.

Rating: 3 out of 5

The Railway Man (2013)

 

N-am cea mai buna dispozitie de scris, si ca si-n ultimele saptamani n-am decat una bucata film vazut ceva mai recent ca optiune ca sa faca asta si mai complicat. "The Railway Man" e alta adaptare dupa o true story. Eric Lomax, un veteran al celui de-al doilea razboi mondial, pare sa-si gaseasca in sfarsit linistea la vreo 30 de ani dupa, in urma casatoriei cu Patricia. Doar pare, pentru ca de fapt crizele de stres posttraumatic nu dispar. Asa aflam despre ororile prin care Lomax + tot regimentul din care facea parte au trecut, fiind trimisi la munca fortata pentru constructia caii ferate dintre Birmania si Thailanda. Cam asta avem in prima jumatate de film.

In a doua jumatate de film aflam si noi si Lomax, ca un fost translator al Kenpeitai (politia secreta japoneza), membru al echipelor de interogare (si implicit tortura) e inca in viata lucrand ca ghid in anii '80 intr-un muzeu al razboiului. In cautarea linistii, Lomax decide sa-i faca o vizita, cu ganduri de razbunare, dar ce gaseste e aparent un individ schimbat cu traumele sale proprii. In concluzie, intalnirea duce intr-un final la o reconciliere benefica pentru linistea ambilor.

Povestea cu mici diferente e intr-adevar reala, Lomax publicand si o carte autobiografica. M-as risca sa zic ca probabil cartea e mai buna decat filmul desi n-am citit-o. De la film nu trebuie sa te astepti la prea mult din pacate. Prima parte e ok, desi tinde cateodata un pic parca prea mult spre melodramatic pentru o adaptare dupa o situatie reala. Tranzitia spre a doua jumatate e insa brusca, fortata si modul cum e pusa pe ecran pierde si mai mult din credibilitate. Mai multe nu prea am de zis... Daca ar fi sa facem o medie...

Rating: 3 out of 5

Jojo Rabbit (2019)

Daca acum vreo luna nu-mi trecea prin cap ca o sa ajung sa dau un rating maxim pentru un film de razboi = "1917", nu ma asteptam sub nici o forma ca imediat dupa sa ajung sa recomand calduros un alt film de razboi = "Jojo Rabbit". Sau, din nou, mai degraba un alt anti-war movie, desi asemanarile cu "1917" se opresc aici.

Johannes Betzler, zis Jojo Rabbit, e un copil care spre finalul celui de-al doilea razboi mondial isi urmeaza cu strictete credintele derivate din Mein Kampf nelipsind la nici o intalnire a tineretului hitlerist. Mai mult, in rol de prieten imaginar il are pe insusi "mein fuhrer", fiind devotat cauzei naziste, in ciuda moderatiei la care il indeamna propria mama. Rosie Betzler face de fapt ceva mai mult de atat, adapostind o tanara evreica. Soc si groaza pentru Jojo, care afland despre asta se trezeste in fata unei dileme existentiale: cauza antisemita vs. mama in ghearele Gestapo-ului.

"Jojo Rabbit", in buna traditie a filmelor lui Taika Waititi, e de fapt in primul rand o comedie inainte de "war/anti-war movie". Dar incet incet incepi sa simti si valente de drama, pana ce la un moment dat ajunge sa-ti aduca un pic aminte de "La Vita e Bella". Cu alte cuvinte sunt macar vreo doua scene care contrasteaza dur cu atmosfera de "joaca" a filmului si care risca sa-ti stoarca o lacrima. Diferenta majora e ca aici scenariul nu aluneca de tot in zona tragica, si cumva reuseste sa iasa cu un zambet clar din momentele grele. Nu-s din nou in cea mai buna dispozitie de scris, deci poate oi fi subiectiv, dar prefer varianta asta "happy". Eu zic ca intr-un final e mai ok ca view over life, chit ca o fi mai putin realista ;)

Rating: 4.5 out of 5

1917 (2019)

Cred ca de prin 2016 n-am mai prins un film care sa ma convinga sa dau un rating maxim intr-o intrare de blog. Nu ca ar conta asta prea mult, dar incepusem sa ma gandesc ca am ajuns dincolo de excesiv de selectiv. Era timpul sa imi re-confirme ceva ca exista o categorie, ma tem cam pe cale de disparitie, care sa se detaseze de restul. Sau intr-un ton mai optimist, ca totusi se mai poate produce cinema de impact, in toate planurile = subiect, acting, imagine, sunet, care sa te miste un pic in afara ideii de pura distractie. E posibil ca o parte din impresia care mi-a lasat-o "1917" sa vina pe fondul depasirii asteptarilor, dar clar intra in categoria asta.

"1917" e un film de razboi, sau mai bine zis anti-razboi. Asta e unul din motivele pentru care nu-i dadeam prea mult credit, pentru ca pur si simplu nu prea ma atrage genul. Alt motiv e ca auzisem ca povestea e banala, fara adancime la fel ca si constructia personajelor. Intr-adevar, e un subiect simplu: doi soldati britanici de pe frontul primului razboi mondial primesc misiunea sa livreze un ordin critic unui detasament ajuns in spatele liniilor inamice. De aici insa pana la critica fata de "lack of depth", cale lunga...

O imagine face cat multe cuvinte. Tehnic "1917" e exceptional. Ideea de duble lungi si de a obtine un efect de scena continua nu-i la prima utilizare cel mai reprezentativ fiind probabil Emmanuel Lubezki ca director de imagine in sensul asta ("Birdman", "Gravity", "Revenant"). Ce face insa Roger Deakins in "1917" parca e un nivel peste tot ce-am vazut pana acum. Nu e vorba doar de scena continua, e vorba de cum se plimba camera in scena asta continua. Exista unele aspecte care din cauza asta pot sa para usor irealiste. Aici poate sa vina o discutie lunga daca e sa ne ducem in interpretari filosofice, dar scurt pe doi, WW1 a fost un razboi de uzura, foarte static, si stupid - ireal de stupid. Deci ce avem in primul rand pe imagine si suplimentat de sunet, nu face decat sa contureze ideea asta. Nivelul de duritate al filmului vis-a-vis de ce vedem pe ecran e departe spre exemplu de "Hacksaw Ridge". Cu toate astea, nu trece mult pana ce iti instaleaza un sentiment de: slava Domnului ca nu traim timpuri din astea, si sa fereasca sa se mai ajunga vreodata acolo. Iar acea asa-zisa "lipsa de adancime" intra in pachetul de ingrediente care contribuie la asta. La ce te-ai astepta de la un story care are o intindere asimilata cumva cu timpul de ecran, unde cineva e intr-o situatie disperata de a duce un ordin la capat cu mai bine de 1000 de vieti depinzand de asta? Cred ca deja e prea multa adancime pentru un personaj plasat in contextul asta. Scenariul gaseste cumva timp sa mai integreze si cate o poveste de front pe ici pe colo, sentimentele fata de intoarcerea acasa, interactiunea directa cu inamicul unde primul impuls e cel uman de a ajuta pe altcineva, si altele.

"1917" are ce lipseste in "Dunkirk", adica un story, si are si ce lipseste in "Hacksaw Ridge", adica excelenta tehnica. Sam Mendes a reusit sa obtina un film complet, care respira prin toti porii ideea de anti-razboi, si n-ar strica probabil ca vizionare obligatorie unor sefi de state. Am mai vazut comparatii intre "1917" si "Saving Private Ryan". Sa-mi fie iertat, dar eu nu-mi aduc aminte mare lucru din "Saving Private Ryan". O sa-mi aduc aminte sigur de "1917".

Rating: 5 out of 5

Divided We Fall (2000)

"Divided We Fall" a fost optiunea ceha la Oscarul pentru foreign movie in 2001. Unde n-a avut nici o sansa in aceeasi categorie cu "Crouching Tiger, Hidden Dragon" sau "Amores Perros". Eu l-am vazut acum, din motivul ca atunci cand e nevoie sa ma deplasez intr-o tara unde n-am nici o treaba cu limba incerc sa vad un film made there, poate poate prind si eu vreo doua cuvinte. Sometimes it works, sometimes it doesn't. Cel mai probabil a doua situatie aici. Anyway, si-a meritat timpul.

Pe scurt, avem o familie care isi risca zilele adapostind un tanar evreu, in timpul ocupatiei germane in WW2 in Cehia. Mai in detaliu, David Wiener, e fiul unui industrias local deportat cu toata familia intr-un lagar de concentrare, care reuseste cumva sa evadeze si se intoarce acasa. Care casa insa urmeaza sa fie ocupata de un oficial german. Deci fugarul nostru ajunge pana la urma in camara ascunsa a unui fost angajat, Josef, care decide impreuna cu a lui nevasta, Marie, sa ii ofere adapost. Si asa, Josef, ca sa asigure mai multa protectie, accepta pana la urma oferta de a lucra pentru armata germana. Job intermediat de Horst, amic si fost subaltern de-al sau, mai nou colaborationist de frunte al trupelor SS stationate in zona. Toata povestea asta se desfasoara in contextul altor probleme de familie = incercarile nereusite ale lui Josef si Marie de a avea un copil + incercarile la fel de nereusite a lui Horst de a se cupla cu nevasta celui mai bun amic. Probleme care cumva ajung sa complice mult si situatia fugarului ascuns.

Linia de baza a actiunii nu e una chiar foarte originala in sfera filmelor plasate in timpul WW2 ("Zookeper's Wife", "The Book Thief", etc.). Abordarea temei e totusi intr-un registru mai comic sa zicem ca in alte cazuri. Nu pierde insa gravitatea contextului. Mai degraba as zice ca tot contrastul vesel chiar amplifica partea tragica, desi (spoiler) nu-i chiar atat de trist in final ca "La Vita e Bella". As spune chiar din contra. Toata partea de final cumva linisteste o senzatie permanenta de tensiune, iar modul cum se-ntampla asta :) avem un soi de "twists" cam greu de crezut dar merita clar un bonus pentru imaginatie.. no spoilers, check the movie ;)

Rating: 4 out of 5

Ivan's Childhood (1962)

"Ivan's Childhood", sau in varianta originala "Ivanovo destvo", e unul din primele filme regizate de Andrei Tarkovsky, si de fapt primul mai vizibil pe plan international luand cateva premii in anul respectiv. L-am ocolit pana de curand, fiindca subiectul unui copil prins pe frontul rusesc in timpul WW2 nu era chiar cea mai fericita tema, mai ales ca dispozitia mea nu-i cea mai roz de ceva vreme incoace. Am zis hai, pana la urma, in special pe criteriul lungime film (care dupa cum spuneam intr-o intrare acu' ceva timp, pare sa confirme ca la Hollywood se plateste pe centimetru de celuloid consumat in ultima vreme, nu prea conteaza ce-i pe pelicula). Surpriza, de asteptat de altfel fiind vorba de Tarkovsky, a fost ca nu avem o poveste liniara = drama exista, dar modul cum e prezentata mai relaxeaza cat de cat din duritate (sau na, depinde de perceptia fiecaruia pana la urma...). Ivan e un pusti de vreo 10 ani, ramas orfan in timpul razboiului, si maturizat inainte de vreme ocupandu-se cu misiuni de recunoastere in tabara inamica. Prea multe despre actiune n-ar mai fi de zis. Daca astepti o desfasurare clasica cu cap, mijloc si coada look somewhere else. Ce avem aici e un film construit pe compozitie: de personaje, de imagine, de montaj, de context, etc. Nu pe o poveste. Si as putea zice ca e incredibil cum arata o productie 1962, in alb-negru, made by Mosfilm in Soviet Union, astazi. Lasand la o parte poate o interpretare uneori un pic prea teatrala care e prezenta des in filmele vechi, pe tehnic daca iei numai partea de cum e lucrat contrastul in imagine, efecte la vremea aia si deplasare camera ar fi probabil mult de vorbit. Dar si cam inutil :) mai bine e de vazut...

Rating: 4 out of 5

Paths of Glory (1957) / Cross of Iron (1977)

Am ceva timp de cand vreau sa pun "Paths of Glory" si "Cross of Iron" intr-o intrare side-by-side, suficient cat sa fi uitat cam tot din ce-aveam de scris. Intamplator, am vazut anul asta ambele filme, ambele incadrandu-se in nisa anti-war. "Paths of Glory" e printre primele filme a lui Kubrick, in timp ce "Cross of Iron" e un indie-movie al lui Sam Peckinpah (probabil cel mai underrated regizor al anilor '70). Ambele filme sunt ecranizari si ambele filme au aceeasi tipologie comuna de antagonist - un ofiter de rang superior, a carui obiectiv principal in situatie de razboi e un "quest for glory" si (pana la un punct) aceeasi tipologie de personaj principal - subofiterul satul de razboi pentru care gloria = zero in situatia data.

In "Paths of Glory" avem de o parte un general francez in timpul WW1 care la un indemn discret venit din partea comandamentului armatei decide sa sacrifice estimativ mai bine de jumatate din efectivul comandat pentru cucerirea unei coline, obiectiv strategic, aducator de lauri si de o posibila promovare. De cealalta parte, un colonel care ar trebui sa duca ordinul la capat, dar esueaza soldatilor fiindu-le imposibil sa inainteze prin focul inamic; consecinta - trebuie sa aleaga 3 soldati, cate unul pe companie, pentru curtea martiala pe motiv de lasitate. In "Cross of Iron" avem un capitan al armatei germane, dintr-o familie aristocrata prusaca, care in ultimele zile ale WW2 cere detasarea in zona frontului pentru ca nu concepe iesirea din razboi fara obtinerea unei cruci de fier pentru bravura. De partea opusa e un sergent, in comanda unei grupe de soldati responsabili de salvarea companiei din situatii aparent fara iesire, care refuza sa minta pentru citarea superiorului privind conducerea unui asalt.

Apropierea dintre filme e interesanta, nu neaparat prin perspectiva situatiei de razboi, ci mai mult ca alte idei generale: relatia sef-subaltern, lumea in care traieste fiecare vazuta de sus si din teren, abordarea de impossible tasks, etc. Similitudinile au insa si o limita, filmele fiind aparte unul de altul ca feeling general, iar personajul ancorat in realitatea efectiva luand-o in directii destul de opuse de la un moment incolo. (Spoilers) Unul din personaje e un nebun loial pana ce scarba acumulata atinge limita, celalalt e individul tot scarbit dar calculat care incearca tot ce poate pentru rezolvarea situatiei in limitele existente. In "Cross of Iron" sergentului i se ofera solutia de a-si acuza superiorul si n-o face. In "Paths of Glory" colonelului i se refuza orice incercare de aparare. Care abordare e cea corecta?... :) O sa ma rezum doar la a mai zice ca poate ordinea de vazut e bine sa fie invers cronologica ;) si pentru ca "Cross of Iron" mi se pare un film mult mai dur decat "Paths of Glory".

Rating:
Paths of Glory - 3.5 out of 5
Cross of Iron - 3 out of 5

Hacksaw Ridge (2016)

War movie? Asa zice posterul. Eu as zice dupa final ca aparentele inseala... Cel putin la figurat. Sau na, putem zice ca "Hacksaw Ridge" e un war movie, if you can fight war with peace... Si pesemne poti, ca povestea e reala.

Probabil e destul de clar pentru cine a citit un sinopsis sau a vazut trailerul cam ce subiect avem aici. Un recrut american, detasat in Okinawa la final de WW2, refuza sa puna mana pe arma si intra in front ca medic. Si-ntr-o noapte reuseste cumva miracolul sa salveze mai mult de 70 de raniti din liniile inamice. Ce nu se vede poate asa de clar in trailer is detaliile. Mai ales the background story. Respectivul soldat, Desmond Doss, se inroleaza voluntar si nesilit de nimeni in armata, in timpul razboiului, in conditiile in care e un "conscientious objector". Mai exact omul are "alergie" la pusca. Nu ca e anti-killing, dar nu vrea de nici o culoare sa puna mana pe o arma. Nici macar la antrenamente, nici macar pistol pentru auto-aparare. Nimic. Now, remember the time... Suntem in armata SUA, anii '40, divizie de infanteristi. Guess what happens? Pai, cam tot ce se poate. De la presiuni, bataie, consult psihiatric, pana la curtea martiala. Nimic care sa clinteasca convingerea omului ca poate pleca totusi la lupta fara arma. Si pana la urma ajunge acolo...

Mel is back. Si I don't care de ce e politically correct sau nu legat de viata si opiniile personale ale omului astuia, din punctul meu de vedere (de cand Ridley Scott a trecut la comert) Gibson cred ca e cel mai bun regizor activ. Se vede pauza lunga de la "Apocalypto" incoace, dar se vede si ca inca poate. Filmul nu e perfect. Exista cred ceva exagerari la scenele de razboi. Ceva clisee, dar mai putine decat ma asteptam. Dar peste toate vine cu o metafora care am zis-o in start, poate nu chiar atat de intentionata si evidenta, dar e acolo. E povestea cuiva suficient de dement, ca sa vada cu toate riscurile peste zgomotul din jur ca exista loc de liniste. Sau smart enough sa simta ca intr-o actiune cat o fi ea de justificata dar distructiva prin natura ei, soarta tre' sa faca cumva sa dea ceva sanse de castig la o replica total opusa, care nu mai tine cont de prieten sau dusman, ci doar de bine fara rau ... just for the sake of balance.

Rating: 4 out of 5

Eye in the Sky (2015)

N-am verificat, dar "Eye in the Sky" pare o adaptare dupa o piesa de teatru ... in ciuda faptului ca actiunea se desfasoara in 4 locatii simultan. E un thriller de situatie - desfasurare scurta, cadru restrans, context inchis, limita de timp. Nu descriu "Phone Booth" ... dar daca luam impresia de ansamblu nu suntem departe. O unitate de supraveghere a activitatii teroriste din Kenya e activata cand intr-o casa conspirativa se reunesc cativa cautati international, printre care o britanica si un american, aparent pentru a pregati un atentat cu bomba. Informatie obtinuta cu o tehnologie de supraveghere foarte sofisticata = un "bondar" teleghidat cu camera. Si asta ar fi planul 1 cu echipa locala de la sol. Planul 2 e o drona - "the eye in the sky" coordonata via satelit de la distanta o echipa de doi piloti din State. Planul 3 ne duce undeva in UK la unitatea militara ce coordoneaza actiunea condusa de Hellen Mirren, cap de afis. Iar al patrulea plan in sfarsit e forul decizional = o adunare cu reprezentanti ai guvernului britanic care urmaresc desfasurarea si via un general de armata aproba (sau nu ...) modul de actiune. Complicat setup, nu?

Well, planul initial e simplu - un detasament anti-tero kenyan asteapta ordin sa intervina si sa captureze grupul vizat, dar pana la confirmarea sigura grupul vizat ajunge sa se deplaseze in alta casa conspirativa. Pe teritoriu ostil, unde fezabila pare a fi doar solutia racheta la punct fix ... dar punctul fix din pacate are o raza de posibile victime colaterale ... intre care "the eye in the sky" repereaza si un copil, o fetita care vinde paine ... Deci, pana la urma e complicat.

Tot filmul e un joc de-a soarecele si pisica in contextul descris mai sus. Multa ironie la adresa clasei politice pentru incapacitatea asumarii unei raspunderi. Multa critica la adresa fortelor armate pentru decizii posibil pripite. Desi poate finalul pare relevant, daca stai si analizezi cursul actiunii nu stiu daca iti poti da un singur raspuns asupra a "cine are dreptate" ... pare a se schimba de multe ori pana la sfarsit. Si probabil asta e si partea cea mai interesanta din film ...

Rating: 3 out of 5

In Darkness (2011) | Son of Saul (2015)

Am ajuns si eu sa vad "Son of Saul" intr-o sala plina plina de persoane manate probabil de un hype creat dupa ce mai devreme numitul a inhatat Oscarul pentru cel mai bun film strain anul asta. Nu ma mai refer la adoptarea nationalista total nesimtita a filmului imediat de dupa premiere care a mai facut si ea reclama, pe motivul ca distributia vezi Doamne include un actor roman (etnic maghiar foarte simtit si modest in declaratii, care daca nu tanjea media dupa audienta probabil ramanea intr-un anonimat linistit). Intamplator am vazut si "In Darkness" recent, o alta nominalizare la film strain, ceva mai veche, nepremiata, si fara actori "romani". Hai sa vedem de ce le-am pus impreuna ...

"In Darkness" e o adaptare dupa o istorie reala. Un lucrator la canale din Lwow, polonez catolic, ascunde in subsolurile orasului un grupulet de evrei, salvandu-i de la incarcerarea in lagar. Contra cost. Initial. Cu implicare minima. Initial. Filmul evolueaza gradual spre un deznodamant sa-i zicem fericit, cand dupa mai bine de un an cine reuseste sa supravietuiasca ajunge sa vada soarele in sfarsit, din nou.

"Son of Saul" e o fictiune in care un tip pe nume Saul, detinut la Auschwitz insarcinat cu debarasarea cadavrelor din camerele de gazare, decide intr-o zi ca lesul unui copil merita o inmormantare normala ca alternativa incinerarii standard. Si ca ritualul respectiv e prioritar fata de orice altceva. Si incepe sa caute un rabin. Deznodamantul nu e unul fericit (si nu ma intereseaza metafore interpretate artificial care contrazic concluzia asta).

Contextul general abordat in povestea ambelor filme e delicat si nu se preteaza la discuta care e film e mai bun ca altul. Dar filmic, productiile vazute se preteaza la o comparatie. "In Darkness" nu pot sa zic ca m-a impresionat cu ceva. "Son of Saul" m-a impresionat ... negativ. Una din cele mai slabe imagini de film care am vazut-o intr-o productie cu pretentii. Am auzit laude la adresa montajului. E aberant. Filmul e de-a dreptul obositor. Camera e aproape in permanenta in cadru apropiat urmarind personajul principal. In unele cadre te chinui sa vezi mai mult, dar nu ... no chance ... Cadrajul e 4:3, deci chiar no chance. Cu riscurile de rigoare imi permit comparatia aparent puerila cu un 3rd person game in care nu poti face zoom-out. Cateodata mai ai cate o schimbare de pozitionare a obiectivului care mai rau face. Daca era cap-coada in tracking dupa personajul principal macar aveam ceva original, un soi de shot continuu a la ce-am vazut la Lubezki in Birdman (ma rog ... lasand la o parte incadrarea oribila). Nu vreau sa aud tampenii ca ne apropie de trairile personajului, etc ... Obositor e obositor. Punct. Ce e bun in "Son of Saul" e partea de interpretare. Actorii. Tehnic e slab.

Ambele filme sunt dure. Ambele filme duc personajul principal intr-un punct unde sacrifica mai mult decat ce poate salva din dorinta de salva. Diferenta e situatia concreta, reala din "In Darkness" in dorinta de a salva ceva viu, fata de situatia concreta, imaginara din "Son of Saul" unde ce e de salvat e mort. Si iar, de data asta nu ma intereseaza ce nu-i in concret .. imi dai o pelicula documentara de real life cu toata nenorocirea ei, atunci lasa-mi si concretul acolo .. metaforele ieftine menite sa adanceasca senzatia de atroce ma lasa rece in contextul asta. O prefer pe cea din "In Darkness" cu iesirea in final la "lumina" din canal. Ambele filme socheaza uneori. "Son of Saul" o face mai des. Suficient cat sa fie un nou "Hotel Rwanda" pentru juriul Cannes-ului de anul trecut dupa "4,3,2"-ul romanesc, si mai nou, in lipsa de concurenta serioasa sa fie si Oscarizat. Recent vad ca un film de Cannes = de fite = trebuie sa fie soc, altfel juriul n-ar putea explica cum a inteles in nemarginita-i capacitate de introspectie ceva adanc de tot in ele. "Soc" simplifica treburile pentru ca nu mai e nevoie de explicatii.

Rating:
"In Darkness" - 3 out of 5
"Son of Saul" - 2 out of 5

No Man's Land (2001)

Long break again ... "No Man's Land" e un film bosniac din 2001. Coproductie europeana mai exact. Intamplator l-am vazut recent. Intamplator cred ca e o intrare destul de potrivita pentru timpurile curente ...

Locatie: un transeu in timpul razboiului sarbo-bosniac in 1994. Participanti: un bosniac si un sarb ajunsi intre liniile inamice pe propriile picioare .. + inca un soldat la pamant (dar viu). N-o sa zic de care tabara ca sa nu divulg chiar toata intriga actiunii. Ce-mi permit sa divulg e ca la un punct cei doi concluzioneaza ca nu prea au sanse sa ramana pe picioare decat daca nu se-mpusca.

E un film la care daca dai prea multe detalii ii strici din farmec. Pentru ca, la fel cam ca orice film cu un numari limitat de actori intr-un cadru restrans, actiunea nu prea are loc sa treneze si povestea isi tot schimba sensul. Filmul e o tragicomedie, care din pacate lasa un gust destul de amar ... in ciuda situatiilor care detensioneaza din timp in timp situatia. Ceva ce mai pot zice e ca sunt multe nuante fine care se pot prinde (si probabil si mai multe care nu le-am prins). De la an, care nu-i mentionat explicit, dar apare ca referinta la genocidul din Rwanda, ca sa sublinieze insuficienta politicii ne-interventionale duse de UN in ambele situatii, pana la faptul ca presa se hraneste prea des cu moarte (a se observa cand camerele se opresc din filmat) ... Multe nuante, care din pacate raman actuale. Si o concluzie la fel: wars are stupid.

Rating: 4 out of 5

The Monuments Men (2014)

Am plecat cu asteptari mici pentru "The Monuments Men" dupa ce am vazut vreo doua recenzii nu foarte favorabile. Si cred ca undeva in subconstient, ma asteptam sa-mi placa tocmai din cauza asta. Din pacate, tre' sa confirm si eu ce-au scris si altii. Sec.

E un film care prezinta un episod din WW2 ceva mai putin cunoscut. Si anume activitatea unui detasament americano-englezo-francez de "recuperatori" de arta, cu misiunea de a fura inapoi ce-a furat armata germana, in competitie directa cu amenintarea rusa de muta obiectele de patrimoniu inspre est. Filmul e o insiruire cam haotica a faptelor eroice duse cu mai mult sau mai putin succes la capat de "the monuments men" de pe afis. Imi pare rau pentru ironie, dar modul de prezentare o cere. Pentru ca nu ai ceva foarte decis in fata ochilor. Cateodata e o drama de razboi in toate regula, cateodata trece intr-un registru comic, cateodata duce spre un WW2 spy thriller, si mai ai si un fir de romance ca sa pui capac. Cred ca exista sanse ca toate astea sa mearga impreuna, dar nu stiu .. aici, nu. Nu-i un amestec, sunt destul de separate, iar trecerea de la una la alta se face prea des si prea subit. Pe ici, pe colo mai are momente dar .. rezultatul final e ca mai nimic nu iese in evidenta in vreun fel.

Povestea in sine e interesanta, iar filmul merge de vazut in sens documentaristic (desi nici macar ca acuratete nu inspira prea multa credibilitate, dar n-am verificat deci nu pot sa ma pronunt). Ca subiect de fictiune insa pentru o misiune de "recuperare" behind enemy lines in timpul WW2, recomand calduros "Kelly's Heroes". Old but waaaaay better ;)

Rating: 3 out of 5 (cam la limita de jos)

Inglourious Basterds (2009)

Din lipsa de idei pentru introducere o sa incep cu finalul, adica mai exact cu o apreciere de ansamblu fata de ultimul film al lui Tarantino (film care de altfel a aparut de ceva timp si s-a tot vorbit de el, incat presupun ca a fost vazut de cam multa lume, deci n-am idee cat sens mai are sa-l "disec" eu aici... however...). Nu pot sa spun ca mi-a placut, nu pot sa spun ca nu mi-a placut... Tot ce pot sa spun e ca per total mi s-a parut o productie -interesanta- ca sa sumarizez intr-un singur cuvant.

"Inglourious Basterds" (sper ca asta e titlul exact) e in realitate un remake dupa o coproductie italiano-americana (cred ca de serie B) din 1978, din care insa (desi n-am vazut originalul) nu stiu exact cat preia in afara de titlu si de ideea principala. Ideea principala ar fi trimiterea unei trupe de gherila americane in spatele liniilor inamice in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu scopul/rezultatul de a face prapad si in consecinta a demoraliza pe cat posibil trupele germane. O parte din ce mi s-a parut interesant in productia lui Tarantino a fost tratarea subiectului pe mai multe fire diferite care la un punct se intrepatrund, rezultand intr-un final in ceva ce in aparenta ar rescrie cursul istoriei (desi daca-ti fortezi imaginatia suficient poti gasi explicatii ca s-o aduci inapoi pe linia cunoscuta). Deci cum am spus, interesant, nu insa si surprinzator - pana la urma acelasi gen de compozitie pe "acte" ca intr-o piesa de teatru, care la inceput nu au o legatura directa, intalnim si in alte filme made by Tarantino, cel mai bun exemplu si probabil si cel mai reusit pana la urma ca rezultat final fiind "Pulp Fiction". De fapt daca stau si ma gandesc, daca vezi "Inglorious Basterds" fara sa ai idee de cine e regizat, avand in vedere modul de desfasurare, modul in care sunt lucrate dialogurile lungi - implicand ici-colo cate un monolog iesit din contextul discutiei + gradul de meticulozitate in surprinderea reactiilor si comportamentului interlocutorilor (o chestie care mi-a placut sincer intotdeauna si pe care n-am vazut-o in multe locuri) si intr-un final si gradul de violenta (care din fericire n-o depaseste pe cea din trailer, cu toate ca si asa mi se pare de multe ori gratuita), deci luand in considerare toate astea ai destule sanse sa-ti dai seama ca e un film scris si regizat de Tarantino (bineinteles in cazul in care ai mai vazut macar alte trei filme din portofoliul respectivului).

Cred ca e destul de clar deja din ce-am scris ca macar din pdv regizoral eu vad cel putin aparte "Inglorious Basterds" fata de alte productii (si as putea zice in mare in sens pozitiv) . In ce priveste insa scenariul (care e tot de Tarantino) mi se pare usor nedezvoltat sa-i spunem in ce priveste multe din personaje. De fapt chiar nu cred ca s-ar putea spune ca filmul are un actor in rol principal. Cu exceptia a doua partituri la care o sa revin mai jos as putea sa zic chiar ca majoritatea in rest tind spre roluri secundare de plan II. Nici chiar Brad Pitt care tine capul de afis nu poti sa zici ca are cine stie ce spatiu de pelicula alocat. In plus, ar putea parea usor ciudat finalul, relativ la numarul si mai ales la cine supravietuieste din toata povestea, aici ca light spoiler situatia fiind oarecum contrara happy-endului tipic american. Daca stai insa si te gandesti un pic la partea de "Inglorious" din titlu ai sanse sa poti sa-ti oferi singur explicatii atat pentru final cat si pentru cat de "developed" e fiecare personaj in parte. Ca sa termin capitolul "characters & actors", cum am zis mai sus revin la doi protagonisti, iar filmul pana la urma s-ar putea spune ca mai mult urmareste o linie a conflictului dintre cei doi decat actiunile trupelor de commando conduse de Brad Pitt, desi linia asta in final se cam pierde (din nou contrar asteptarilor de la un scenariu tipic, ceea ce nu-i neaparat rau). Fara sa intru mai mult in detalii (habar n-aveam de cei doi actori pana la filmul asta) e vorba de un colonel SS interpretat extraordinar de Cristoph Waltz ( probabil cel mai bun rol din film - de altfel si confirmat de gramada de premii ) si o evreica refugiata in Paris sub o identitate falsa a carei familie a fost decimata de colonelul respectiv, rol facut de Melanie Laurent ( si sincer poate iar is eu subiectiv fata de doi ochi cu nuante verzi-albastrui, dar chiar m-a surprins lipsa de nominalizari aici; a se vedea scena din restaurant cap-coada - pentru o parte din ea - major spoilers - see below).

Revenind la probleme mai "tehnice" un alt punct aparte in ce priveste filmele lui Tarantino e coloana sonora sustinuta in general nu de un compozitor efectiv si de muzica de film ci de un soundtrack compus din piese mai mult sau (in general) mai putin cunoscute. Nici aici nu avem chiar o exceptie, desi o parte buna din bucati sunt totusi muzica de film dar sincer cred ca mai veche si reutilizata, in mare fiind vorba de Ennio Morricone. Eu n-am recunoscut nici o piesa dar cel putin din ce zice IMDb-ul "Inglorious Basterds" nu se afla pe lista ultimelor titluri a probabil celui mai titrat compozitor italian de muzica de film. Un alt punct care ar merita amintit e imaginea de Robert Richardson. Chiar daca raman la parerea ca pentru respectivul "Snow Falling on Cedars" ramane cel mai bine lucrat film (si o mare nedreptate vis-a-vis de Oscarurile din anul respectiv chiar daca "American Beauty" n-a fost chiar de ici de colo la capitolul asta), "Inglorious Basterds" e vizual peste medie (cum au fost de altfel si cele doua "Kill Bill" unde am avut aceeasi colaborare Tarantino-Richardson).

Cum am inceput cu incheierea ( nu, n-o sa inchei cu introducerea :) ), o sa termin si eu scurt ca si filmul care lasa suficiente semne de intrebare pentru o continuare, in ciuda faptului ca e singurul caz unde am avut vreodata senzatia ca desi se intampla asta nu s-a dorit (si probabil nici nu va exista) un episod doi. Na... poate ma insel eu..

Rating: 4 out of 5
(din simplul motiv pentru ca sincer chiar cred ca se putea si mai bine, altfel ar fi fost 5 out of 5)

- Spoilers ahead -
In loc de trailer (care tin minte ca l-am mai dat la un "movie preview" prin vara) o sa dau un link spre un clip din film pe care mi-a luat ceva timp sa-l gasesc pe YouTube, iar o coincidenta fericita face sa fi fost uploadat abia ieri; nu cred c-o sa reziste prea mult sincer (probabil o sa-mi reeditez postul saptamana viitoare si o sa-l inlocuiesc cu trailerul) dar e elocvent pentru ce ziceam pe undeva mai sus vis-a-vis de doua dintre roluri: