The Creator (2023)

De cand am scazut frecventa intrarilor de pe blog incerc pe astea putine pe care le mai am sa le inchei cu un rating peste medie, adica sa gasesc un film care merita recomandat. Motiv pentru care am fost foarte aproape sa ma intorc iar la un titlu sud-coreean din decada 2000, dar pana la urma se pare ca nevoia de "payback" pentru vreo doua ceasuri pierdute cu "The Creator" invinge. Deci...

Ce avem aici e un SF plasat intr-un viitor unde omenirea din vest a interzis AI-ul, vinovat aparent pentru o explozie nucleara care a maturat Los Angeles-ul. Omenirea din est nu prea e de acord ca AI-ul e rau, rezultatul fiind un soi de razboi cu o populatie de androizi made in Asia persecutati de armata americana in incursiuni pe teritoriul inamic. In contextul asta avem o poveste romantica intre un sergent din US Army infiltrat in rezistenta inamica si aparent fiica principalului creator de AI. Long story short (chiar e, ca mare lucru n-avem in plus), ea moare intr-un atac, el se intoarce acasa, dupa care peste cativa ani e trimis sa recupereze "the weapon" - o arma dezvoltata de tabara AI care aparent ar neutraliza toata tehnica de lupta vestica. Dupa cum vedem si in trailers, arma e un copil, iar de aici mai avem vreo doua mini-twisturi previzibile, pe care mai bine le las deoparte ca sa mai ramana totusi ceva de vazut.

Conflictul umanitate vs AI e o tema in SF de cand a aparut notiunea de AI, adica de zeci de ani. Abordarea filmica insa a prins in special din pozitionarea AI-ului in planul negativ: Terminator, Matrix, etc care probabil e si o perspectiva mai simpla = e mai natural pentru spectator sa empatizeze cu omul decat cu masina. "The Creator" insa a vrut probabil sa capitalizeze pe trendul curent in care avem AI peste tot. Nu zic ca varianta AI bun contra oameni rai e ceva de exclus, avand elemente de genul asta in SF-uri ca "Blade Runner" sau "I, Robot" sau mai precis in scrierile clasice de la baza de P.K. Dick, respectiv Asimov, dar acolo lucrurile sunt mult, mult mai nuantate ca aici. In filmul de fata nu avem decat o reciclare palida a unor elemente cum ar fi legea roboticii in care androidul nu poate sa comita o crima, dar e ceva aplicabil selectiv de care aflam pe la final. Ce avem de fapt e standardul hollywoodian din ultimii ani aruncat peste baza asta firava de SF care transforma totul intr-o lupta de clasa foarte politically correct, in care AI-ul e o adevarata categorie sociala ostracizata care isi cere drepturile. Totul e one-sided si black and white. E suficient probabil pentru un public obisnuit sa nu-si mai bata capul cu nuantele de gri dintr-un story ci preferabil sa primeasca cateva VFX cu gloante si explozii in loc. Dar na... probabil nici nu poti sa ai pretentii de la Gareth Edwards (regizor + scenarist), care de la VFX a plecat in cariera, sa fie un Asimov.

As putea probabil sa fiu contrazis prin prisma personajului principal care pana la urma reprezinta omul bun care realizeaza ca AI-ul nu-i malefic. Problema e ca daca ar fi sa-l compar pe John David Washington cu Arnold Schwarzenegger din Terminator 2 de acum 30 de ani, nu cred ca exista vreun dubiu care dintre cele doua personaje aduce mai mult echilibru. Nu ajuta nici prestatia actorului, si chiar nu vreau sa mai speculez ce-o fi stat la baza castingului, dar scenariul ramane the root of all evil. Rigiditatea lui T-800 transformata fin pe parcursul Terminator 2 da o latura mult mai umana si credibila masinii de ucis, decat un sergent isteric care trece aici de la o extrema cu amenintari de "shut down" la alta cu scene lacrimogene. Mai adaugam la asta si un comic relief dozat ingrozitor de prost, limitat pe startul filmului cu un tragism continuu total opus pe final. Clipul pe care l-am adaugat pe langa trailer e relevant, in ciuda laudelor vis-a-vis de capacitatea regizorala de infuzie empatica (la mine nu prinde, sorry). Mai punem garnitura si un montaj in care avem niste flashbacks care mai mult incurca firul actiunii si ar fi putut foarte bine sa fie plasate in ordinea cronologica obisnuita. Singura parte care mai salveaza ce avem aici e cea de imagine si production design, care intr-adevar da un feeling care alterneaza intre o distopie a la "Blade Runner" si reminiscente din "Star Wars". Si mai mult, iti spune parca, chinuit, ca daca aveai alt scenariu si regie, filmul chiar putea fi bun. Dar nu e.

Rating: 2 out of 5

Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023)

Pesemne vine un pic tarziu recenzia asta, dar e deja ceva vreme de cand nu mai obisnuiesc sa ma arunc la titlurile de box-office din ziua lansarii. De fapt, de cativa ani chiar le cam evit complet. "Indiana Jones and the Dial of Destiny" a fost o exceptie, dar ramane totusi departe de exceptional. Cam singurul lucru memorabil e cat de bine reuseste intinerirea artificiala a lui Harrison Ford din debutul filmului. In rest e totusi de apreciat ca se pastreaza un pic peste linia de superficialitate a majoritatii filmelor de vara. Nu cu mult.

Aprecierea de mai sus vine din story-ul pe care ni-l insira filmul. Nefiind ceva foarte spectaculos, e insa relativ consistent. Povestea se invarte in jurul unui mecanism, Antikythera, conceput fictiv in film de Arhimede si capabil sa prezica falii temporale. Realitatea relativ la respectivul artifact e evident alta, dar trecem peste (you can Google for it). Partea faina in film, mai ales daca n-ai avut parte de vacanta, e ca te plimba intr-un quest clasic pe urma respectivului obiect prin diverse locatii cu iz turistic, pana ce puzzle-ul destul de incalcit ajunge in sfarsit complet. Dupa care, in final (spoiler) avem si o intoarcere scurta in timp in Grecia antica.

Initial filmul te prinde venind cu elemente familiare din universul Indiana Jones, introducerea din finalul WW2 cu personajul negativ - un fizician nazist, reintalnirea cu Sallah (John Rhys-Davies) - emigrat intre timp din Egiptul primului film in New York, periplul printr-o locatie exotica - Maroc in cazul de fata, linia melodica arhicunoscuta a lui John Williams, si altele. Dar incet, incet, desfasurarea parca incepe sa treneze, actiunea devenind usor monotona. O salveaza intr-o oarecare masura elementul de calatorie in timp din final, dar faptul ca stii din start premiza in questul urmarit n-o face chiar o surpriza. In comparatie, in "Raiders of the Lost Ark", habar n-ai pana la sfarsit ce se-ntampla mai exact cand se deschide chivotul. Aici, impresia finala dupa mai bine de doua ore de film e cumva similara personajului principal care la o varsta de pensionare se plange ca nu prea mai are ce cauta intr-o asemenea poveste - pelicula cumva face fata asteptarilor prin elementele de background dar parca e prea "obosita" ca sa livreze ceva de impact. Si totusi, chiar asa, fata de exagerarea precedenta incercata de Spielberg in 2008 in resuscitarea personajului, ce-a iesit acum mi s-a parut mai potrivit si in ton cu feelingul "Indiana Jones", asa cum mi-l aduc eu aminte din anii copilariei.

Rating: 3.5 out of 5

Puss in Boots: The Last Wish vs. John Wick: Chapter 4

Aveam in intentie sa scriu intrarea asta, sau cel putin prima jumatate din ea = "Puss in Boots", inainte de sarbatori dar n-am mai reusit, asa ca de atunci pana acum s-a mai adaugat si ultimul episod din "John Wick". De unde asocierea intre cele doua? Nu prea avem ceva evident, dar wait... In primul rand, ambele par oarecum tentativa de final de serie, sau mai bine zis un "la revedere" (nu chiar "adio") din partea personajului principal. In plus, intr-o nota mai mult sau mai putin ironica as putea zice ca la cum sta treaba in JW, nu-i departe de o animatie.

Nu m-a prins mai nimic din universul de fairytale al celor de la DreamWorks inceput cu primul "Shrek", poate un pic cu exceptia lui "Shrek 3" (in ciuda criticilor). Asa ca nu m-am grabit sa vad ultimul "Puss in Boots", dar in final pot sa zic ca e probabil cea mai buna animatie pe care am prins-o de la "Isle of Dogs" incoace, deci in aproape 5 ani de zile. Povestea e cam asa: Motanul incaltat se trezeste ajuns la ultima viata din cele noua standard pentru regnul pisicesc, si cu moartea pe urme sub forma unui bounty hunter inarmat cu doua seceri, decide sa se retraga din viata publica de erou de poveste. Asta pana ce afla de o stea ce indeplineste orice dorinta, dar doar una, si implicit de o cale pentru a-si recapata linistea + siguranta de sine. Numai ca nu e singurul care are in obiectiv dorinta respectiva - iar asa ajungem la o cursa pentru cine ajunge primul la steaua magica. Si evident un duel final in punctul respectiv.

Nici universul "John Wick" nu m-a prins prea mult, exceptia notabila fiind partea a doua care din punctul meu de vedere ramane departe de restul. In JW4 povestea e cam tot asa cum parca a mai fost: John Wick cu un pret mare pus pe propriul cap si o gramada de vanatori de recompense pe urma, incearca si el sa-si gaseasca linistea prin itele incurcate ale obiceiurilor tagmei asasinilor din care face parte. Pentru care trebuie ba sa ajunga intr-un loc, ba in altul. Deci avem tot o cursa cu moartea in spate, care se indreapta tot spre un duel final - la propriu = clasic, cu pistoale, 30 de pasi, martori, si tot tacamul. Ei, incepe sa prinda sens asocierea din titlu?

Ok, hai sa fiu fair. In urma recenziilor ma asteptam la mult mai mult de la JW4, iar dupa ce-am vazut am simtit ca isi merita comparatia de fata. In practica, e foarte mult continut reciclat din filmele anterioare, de la unele locatii = cluburi, camere cu oglinzi sau pereti de sticla, etc. pana la aceleasi secvente obositor de lungi de violenta gratuita = incep sa ma intreb cum determina scenaristii, regizorul, sau oricine o decide numarul optim de inamici snopiti intr-o bataie dintr-un action movie. Really, chiar mai face vreo diferenta daca trecem de 7-8? Pot sa depasesc intr-un film de genul asta faze fara logica, si fire lasate-n plop dintr-un scenariu si asa subtire, dar peste tentativele fara sens de batut recordul la numarul de cadavre e greu de trecut. N-am neaparat o problema cu violenta intr-un film, dar in momentul in care ocupa intr-un mod repetitiv peste un sfert din timp cred ca devine legitima intrebarea daca nu e mai rezonabil sa te uiti la wrestling, mma sau altele.

Sunt si parti bune in ultimul JW - in special ce tine de camera work. Dar nu e suficient din pacate. Avem cateva replici de duh, dar per total scriptul e destul de palid. In "Puss in Boots" am gasit cel putin umor suficient cat sa-mi smulga niste zambete, nu ca m-as fi asteptat la asa ceva in JW4, dar mi s-a parut parca mai sec ca precedentele. Pana si soundtrackul din JW4 sta ca baza in cel introdus in Chapter 2, excelent de altfel, dar nu vine cu ceva notabil nou. In "Puss in Boots" avem o tema sonora memorabila (compozitor Heitor Pereira), cel putin pe bucatile de intrare in scena a mortii, care trimite oarecum spre tonalitatea din muzica de western a lui Morricone. Iar daca tot am ajuns la personaje negative, JW4 paleste in fata lui "Puss in Boots". N-as fi crezut ca un lup antropomorfic cu ochi rosii si cu doua seceri poate avea mai multa prestanta ca un cap de organizatie criminala, dar na... ca asa e. Din fericire mai exista restul distributiei care compenseaza oarecum, dar Bill Skarsgard nu mi s-a parut potrivit deloc pentru rolul de main villain in "John Wick".

Peste tot ce e mai sus intr-o privire comparativa, cat o parea ea de fortata sau hilara, vine o parte de substanta a story-ului care in esenta are fuga de moarte in ambele filme. Culmea, partea asta e mult mai matura as zice in "Puss in Boots" decat in "John Wick". Sensul ar fi stop de run, face the problem, live your current life and not the past one. Avem chiar si o "reinviere" simbolica a motanului la un moment dat. In JW pesemne cam tot pe directia asta s-ar vrea sa se ajunga, dar e mult mai nebuloasa exprimarea ideii si pierduta printre pumni si pistoale + (spoiler) terminata "incurajator" cu o cruce de mormant. Deci, surprinzator.. in final, cel putin pe moment, Puss vs. John: 1-0.

Rating:
Puss in Boots: The Last Wish - 4 out of 5
John Wick: Chapter 4 - 2.5 out of 5

The Unbearable Weight of Massive Talent (2022)

Cel mai scurt rezumat pentru "The Unbearable Weight of Massive Talent" ar fi: o replica de buget mai mare a ce a fost "JCVD" pentru Jean-Claude Van Damme prin 2008, de data aceasta cu dedicatie pentru Nicolas Cage. Intr-un rezumat ceva mai lung, avem o fictiune in care personajul principal e chiar actorul din viata reala care ajunge pus intr-o situatie "filmica". Conceptul dupa cum ziceam nu e nou, dar e atat de rar folosit incat in peisajul cinematografic din ultimii ani pare (ironic, la cate referinte "istorice" are) o gura de aer proaspat.

Nicolas Cage e.. Nicolas Cage, un actor cu o cariera in deriva, care accepta un "job" de invitat special la o petrecere aniversara a unui fan inrait si foarte bogat de pe coasta Spaniei. Ajungem repede sa aflam ca respectivul magnat e subiectul principal al unei anchete asupra unei increngaturi ce implica rapirea fetei unui om politic, contacte cu mafia napoletana, si tot tacamul unui "action movie" clasic. Si asa Nicolas Cage e promovat de la actor de actiune la agent real in slujba CIA. De unde "viata bate filmul" se duce mai mult inspre "filmul bate viata" :) si asa ajungem in final la un clasic happy end.

Filmul nu se ia foarte in serios, si e bine ca linia asta e trasata din start intr-un scenariu in care avem auto-ironie cu carul, exagerari tipice unui action movie de anii '90 si multe, multe referinte la rolurile de top box-office din vremea respectiva ale lui Nicolas Cage. Din punctul asta de vedere, imi imaginez ca se pierde destul de mult public tanar care probabil n-ar intelege toate trimiterile facute la "Face Off", "The Rock" sau altele. E clar un film cu dedicatie pentru cine a prins perioada de varf ca action star a actorului. E ingredientul principal ca sa poti sa gusti intr-adevar filmul de fata. Daca taiem partea asta ce ramane e o comedie usoara cu multa actiune, relativ ok insa ca si complexitate a story-ului pentru genul asta. Aici vine diferenta fata de "JCVD" pe care din pacate nu-l mai tin minte bine, dar care mi-a lasat o impresie de auto-ironie cu mai multa substanta la vremea aia. In cazul de fata se incadreaza mai mult la "guilty pleasure, fun to watch", nu mai mult de-atat. Ceea ce-i perfect ok, daca nu te-astepti la mai mult ;)

Rating: 4 out of 5 (is nostalgic = destul de subiectiv)

Wrath of Man (2021)

Aveam o teorie ca Guy Ritchie are caderi la polul opus dupa unul-doua filme bune, iar precedentul, "The Gentlemen" imi placuse. Asa ca am fost reticent la "Wrath of Man". Dupa ce in sfarsit l-am vazut, incep sa ma intreb daca am ajuns eu prea picky, sau daca nu mergea la pachet intre "Pig" si "Nobody" intr-o intrare de luna trecuta...

Yet another revenge movie. De fapt un remake dupa un film francez de prin 2004. Totul incepe cu un intro in care o masina blindata de transport valori cade victima unui jaf, paznicii sunt ucisi in timpul incidentului, la fel ca si un tanar aflat in zona, victima colaterala. Fast-forward mai departe cand un tip misterios e angajat ca paznic pe masina de aceeasi firma de securitate. Devine evident destul de rapid ca omul are o agenda proprie. Dupa care incet, incet, primim mai multe detalii, care ne conduc la motivatie, razbunare pentru fiul sau, victima colaterala de mai sus. Mai avem si alte elemente de background ale omului din titlu pe care le primim pe parcurs, dar ca de obicei n-o sa stric partea cea mai captivanta din poveste cu mai multe detalii.

Problema cu "Wrath of Man" cred ca sta in scenariu, care nu stiu... e mult prea teatral. Alt termen mai potrivit nu gasesc. Densitatea de replici care depasesc un nivel realist de dialog mie mi s-a parut prea mare, unele schimburi ajungand chiar aproape de stupid. Poate exista o intentie in sensul asta, ca o descarcare pentru atmosfera intunecata din rest, dar pare exagerat. Mai ales ca din feelingul destul de dark as zice chiar ca vine partea de plus, atat vizual cat mai ales audio filmul reusind sa sustina foarte bine toata tensiunea pe care o avem in desfasurare. Daca ar fi sa fac o comparatie, e ca si cum ti-ai imagina unul din filmele lui David Ayer ("Harsh Times", "Street Kings", "End of Watch", etc.) care mentin in general o linie destul de dura, peste care aplici comicul englezesc al lui Guy Ritchie. Rezultatul merge, dar totusi ceva parca nu se leaga.

Rating: 3 out of 5

Pig (2021) vs. Nobody (2021)

Daca n-as fi vazut decat unul dintre cele doua filme, fie "Pig", fie "Nobody", probabil n-as fi scris despre niciunul. Intamplarea insa a facut sa le vad recent, la un interval de cam o saptamana, si am zis ca merita o intrare.

"Pig" incepe ca un John Wick mai low budget. Un tip (Nicolas Cage) traieste izolat intr-o padure de multi ani de zile, cu al sau porc specializat pe cautare de trufe, singurul contact cu exteriorul fiind distribuitorul catre care isi vinde recolta. Totul bine si frumos pana intr-o noapte cand doi indivizi dau navala in cabana, il lasa pe omul nostru lat si dispar cu valorosul patruped. De aici ar urma evident ce te-ai astepta - the payback - omul isi vrea porcul inapoi. Ce nu te-ai astepta e ce presupune asta. Eu n-am vazut trailerul inainte de film, si deja cred ca e prea mult. "Pig" merita sa fie vazut in primul rand pentru surpriza de care ai parte, si care e livrata treptat. Mai intai ti se dau incet elemente despre omul misterios din padure: un nume care inca pare sa deschida multe usi in orasul de unde disparuse acum 15 ani, o bataie intr-un soi de "underground fight club" in subsolul unui fost hotel pentru a primi un indiciu, dupa care la un moment dat afli ocupatia respectivului, dupa care ai un episod de infruntare cu un "underboss" si in final "the showdown" cu "the big boss". Pare sablonul clasic de revenge story :) Well, nu e.. N-avem pistoale si explozii, avem.. cutite si furculite. Mai mult nu zic.

"Nobody" e un John Wick, sau mai bine zis un John Wick pensionat (Bob Odenkirk), care lucreaza intr-o functie de management undeva intr-o companie a propriului socru, cu o viata monotona si repetitiva. Totul bine si frumos pana intr-o noapte cand doi indivizi dau navala in casa, ii fura maruntisul din sufragerie si ceasul de la mana, ii invinetesc ochiul fiului si il lasa pe omul nostru intrebat de politisti, rude si de copil de ce n-a folosit crosa de golf. De aici urmeaza iar ce te-ai astepta - the payback - dar care se termina repede. Asa de repede ca din inertie dupa ce-si recupereaza ceasul, in drum spre casa, "the nobody" mai cotonogeste si o banda de cinci indivizi care hartuiau o fata intr-un autobuz. Unul dintre ei fratele liderului local al mafiei ruse - ghinion. Care evident, acum vrea el razbunare. Dupa care incep si aici sa ti se dea elemente despre identitatea misterioasa a lui "nobody": tot cineva de care toata lumea pare speriata, tot retras din activitate de multi ani, cu un subsol blindat al casei de care nici copiii nu par sa stie, dupa care la un moment dat aflam mai in detaliu ocupatia respectivului, si ajungem si aici la episoadele de infruntari cu armata rusa si in final cu "the big boss". De la jumatate cel putin sunt multe similaritati cu John Wick (primul), explicabil avand acelasi scenarist care nu s-a obosit nici macar sa foloseasca.. eu stiu.. yakuza, sau alta organizatie mafiota de partea negativa (probabil e mai politically correct sa fie rusii in ultima vreme acolo). Ce sa mai zic... Evident avem multe pistoale si multe explozii. Practic, singura parte originala din film e personajul principal - care intr-adevar la prima vedere e intr-un contrast total cu imaginea de classic action hero.

"Pig" e un film care se vrea un pic cam pretentios pentru ce rezulta in final, si e exagerat in anumite puncte, dar stoarce cam tot ce poate dintr-un personaj chiar surpriza, si nu o "surpriza" de genul fost agent secret/asasin/etc care, wow, ajungem sa vedem ce army skills are. Obiectiv, cam asta e impresia pe care mi-a lasat-o initial dupa vizionare. Care din pacate a fost inainte de "Nobody". Pentru ca daca era dupa, pesemne eram influentat sa-l apreciez mai mult in comparatia de mai sus. E mult prea mult spus ca "Pig" e un "thriller" dupa cum il eticheteaza IMDBul, dar asta completeaza excelent ironia subliminala relativ la filmul tipic de actiune. N-avem violenta gratuita in "Pig" unde sa putem face statistici gloante consumate vs. "Rambo III". Asa cum avem in "Nobody", care chiar daca se chinuie in prima parte sa ia cateva clisee la misto, pana la urma intra in aceeasi liniaritate obisnuita a genului unde fiecare inamic e anihilat rand pe rand cat mai violent posibil, pana la ultimul care evident e mai tare decat toti. Pentru prima parte care promite totusi ceva, probabil e acceptabil ca average popcorn movie, dar cam atat. So, "Pig" wins :)

Rating:
Pig - 3.5 out of 5
Nobody - 2.5 out of 5

Till Death (2021)

De ceva vreme printre criteriile de selectie ale unui film am si durata. Probabil nu-i cel mai sanatos mod de alegere, dar e practic cand timpul alocat pentru asa ceva incepe dupa 1 AM. "Till Death" e un film scurt, altfel pesemne nu ajungeam sa-l vad. Ar fi fost o pierdere. Nu ca am vorbi de o capodopera, dar a fost surprinzator de original.

Avem aici un context de revenge story mai aparte, care se transforma de fapt rapid intr-un survival movie. In urma cu vreo 10 ani Emma (Megan Fox) e victima unei tentative violente de jaf, si ajunge sa se casatoreasca cu tanarul procuror care trimite dupa gratii agresorul. Anii trec, el ajunge avocat de succes cu propria firma, dar relatia se raceste. Filmul debuteaza de fapt in prezent, cu incheierea unei aventuri extraconjugale la care Emma decide sa puna punct inaintea unei aniversari a casniciei. Sotul organizeaza un "cadou" aniversar de reconciliere printr-o noapte romantica la o casa de vacanta de pe un lac, care e insa doar avanpremiera la ce urmeaza. Omul decide sa-si traga un glont in cap in dimineata urmatoare, nu inainte insa de a se incatusa de a lui sotie. Na, deja am zis ceva in plus fata de ce vedem in trailer :) Altceva ce nu vedem e cat de elaborat e planul bolnav de payback. Light spoiler - aflam ca decedatul a avut pesemne ceva "remuscari" ca l-a trimis la racoare pe agresorul sotiei si s-a hotarat sa-si ia zilele abia dupa ce respectivul e eliberat din inchisoare, lasandu-i mostenire niste diamante. Clauza de punere in posesie e insa mai complicata.

Tot contextul si ce-ti mai da trailerul pare un pic nerealist, dar amanuntele pe care ti le livreaza incet incet filmul leaga lucrurile intr-o cursa tensionata pentru supravietuire. Asta e de fapt ceea ce te prinde in film - ai o actiune cu destul neprevazut, desi n-ar parea initial. Emma trebuie sa se descurce intr-o casa izolata pe o iarna crancena cu un sot mort (si greu) caruia i-au trecut destule prin cap inainte de glont, suficiente cat sa faca in asa fel incat sa nu-si lase sotia sa-l "paraseasca" prea usor. Iar Megan Fox pot sa zic ca ori se potriveste rolului, ori a mai luat niste cursuri de actorie de cand n-am mai vazut-o ( I know I'm mean :-) ). Nu in ultimul rand, desi avem un element macabru clar, si in ciuda impresiei lasate de trailer, nivelul de violenta din film e cred undeva la o treime din ce vezi intr-un episod din "The Walking Dead". In concluzie, pot sa zic ca filmul mi se pare destul de underrated. O poveste suficient de elaborata care pleaca de la o idee complicata - cum supravietuiesti unei razbunari post-mortem - intr-un thriller care-si respecta genul = mai multa tensiune, mai putine efecte, nu-i ceva care chiar intalnesti des zilele astea.

Rating: 3.5 out of 5

Boss Level (2021)

N-am mai postat de multa vreme la interval asa de scurt, da' asta-i tocmai compensatoriu pentru pauza care urmeaza. In plus, de ceva timp tot am intervale din ce in ce mai lungi de cand vad filmul pana ce scriu despre si cam incep sa uit ce vreau sa spun, iar "Boss Level" a fost prea "motivant" ca sa-l pierd printre neuronii distrusi si lipsa de lecitina.

Roy e un tip undeva spre 40 de ani, fost membru in trupele speciale, cu o fosta sotie care lucreaza intr-un laborator ultrasecret pentru un alt fost militar de cariera. Un individ incadrat in tiparul de arch-villain cu vise de dominare globala. In tot contextul asta avem un fenomen de tip Groundhog Day = in fiecare dimineata Roy se trezeste la acelasi timp si in acelasi loc, si isi petrece ziua cu o armata de asasini care incearca sa-i scurteze de la primele minute suferinta de a-si repeta activitatea. Evident, fenomenul e prezent doar pentru Roy care se tot chinuie sa avanseze in cele 24 de ore cat sa inteleaga ce implicatie a avut vizita facuta sotiei o zi mai devreme in toata povestea asta. Despre care nu mai zic nimic. Trailerul deja spune prea multe, iar mie mi-a parut sincer bine ca nu l-am vazut inainte de film.

Am plecat probabil din start cu o abordare subiectiv pozitiva stiind din cele doua randuri de descriere de pe IMDb (foarte underrated acolo apropo) ca-i vorba de un time travel movie, subgen pentru care am o slabiciune evidenta. Intr-un alt context poate m-ar fi deranjat un pic lipsa de rigoare stiintifica, si as fi cautat gauri prin desfasurare. E evident insa de la prima scena ca filmul nu se ia in serios, si nu-i cazul s-o faci nici tu, fiind construit asa cum o sugereaza si titlul, de parca ar fi o adaptare dupa un joc video, desi nu e. Este insa foarte foarte fresh, iar constructia scenariului e simplista doar in aparenta. N-o sa-ti zica cine stie ce detalii despre tehnologia temporala a axului Osiris din spatele fenomenului, care arata ca picat din Stargate. Dar isi ia suficient timp sa construiasca un puzzle intreg pe care-l are Roy de rezolvat ca sa parcurga toate treptele pana la "boss level". Iar twist-ul de acolo, care poate nici nu-l simti ca twist, deci o sa-mi permit un spoiler, e ca the "boss level" e de fapt altul. "The secret level" :-) - pentru care Roy are nevoie de inca alte repetitii ca sa-si dea seama. Moment unde filmul face ce ma plangeam data trecuta ca "Love and Monsters" n-are - o iesire foarte scurta din zona light undeva spre drama, cu suficienta forta insa aici sa o simti. Sau na, ma rog, fiind iar vorba de timp trecut, turning points, si ce-ai putea face cu o time machine, probabil iar is subiectiv ;-)

Rating: 4 out of 5

Remo Williams: The Adventure Begins (1985)

Aveam in plan sa scriu o intrare despre "Nomadland". Inainte sa vad filmul. Dupa ce l-am vazut, nu mai am in plan. Pentru ca deja la cateva zile nu prea mai stiu ce-am vazut, asa ca n-am ce scrie. Intr-o singura fraza, "Nomadland" e un film pe care daca-l tai in bucati de ~10-20 minute, le amesteci si te uiti la ele vezi probabil cam acelasi lucru orice ordine ar iesi. Ar fi interesant daca marea critica de specialitate ar face un exercitiu simplu de imaginatie inainte de a ridica in slavi o productie: ce cred eu ca-i asa memorabil la filmul asta ca sa-mi trezeasca o amintire punctuala in trei ani de la vizionare? Na ca in "Remo Williams" avem :)...

Am mutat genul productiei la 180 de grade - da' simteam nevoia de un popcorn movie in cea mai evidenta forma ca antidot la productia cu pretentii artistice numita mai sus. Si oricum n-a trecut chiar foarte mult de cand am vazut "Remo Williams" ca parte a periplului recent prin anii '80, si aveam de gand sa scriu vreo doua vorbe dar n-am mai avut timp. Remo Williams e ca un soi de "Commando" dar pentru nisa de super-hero movies, inainte sa ia avantul care-l are in zilele curente. Adica atat de funny incat sa nu poti sa zici ca-i slab, desi clar e departe de vreo capodopera. Personajul principal e desprins dintr-o serie de romane de consum, fiind un soi de super-agent pentru o agentie super-secreta, care se lupta cu tot felul de super-villains. Filmul e un pic mai calm la capitolul "super", agentul nostru nefiind decat un politai mancator de hamburgeri, antrenat in stil "Karate Kid" de un maestru coreean, pentru a dejuca planurile de profituri necinstite ale unui vanzator de armament (fara vreo super-putere in afara de bani si relatii).

Ce se remarca in Remo Williams, apropo de ce spuneam mai sus? Replici de la "Your reflexes are pitiful. The seasons move faster." la "You know why Americans call it fast food? Because it speeds them on the way to the grave." te fac sa tii minte ca e o sursa de quotes. Probabil unul din cele mai "witty" scenarii peste care am dat in ultima vreme. Mai avem tot felul de scene de actiune, care pentru anii '80 ar putea fi comparate cu ce se mai vede prin "Mission Impossible" - in particular una filmata la inaltime pe Statuia Libertatii ramane probabil de referinta. Si nu in ultimul rand personajele, sau mai precis actorii. Mi-a fost greu sa-mi imaginez un wannabe super-hero interpretat de Fred Ward, iar castingul e atat de ciudat incat imi e greu si dupa ce-am vazut filmul. Dar memorabil ramane mentorul ce-l antreneaza sa deprinda tehnica de a se feri de gloante, mersul pe apa, sau alte "super-puteri", un maestru coreean pe nume Chiun (previzibil cel ce livreaza vorbele de duh de mai sus), titular al rolului fiind... Joel Grey. Fara nici o urma de gene asiatice, probabil asta ar face filmul azi sa fie imediat etichat de la non-etic, stereotipic pana la rasist, in ciuda faptului ca interpretarea e atat de buna ca la vremea respectiva a primit pana si o nominalizare la Glob de Aur. Obiectiv trebuie sa admit totusi ca si mie mi s-a parut un pic ne-natural castingul, dar tot obiectiv omul si-a facut treaba de actor excelent.

Long story short: e un popcorn movie. Un pic invechit, dar suficient de funny si chiar cu ceva mai multa substanta decat ce vedem prin productiile Marvel din zilele astea.

Rating: 3.5 out of 5

The Sting (1973)

 

Dupa ce am vazut "The Verdict" acum vreo trei saptamani, mi-am adus aminte ca mai am o restanta in zona de clasice, "The Sting", din care am prins cate o bucatica pe ici pe colo la TV din cand in cand, dar niciodata n-am reusit sa vad tot filmul cap-coada.

Sincer, mi-e destul de greu sa scriu o recenzie pentru "The Sting". Subiectul e planificarea si executia unei escrocherii de amploare, contra unui bancher nemilos cu legaturi in lumea interlopa a Chicago-ului anilor '30. Totul pleaca de la o escrocherie mai mica avand ca victima un curier al respectivului, o polita platita cu sange, si o razbunare care duce subiectul in planul de mai sus. Desfasurarea filmului e construita cate o bucatica la rand intr-un puzzle care se completeaza incet incet spre final, iar sa dezvalui mai mult i-ar strica tot farmecul.

Daca ar fi sa compar "The Sting" cu altceva, cum mai fac de obicei, ca sa vedem pe unde ne situam, ar fi un film de Guy Ritchie cu o structura episodica a la Tarantino dar lansat in 1973, adica mult mai cuminte. Pe langa plusul evident al distributiei de pe afis, ceea ce a fost o adevarata surpriza a fost imaginea. Daca in general sentimentul e de "old movie", chiar mai aproape poate de anii '50-'60 decat de '70, linia asta e intrerupta din cand in cand de cate o scena care pare revolutionar de contrastanta fata de restul. Fie ca e vorba de un zoom in, fie de o kinetic camera aparuta de nicaieri, fie pur si simplu de organizarea unei scene cum ar fi o urmarire unde doi oameni fug in directii diferite unul pe o platforma deasupra altuia. Nu e ceva extraordinar daca ne uitam la best stuff din zilele curente, dar pentru '73 e de remarcat. Concluzie: o distribuite si un subiect solid + o tehnica excelenta = un film care pentru o varsta de aproape 50 de ani, clar inca merita vazut.

Rating: 4 out of 5

The Guest (2014)

In primele 20-30 de minute "The Guest" da impresia unui thriller de duzina. David Collins, abia lasat la vatra de US Army dupa o detasare in Afghanistan, face o vizita familiei unui fost camarad cazut pe front, Caleb Peterson. E mai mult decat evident din scena 1 ca omul n-are intentiile cele mai ortodoxe, iar prima noapte petrecuta in vizita se transforma repede intr-o sedere prelungita. David are un talent aparte de a se apropia de fiecare membru al familiei, fie tinand locul fiului pierdut, fie rezolvand problemele fratelui mic de la scoala. Totul pare ca o clona ieftina de multe alte filme (imi vine "The Gift" in minte acuma) in care vezi un final sumbru unde strainul foarte prietenos ajunge incet incet foarte periculos. Well... finalul, predictibil, se confirma. Cum ajungem insa acolo...

Dupa prima parte care nu anunta nimic neobisnuit in linia asteptata de mai sus, in afara de a stabili poate un usor feeling retro via soundtrack (lots of synth there pentru amatori), vine momentul in care ce avem aici incepe sa prinda culoare. Mai precis un telefon dat la baza militara de sora lui Caleb, singura care incepe sa se prinda ca David nu-i chiar ce incearca sa para. Telefon care pune in miscare instant o divizie intreaga care sa neutralizeze pericolul si ne dam seama ca David nu-i chiar personajul tipic cu probleme mentale. De fapt David nu e David, dar sa nu epuizam chiar tot subiectul.

Si asa, fara alte extra story spoilers, am ajuns de la feelingul de start a unui "The Gift" low-budget, ca in final sa am impresia ca am vazut ceva intre "Firestarter" si "Halloween" (originalele). N-are chiar elementul supranatural din primul, si nu trece parca totusi granita de horror din al doilea, dar prinde un aer '70s-'80s thriller (unul bun), si nu-i vorba doar de coloana sonora cu valente retro. Pe Dan Stevens (rolul principal) cred ca l-am mai vazut, dar faptul ca habar n-am in ce film imi zice ca probabil mi s-a parut un actor de umplutura. Aici as zice ca-i comparabil cu Rutger Hauer in "The Hitcher" valoric ca interpretare de villain (ca sa mai trecem o referinta de anii '80 pe raboj). Mai avem si un umor negru sec, foarte fin si destul de greu sesizabil in cateva scene - putin dar bun - care iar se regaseste din ce in ce mai rar in productiile recente, unde pe genul asta ori n-au nimic ori merg pe un comic mult mai deschis ca element de tension relief. Overall, filmul chiar a fost o surpriza placuta, desi totusi am fost dezamagit de final = evident, se putea si cu mai putina violenta + m-asteptam la un twist care n-a mai venit, dar exista loc de sequel ;)

Rating: 4 out of 5

The Gentlemen (2019)

Am vazut si eu in sfarsit "The Gentlemen" sau altfel zis intoarcerea lui Guy Ritchie la genul care l-a consacrat, probabil caracterizabil undeva ca "British gangster action/comedy/thriller". Chiar daca am avut niste reminiscente de asa ceva si prin "Sherlock Holmes" sau "The Man from UNCLE", seria care practic a definit genul de mai sus a inceput in '98 cu "Lock, Stock..." si a luat o pauza in 2008 cu "RocknRolla", atingand apogeul zic eu cu "Snatch", care ramane in continuare referinta.

"The Gentlemen" incepe lent, cu o poveste istorisita intr-o seara de un detectiv particular care leaga (sau dezleaga) itele incalcite dintre un cultivator de marijuana care vrea sa-si vanda afacerea ca sa iasa de pe piata si potentialii sai clienti - de fapt doar unul. Scopul istorisirii e un banal santaj, care insa se mai complica in ultima parte. Dar ca sa respect regula de spoilers free, mai bine lasam filmul sa-si faca treaba relativ la story. Ca sumar, avem increngatura tipica si titlurilor de mai sus, care pana la urma e parte din farmecul lor adaugand la subiect pe parcurs cate un fir nou si cate un personaj mai colorat ca altul.

Toata partea de build-up in "The Gentlemen" pana la prima scena, adica pana in prezent, tine cam trei sferturi din film, iar actiunea accelereaza abia in ultimul sfert, ceea ce poate sa faca ritmul sa para usor imbatranit fata de exemplele mai vechi. Cam de asta se plangeau din ce-mi aduc aminte si unele reviewuri cand a iesit filmul. Dar daca ne uitam pe bucatele avem pasaje, unele chiar introduse artificial - fake story in the story, tocmai ca sa pastreze o dinamica care eu zic ca e mai mult decat decenta. Mai punem si stilul de montaj care face cat jumatate din film - pe langa James Herbert, editorul cu care Ritchie lucreaza de multa vreme (se observa similaritati cu "The Man form UNCLE", "Sherlock Holmes", etc), apare pe credits aici si Paul Machliss ("Baby Driver", "Scott Pilgrim"), deci poti sa-ti imaginezi rezultatul. Iar peste asta vine distributia excelenta, unde iar mai bine las filmul sa-si faca treaba si sa zica ce-i de zis. Chiar daca povestea e usor previzibila si clar nu are aceeasi consistenta ca "Snatch", tot ce-i pe langa o imbraca extrem de bine. In concluzie, avem o revigorare a genului + un exemplu de cum ar trebui sa arate un film in nisa de pure entertainment.

Rating: 4 out of 5

La French (2014)

Cred ca pana la 14-15 ani am vazut "The French Connection" (si continuarea) de vreo 3-4 ori. Nu mai tin minte nimic. Doar ca la varsta aia mi s-a parut un film bun, si mi-a ramas o perioada ca referinta pentru Gene Hackman ca actor. Cand am auzit de "La French" prima data nu mi-a picat fisa ca-i plasat in acelasi context. M-am prins abia cand am vazut varianta engleza a titlului: "The Connection".

Un pic de trivia, care-i contextul? In perioada '60-'80 pe traseul Turcia - sudul Frantei - New York a operat una din cele mai bine organizate retele de trafic de heroina. Pe scurt, cultivarea de opiu (sau ma rog, mac opiaceu) era legala la scara larga in Turcia in perioada respectiva, materia bruta era transportata in Corsica si Marsilia, rafinata in drog si exportata mai departe in Statele Unite. Istoria "conexiunii" in cauza e mai lunga si incepe de fapt inainte de al doilea razboi mondial, implicand o caracatita intreaga de traficanti. Toata povestea e evident foarte "filmica", iar "La French" preia un episod de prin finalul perioadei, cand dupa ani buni DEA-ul din state si politia din Franta reuseau incet incet sa taie toate ramurile din conexiune. Asa ajungem la Pierre Michel, judecator de instructie in Marsilia pe probleme de infractionalitate juvenila. Intr-o zi omul se trezeste promovat pe crima organizata, si implicit primeste in brate problema "La French". Care i se ia din brate dupa ce cu oarecare succes in investigatie ajunge pana la oameni din primaria orasului. Asta-i sumarul foarte, foarte pe scurt al primei parti. Pentru a doua, n-as da spoilers...

...Dar din pacate scena de inceput a filmului iti spune parca prea clar spre ce ne indreptam. In orice caz, constructia actiunii e relativ lenta, surprinzator de calma si realista pentru subiect as zice. Mai ales ca partea de production design ajuta mult = totul e foarte autentic relativ la perioada desfasurarii (masini, muzica, locatii, etc.). Scenariul te poarta de la probleme in relatiile de servici, pana la efectele asupra vietii personale a personajului, deci avem si destula drama la pachet ceea ce ai putea sa zici ca salveaza cumva filmul de un abuz de actiune fara sens (asta nu inseamna ca n-avem actiune). Pe de alta parte, personajele preluate din situatia reala - Pierre Michel (Jean Dujardin) si Tany Zampa (Gilles Lellouche), capul clanului local - sunt duse pana la nivelul unui soi de razboi rece foarte incrancenat, chestie care poate sa para un pic artificiala. Dar na... it's a movie, nu-i menit sa te-adoarma totusi :) In final, pot zice ca e un film solid dar nu pot zice ca mi-a lasat o impresie care sa ma motiveze sa-l revad de 3-4 ori cum s-a intamplat cu "The French Connection", dar nici nu mai am 15 ani si timpul de atunci ;).

Rating: 3.5 out of 5

Jack Strong (2014)

Iar n-am prea avut timp de filme saptamana asta, si am decis sa fac un pic variatie, poate nimeresc ceva mai rasarit. "Jack Strong" e o co-productie in cea mai mare parte poloneza, avand ca subiect un episod istoric. Ryszard Kuklinski, aka "The Seagull" aka Jack Strong, a fost un colonel in armata poloneza in timpul razboiului rece, care satul de dominatia sovietica si speriat aparent de perspectiva unui WW3 s-a decis la un moment dat ca e mai sanatos sa transmita americanilor tot ce se-aude de la Kremlin.

Filmul e un spy story in cel mai clasic sens, unde clasic nu-nseamna James Bond by Ian Fleming, ci mai degraba John LeCarre sau Frederick Forsyth, numai ca aici n-avem literatura ci chiar un caz real. Ceea ce poate sa-l faca sa para un pic lent la inceput, pana ce Kuklinski se decide sa spioneze pentru vest, dar care incet incet capata dinamica o data ce tensiunea creste pana ce ajunge la descoperirea unei scurgeri de informatii de catre rusi. As zice chiar ca daca in prima faza mi s-a parut un pic boring, in final am ajuns sa-mi para ca dinamizarea actiunii strica realismul cu prea multe inflorituri.

Sunt cateva elemente care e destul de clar ca n-au existat si-n realitate, dar per total filmul e surprinzator de autentic si credibil, de la oameni, masini, mobila pana chiar la vreme (= cand iarna era iarna) relativ la perioada respectiva. Si chiar daca probabil romanteaza un pic istoria personajului principal, are si macar un pic de valoare documentaristica. Clar o optiune mai buna decat the average Hollywood action movie, dar tot clar nu-i chiar cea mai captivanta productie ever. Depinde de mood.

Rating: 3 out of 5

Escape from Pretoria (2020)

"Escape from Pretoria" n-are sanse sa dea jos din varf "Shawshank Redemption" in categoria "prison escape movies", dar as zice ca-i peste "Shawshank Redemption" la macar un capitol: cat de incredibila este evadarea in sine. Mai ales ca vorbim de o evadare pe bune ;)...

In 1979, in mijlocul Apartheidului din Africa de Sud, doi albi, Tim Jenkin si Stephen Lee, au fost condamnati la ani buni de puscarie pentru activism + bombardare cu manifeste anti-segregare rasiala. Trimisi intr-o inchisoare cu sectiune dedicata pentru detinuti politici albi, primul gand natural pare sa fi fost cum sa scape mai repede de acolo. Si despre asta e tot filmul - planificarea elaborata a unei evadari. Singurul spoiler pe care ma indur sa-l dau (din care jumate e in trailer, iar cealalta jumate intr-o carte autobiografica), e ca actiunea a implicat chei de lemn si trecerea prin 15 usi. La o documentare rapida, e singura evadare pe o durata de 43 de ani in perioada Apartheidului din inchisoarea respectiva. A mai existat una, dar in anii mai dincoace, culmea dupa renovarea respectivei institutii si din aripa de maxima securitate.

Am vazut cateva critici care zic ca filmul pierde prea mult din aspectul social si e prea concentrat pe partea de actiune. Aspectul social/politic nu lipseste, dar e drept ca focusul cade clar pe evadare. Pana la urma asta e tema primara a filmului, deci n-o sa inteleg niciodata o critica de genul asta. Daca doresti altceva, exista alte optiuni: "Invictus", "Mandela: Long Walk to Freedom", etc. Altele sunt problemele aici. Cu exceptia poate a imaginii, ca realizare tehnica mi s-a parut un pic dezamagitor pentru cat potential exista in subiect. Actorii is ok, dar sunt momente cand parca avem un pic de overacting. Si poate cea mai 'complexa' problema ca sa zic asa e ca avem uneori o impletire cam confuza intre real si inventie...

Aparent Tim Jenkin, creierul din spatele planului de evadare a contribuit direct ca si consultant la productia care e bazata in mare pe o carte cu acelasi nume pe care a publicat-o prin anii '80, in care descrie in detaliu toata actiunea. In anumite parti filmul mai modifica insa un pic realitatea. Un al treilea evadat spre exemplu, Alex Moumbaris, e inlocuit de un personaj fictiv cel putin ca nume. E destul de neclar de ce, mai ales cand ajungem la final si ni se prezinta in paralel personajele reale fata de actorii din film, minus respectivul. Dar daca umbli un pic pe Wikipedia ii descoperi repede o biografie ulterioara destul de pro-comunista si ai putea face niste speculatii.

Mai avem cateva elemente in tentativa finala de evadare unde parca-i prea mult noroc si parca totusi ceva nu se leaga. Nu prea poti sa faci o diferenta clara intre ce-i real si ce nu decat daca arunci si un ochi prin capitolul respectiv din carte (gasibila relativ rapid online). Unde te lamuresti cu ce-i in plus, surprinzator nu chiar asa de mult. Presupunand ca materialul scris acum multa vreme ar fi pe bune, ce ramane devine intr-adevar probabil una dintre cele mai spectaculoase evadari din secolul trecut, si daca mai pui ca a fost si una perfect justificata = overall, this was enjoyable ;)

Rating: 3.5 out of 5

Bad Boys for Life (2020)

Ma intrebam daca s-au incurcat cumva doua cifre in calendarul mayas acum cateva zile. Speram ca nu... sau macar nu alea la care ma gandeam eu. Dar am zis sa bifez totusi si un titlu pe 2020, ca oricum ar fi, numarul de filme noi pe anul asta o sa fie mai redus ca de obicei. In plus, si-asa ma scuzam tura trecuta ca nu prea am comedii in program ca material alternativ la genul "apocalipsa" care pare sa fie o preferinta a posturilor TV pentru filme in perioada asta. Na, ca am gasit o optiune care parea perfecta - "Bad Boys for Life" ... ma rog, pana ce-am ajuns sa-mi bat capul ce poster sa aleg: ceva cu "Ride Together. Die Together" ca tagline sau un fundal sobru complet negru. Varianta textila wins - when in doubt, wear black.

Am fost placut surprins de ultimul "Bad Boys" - la 17 ani de la precedenta productie (damn, I'm getting old...), si 25 de ani de la prima iteratie (so old...) cand am auzit ca se mai produce un film din serie nu ma asteptam la altceva decat mult hype, poveste ieftina si timp de ecran exagerat alocat pentru impuscaturi si explozii. Nu stiu cat hype a fost, povestea e discutabil cat de ieftina este, iar impuscaturi si explozii sunt, dar slava cerului filmul nu mai e regizat de Michael Bay (daca ai vazut oricare Transformers you should know what I mean). In prima faza iti da totusi aceeasi senzatie de film de actiune exagerat cu potential mare de dat ochii peste cap la fiecare trei scene. Insa incet, incet, pe mine m-a prins.

Daca nu cunosti cine-s cei doi bad boys din titlu, probabil e recomandabil de vazut primele doua filme, care as zice ca intra la "clasice" din anii '90 si respectiv inceput de secol 21 (chit ca totdeauna mie primul mi s-a parut overrated). Pe scurt, Mike Lowrey (Will Smith) si Marcus Burnett (Martin Lawrence) sunt doi detectivi din Miami, care fac un cuplu cu accente comice implicat in prins diversi indivizi foarte rai, in acceasi tendinta cu multe din filmele perioadei respective (unde zic eu ca seria "Lethal Weapon" ramane referinta). Chiar daca imi aduc aminte vag ce contin celelalte doua, m-as risca sa zic ca in acest al treilea film subiectul e cel mai complex dintre toate. Si asta ajuta mult, chiar daca la un moment dat prinde un aer de telenovela. N-o sa zic decat ca avem o revenge story, unde tinta e unul din cei doi - Mike, care scapat de gloante se chinuie sa afle cine si de ce ii poarta sambetele. Asta intr-un context in care partenerul lui nu viseaza altceva decat o iesire linistita la pensie.

Inainte de toate, filmul e funny. Am ras efectiv, ceea ce mi se-ntampla rar. Dar depinde daca gusti genul de umor, si pesemne mai adauga ceva si avantajul varstei ;) = ai vazut candva demult celelalte filme, si vezi intr-o lumina anume gramada de referinte de genul "we're old & obsolete". In plus, mai creeaza si un usor sentiment nostalgic care ajuta. Iar peste toate, in momente in care esti gata sa zici ca-i prea exagerat, se aplica singura reteta salvatoare pentru situatiile de genul asta - filmul se ia la misto pe sine. A se retine Kate del Castillo in rol principal negativ si referinta la telenovele vis-a-vis de poveste ;). Chiar si asa, mai raman momente care-s parca totusi prea trase de coada, iar poate partea cea mai negativa e ca spre deosebire de celelalte filme avem un bad boy principal, celalalt pierzandu-se cam des din story.

In orice caz, nu-s psiholog, dar raman la o opinie personala ca pentru a ramane cat mai lucid in perioade dificile de real life, e nevoie cand poti de intervale de deconectare de la real life. Nu prea lungi, sa nu pierzi contactul de tot :) Iar ce avem aici zic eu ca ramane o optiune buna de eliminat un pic din stress-ul perioadei curente.

Rating: 4 out of 5

El Camino (2019)

Pesemne ar fi fost mai educativ in contextul global curent sa caut un episod potrivit din TWD (foarte util in general pentru analizat psihologia de grup in situatii de criza, chit ca-i fictiune). Pe de alta parte poate mai bine nu = let's not add more panic. In orice caz, e inca o saptamana in care n-am subiect, dar am zis sa gasesc totusi ceva ca sa pastrez frecventa obisnuita de blog + watching movies intra la solitary indoor activities pentru care nu strica un pic de promovare in perioada asta. Si asa am ajuns la "El Camino: A Breaking Bad Movie" ca sa dam tot titlul - vazut relativ recent.

Din start, filmul nu prea are sens de vazut in lipsa vizionarii seriei (++more solitary indoor activity :P). Ergo, daca n-ai vazut "Breaking Bad" nu prea are sens nici ce debitez eu in cele ce urmeaza. Seria, ca si "Deadwood", la mine a intrat in program abia la vreo 6-7 ani dupa final (long live project-free periods!). Cu alte cuvinte e destul de fresh, chestie care probabil are un impact in cum percepi filmul. Pentru mine a venit ca un soi de epilog la episodul final - quick recap: Walter White mitraliaza la propriu sau figurat cam pe toata lumea care intra in categoria "bad", inclusiv pe sine. Mai putin pe Jesse Pinkman, cel mai vechi asociat al sau, care am putea zice ca si-a cam ispasit pacatele cu o pedeapsa de un an de carcera si sclavie ca preparator expert de metamfetamina. Cam asta-i subiectul in "El Camino": chinurile lui Pinkman in perioada respectiva si fuga spre o viata noua dupa final, in ordine cronologica: gasit masina, gasit bani, pierdut bani, gasit varianta de scapare spre Alaska, re-gasit bani si inchis niste conturi, final escape.

Exista si suficient material post-"Breaking Bad", dar avem si multe flashbacks care trimit la secvente de interactiune cu alte personaje din vechea serie. De asta spuneam ca momentul in care ai urmarit-o are probabil un impact in cum percepi "El Camino". La o pauza de 6 ani dupa final probabil sunt sanse sa-ti placa mai mult, si pana la urma are si sens tot materialul "retro" ca sa-ti mai aduca aminte una-alta. Daca il vezi imediat dupa serie, iti lasa o usoara impresie ca parantezele inserate ici-colo n-au cine stie ce justificare. De exemplu avem o secventa cu un pranz oarecare de pe vremea cand Walter White & Jesse Pinkman erau parteneri de meth cooking. Era probabil foarte dezamagitor sa avem zero Walter White in "El Camino" pentru cineva care ar fi luat pauza de la "Breaking Bad" din 2013. Pe de alta parte, secventa in cauza nu e decat, asa cum am zis, o paranteza = n-aduce cine stie ce in plus la ce avem in rest aici. In orice caz, pe ansamblu e un film ok, si aduce un sentiment de "closure" care poate ramasese un pic incomplet la finalul seriei. Cam atat for today, 'til next time: stay safe ;)

Rating: 3.5 out of 5

Brawl in Cell Block 99 (2017)

Pe principiul de a incerca sa ma duc totusi cu sacul la pomul laudat, dupa ce-am vazut "Bone Tomahawk" depre care-am scris data trecuta + "Dragged Across Concrete" acu' mai multa vreme in urma, am zis sa incerc si ce mai ramasese din scurta pana acum filmografie a lui S. Craig Zahler: "Brawl in Cell Block 99". Mai ales ca ratingurile nu-s chiar rele. Well, bad choice. Dar de alta nu cred ca am timp in cat a mai ramas din saptamana asta, deci asta-i subiectul de azi.

Bradley Thomas e un tip cu principii care dupa ce se trezeste concediat fara preaviz dintr-un service auto + pe punctul de a fi parasit de nevasta, ia decizia radicala sa inceapa o cariera mult mai profitabila de caraus de droguri. Job care pentru scurt timp intr-adevar reuseste sa-i plaseze viata pe o panta ascendenta - casa noua, mariaj fericit, un copil pe drum. Pana ce un transport se lasa cu probleme din cauza unor colaboratori de data asta fara principii care ataca un echipaj de politie. Intre decizia de a le tine partea sau a fugi, Bradley alege optiunea cea mai nefericita pentru el - trece de partea politiei in schimbul de focuri. Chestie care in prima faza pare sa-i promita o sentinta mai mica sau chiar sa-l scape de pedeapsa. Dar cum Bradley, om cu principii dupa cum ziceam, refuza sa-si denunte seful, se trezeste inchis pe sapte ani. Partea proasta vine insa la o zi dupa condamnare - un vizitator necunoscut ii da un task aparent imposibil - sa ucida pe cineva din alta inchisoare, cu amenintarea ca altfel ramane fara sotie si copil.

Ca si in celelalte doua filme amintite mai sus, din perspectiva negativa si aici avem cam multa violenta (ceva mai decent dozata totusi...), si un final nu foarte happy. Din pacate, spre deosebire de "Bone Tomahawk", partea pozitiva care iesea in evidenta acolo lipseste. Dialogurile is ok-ish, dar "the witty factor" e departe totusi de ce-am avut dincolo. Interpretarea la fel: ok-ish. Peste toate filmul are asa un aer de productie ieftina de serie B, care dincolo parca nu se simtea atat de prezent in ciuda unui buget tot mic. Mai avem si niste exagerari evidente cu niste imagini de ev mediu dintr-o inchisoare de maxima securitate cu celule amenajate in niste hrube, poate credibile prin alte tari dar nu in US. Singurul plus care ar merge punctat ar fi un soi de twist care intrerupe o desfasurare destul de liniara. Desi, daca ma gandesc unde duce twistul asta...

Rating: 2.5 out of 5

Bone Tomahawk (2015)

Am vazut nu foarte demult "Dragged Across Concrete", un alt film scris si regizat de acelasi S. Craig Zahler, ca si "Bone Tomahawk". Doua chestii nu mi-au placut acolo, finalul un pic cam nefericit + vreo doua scene cam exagerate ca violenta. Aceleasi probleme - in special ultima - le am si cu "Bone Tomahawk". Pe de alta parte, ce mi-a placut in "Dragged Across Concrete" au fost dialogurile. Iar in "Bone Tomahawk" stam si mai bine la capitolul asta, fiind principalul motiv care m-a convins sa aleg filmul ca subiect de blog.

Contextul e plasat undeva in vestul salbatic, la propriu si figurat, aproape de granita cu Mexicul. Filmul debuteaza cu doi hoti care dupa ce jefuiesc o tabara din desert, se trezesc atacati pe un teritoriu indian. Doar unul din ei scapa, iar actiunea se muta seara peste cateva zile intr-un orasel minuscul, unde respectivul nelegiuit isi gaseste destinatia. Nu trece mult si individul ajunge pe lista de "suspecti" a ajutorului de serif de rezerva - "the backup deputy", un batranel vaduv care pare sa se cam plictiseasca de prea mult timp liber. Si asa ne trezim in situatia in care hotul se alege cu un glont in picior expediat de seriful local care pare sa aiba un obicei nefericit de a reactiona in modul asta fata de cei care incearca s-o ia la fuga in loc sa-i raspunda la intrebari. Treaba neplacuta si pentru sotia unui cowboy local, singura calificata aparent pentru extractii de gloante si in concluzie solicitata in miez de noapte pentru o operatie de genul asta. Problema e ca nu mai ajunge acasa pana dimineata, cand se constata disparitia ei, a hotului, a ajutorului prim de serif ramas responsabil cu paza, cat si a unor cai dintr-un grajd. Urmele: cateva sageti si un cadavru intr-o stare greu de descris, analizate de expertul local indian conduc la o concluzie sumbra - atacul a fost condus de un trib izolat de canibali, ce traiesc in pesteri si nu intra in contact cu nimeni, condus spre oras de hotul care le-a calcat prin curte. In ciuda avertismentelor, seriful nu prea are de ales si formeaza o potera pentru recuperarea disparutilor impreuna cu ajutorul de rezerva, sotul disparutei avand un picior in atele si inca un tip ramas cu traume din copilarie din interactiunea cu indienii. Si asa, plecam la drum...

Cum spuneam, forta filmului sta in dialoguri in principal, si in al doilea rand in interpretare. Dar scenariul ramane baza. Se vede ca autorul mai scrie si literatura. Am mai vazut niste comparatii cu Tarantino, mai ales ca filmul a iesit in acelasi an cu "Hateful Eight", dar nu-i in aceeasi categorie. Mie mi s-a parut mult mai inteligent ca si constructie de replici. Avem un soi de umor care alterneaza undeva intre sec si negru, care poate l-am mai intalnit doar pe la Jim Jarmusch ("Ghost Dog") sau Martin McDonagh ("Three Billboards Outside Ebbing Missouri", "Seven Psychopats", "In Bruges"), desi parca are o nuanta mai aparte aici. Ramanem insa cu problema de violenta exagerata, care in particular se rezuma la o singura scena dar care e foarte greu de urmarit. Practic, eclipseaza din punctul asta de vedere cam tot restul filmului, fiind intr-un contrast puternic. Pot sa inteleg ideea de soc, dar nu cred ca serveste la altceva aici decat la o reclama care nici nu-i foarte onesta avand in vedere derularea relativ pasnica a actiunii pe majoritatea duratei. Ca idee n-am reusit din prima sa gasesc un poster care sa nu aiba si "brutal" ca tagline. Na... poate la unii prinde, mie mi-a stricat ratingul, dar filmul merita totusi pentru ce mai avem in rest.

Rating: 3.5 out of 5

Prospect (2018)

Am avut in intentie sa ajung sa vad "Ad Astra" weekendul asta dar n-am mai apucat, deci m-am multumit cu alt SF care l-am gasit mai la indemana = "Prospect". Not that bad, numai ca nush in ce masura chiar respecta eticheta de SF...

Undeva in viitor, pe o planeta indepartata cu atmosfera irespirabila, un tip si fiica lui incearca o operatiune de "prospectare" (vorba titlului), mai precis recoltarea unui soi de pietre pretioase crescute de o planta indigena. Ceva in genul productiei de perle, dar cu un ingredient acid la mijloc care sa faca operatiunea foarte dificila. Pana aici avem SF. Mai departe aflam ca n-ar fi singurii in cautare de avere pe planeta, iar (light spoiler) dorinta de imbogatire rapida a tipului nu-i aduce un sfarsit prea bun. Mai grav, naveta de plecare se strica, filtrele de oxigen se epuizeaza, si fata ramasa singura de voie de nevoie ajunge sa faca echipa intr-o tentativa de scapare cu un prospector rival. Hai ca deja am ajuns la jumatate :) Restul in film...

Dupa cum spuneam, desi elemente de SF sunt daca stau si ma gandesc acum retrospectiv destule, parca senzatia care ti-o lasa la final e a unui soi de action/thriller care ar fi putut foarte bine fi plasat si undeva prin jungla amazoniana. Povestea e destul de simpla si liniara, dar cumva filmul nu plictiseste. Ba o arma cu un singur foc si evident nevoie de mai multe, ba un filtru de aer care expira, ba nevoie de o alifie pentru rani infectate, ba un bastinas cu intentii ascunse, ba alti mercenari in cautare de avere. In linii mari e un fel de plimbare de o ora jumatate printr-un mediu total neprietenos, cu mici, dar fara mari surprize. Care totusi te prinde :)...

Rating: 3.5 out of 5