Secrets & Lies (1996)

IMDb-ul pune doua taguri pe "Secrets & Lies": comedy + drama. Din pacate IMDb-ul nu are si proportii la taguri, iar ordonarea presupun ca e alfabetica. Deci, warning - ce-avem aici e undeva la 95% drama, si poate un 5% de umor amar. Din fericire, asta nu strica filmul (ma rog, cel putin daca nu cauti o comedie).

Intriga e cam lunga chiar daca merge cumva pe doua linii de actiune. In mare ne introduce contextul unei familii din suburbiile londoneze ale anilor '90. Pe de o parte avem o mama singura de conditie modesta, lucratoare intr-o fabrica, in prag de depresie si in conflict continuu cu o fiica ce e pe cale sa-si sarbatoreasca a 21-a aniversare. Cu ocazia asta, unchiul fotograf, cu ceva mai mult succes pe plan financiar cel putin, incearca sa planifice o reuniune la un gratar. In paralel, o optometrista adoptata decide dupa decesul ambilor parinti sa-si caute mama naturala. Probabil nu-i o surpriza foarte mare unde duce firul investigatiei.

Filmul e construit pe toata povestea asta, crescand treptat si lent un nivel de tensiune pana spre intrunirea apoteotica din final. Riscul e ca poate plictisi daca n-ai rabdare sa digeri toate elementele cu rol simbolic - de exemplu sedintele de fotografie care insista indirect pe ideea ca nu prea exista om obisnuit fara probleme. Toata desfasurarea asta lenta e menita de asemenea sa defineasca cat mai in detaliu personajele, actorii facand o treaba extraordinara din punctul asta de vedere. Iar caracterele sunt relativ diverse, asa incat pana la final sunt sanse sa incepi sa relationezi unul sau altul cu propria existenta. Asta e probabil punctul forte al filmului, neavand cine stie ce valente tehnice cinematografic. Probabil scenariul ar putea fi usor adaptat si pentru o piesa de teatru. Finalul are un varf previzibil de conflict, dar vine si ca o eliberare care din nou in functie de persoana probabil poti s-o simti destul de puternic ca impact. Nu atat strict legata de situatiile de familie din film cat de situatiile incalcite de familie in general vorbind unde e cateodata ingrozitor de greu sa mentii un echilibru. Dar na, cum imi spunea cineva odata "families are always getting complicated" :)...

Rating: 4 out of 5

The Kid Who Would Be King (2019)

Am pierdut numarul la cate reprize mi-a luat sa vad "The Kid Who Would Be King". Cred ca e un record personal, undeva la vreo 6-7. Culmea e ca prima parte a filmului care am fost nevoit s-o fragmentez mai tare mi s-a parut mult mai ok ca a doua jumatate. Long story short: avem o reinterpretare a cavalerilor mesei rotunde unde rolul lui Arthur il ia un baiat de prin Londra care scoate Excalibur dintr-un pietroi pierdut pe langa un santier, moment din care e sortit sa salveze tara. De Morgana + o hoarda de undead care urmeaza sa atace la urmatoarea eclipsa = in 4 zile.

Filmul e undeva intre Narnia si Harry Potter. Adica publicul tinta e undeva la 10-15 ani, dar nu-i chiar simplist, adica digerabil si daca esti mai bosorog. Am zis sa-l vad desi n-aveam sperante mari pentru ca a trecut ceva timp de cand am prins un fantasy decent. In anumite parti as zice ca e chiar mai promitator decat exemplele amintite. Problema e insa ca simti ca vine incet incet si o parte care ori e prea for kids, ori frizeaza ridicolul. Si vine... dupa care trece... dupa care vine iar. Anyway... on the plus side:
- e mai fantasy decat lasa trailerul sa se vada
- are un production design de top (chiar surprinzator), VFX decente si imagine faina
- coloana sonora are un fine touch de synth, care abia il simti, da aduce mult
- Patrick Stewart ca Merlin in varianta old

Din pacate partile alea care frizeaza ridicolul is parca un pic prea... cringe, ca tot ii la moda termenul... Dar s-ar putea sa fie o chestiune de gust = pentru tot restul merita o sansa. Si pentru 10-15 ani indubitabil e chiar ok.

Rating: 2.5 out of 5 ( din perspectiva 30+ ;) )

Infinitely Polar Bear (2014)

Families are complicated. Asta e aproape axiomatic. Ce avem in "Infinitely Polar Bear" e un exemplu. Nici prea light, nici prea dramatic...

Undeva prin anii '70... Cam Stuart, un ex-hippie din Boston, de familie buna e diagnosticat cu bipolar disorder = comportament maniaco-depresiv. Problema e ca omul are si doua fete, iar sotia, Maggie, se decide ca e mai sanatos sa le ia si sa se mute separat. Cand situatia financiara ajunge critica, si dupa ce personajul principal iese din spital reabilitat cat de cat, Maggie se decide ca nu exista alta cale decat un MBA in New York pentru gasit o slujba mai buna. Si singura optiune pentru lasat copiii pare a fi sotul. De aici incolo...

Avem o life drama cu accente comice pe ici pe colo, un pic de romance, si foarte cuminte as zice fata de asteptarile formate dupa introducere. Chiar prea cuminte cred avand in vedere aparenta intensitate a sindromului bipolar de la care plecam. Din punctul asta de vedere as califica ce avem aici in zona average family movie. Pe de alta parte, pot aprecia acuratetea in cateva puncte, poate nu asa evidente... de la mici aspecte ca alternanta periodica intre viata dezorganizata si nevoia unor repere de ordine, pana la capacitatea destul de obisnuita a unui maniaco-depresiv de a-si constientiza problema. E cred unul din putinele cazuri care trece cumva peste paradoxul: "If I know I'm insane then it means I'm not insane". Concluzie: parca totusi prea simplu, dar probabil placut :) ... A, si sarbatori fericite ;) cat mai e din ele!

Rating: 3 out of 5

Incendies (2010)

Ar trebui sa scriu o recenzie mai rasarita la "Incendies". Chit ca nu e chiar the ultimate masterpiece, iar desfasurarea in prima parte e mult prea lenta. Dar cu parere de rau, n-am dispozitia necesara. Tot ce pot zice, in spiritul filmului, e ca familiile sunt complicate. Asta si ... Sarbatori Fericite! :) ...

Rating: 4 out of 5

Blue Jasmine (2013)

Nu-mi place Woody Allen. Mi s-a parut totdeauna supraapreciat, mai ales in conditiile in care in fiecare an (chiar nu stiu, si n-am chef sa ma uit acum cand a fost vreunul de pauza) filmul "nou" lansat nu e in mare prea mult peste un amestec de situatii din vreo alte 5 productii precedente. Asa ca sincer nu stiu exact cum si de ce am ajuns sa vad "Blue Jasmine". Mai ales ca rezumatul, trailerul, si asteptarile de la un film de Woody Allen cam eticheteaza productia ca un "girls movie" (oricat de stereotipic ar suna asta) ...

De fapt stiu. Am avut vreo trei motive. Unu: ca probabil va ajunge sa prinda (ca mai in toti anii) ceva nominalizari pentru Oscarurile de la anul si cum de obicei ma chinui sa fac un soi de coverage ... Doi: era o ocazie buna s-o vad prima data pe Sally Hawkins intr-un rol mai consistent (don't ask). Trei: pe unde am rezidenta, ultimul weekend de septembrie coincide cu un wine fest regional (a se citi: seara centrul ajunge ca o cutie de sardine, pentru analiza compozitiei atmosferice e recomandat un alcoolmetru iar nivelul de decibeli ma face sa multumesc cerului ca am prins chirie spre periferie) .. anyway, cum probabil e ultimul an cand mai am ocazia sa asist la cel mai important social event din viata orasului, am decis sa nu ma mai incui in casa si sa trag obloanele dar aveam nevoie si de o portita de scapare din vacarm + o motivatie aditionala ca sa-mi misc ciolanele pana spre centru. Deci, asa am ajuns sa vad "Blue Jasmine".

Am facut o introducere dubla pentru ca nu am chef sa scriu despre film. Fara sa ma gandesc prea mult, e cred cel mai bun film care l-am vazut in regia lui Woody Allen (clar peste "Midnight in Paris" ca sa iau ceva recent comparativ). Nu stiu daca impresia asta e foarte obiectiva. Descrierea situatiei de start ar suna cam asa: O tipa din lumea buna a New York-ului (Cate Blanchett) ajunge la ruina dupa ce sotul e implicat intr-un scandal de frauda, sinucigandu-se in inchisoare. Ca urmare, respectiva trebuie sa vanda cam tot ce detine pentru acoperit datoriile, ajunge intr-o stare psihica deplorabila si e nevoita sa se mute temporar cu sora vitrega (Sally Hawkins), vanzatoare intr-un supermarket din San Francisco. Ca orice scenariu marca Woody Allen si cel de fata se invarte in jurul problemelor si relatiilor de cuplu, dintre cupluri, dintre prietenii cuplurilor, oricum intr-un cerc care nu prea trece de 10 indivizi. Nimic nou in asta. Ce e nou, cel putin la cat am vazut eu (poate exceptand "Match Point" ca sa fiu fair) e ca in ciuda unui label de comedie pus pe IMDb, filmul e mult mai profund si genul de drama (si doar drama) e mult mai potrivit pentru o eticheta.

Din nou, nu stiu cat de obiectiv sunt, probabil nu prea, pentru ca in loc de ceea ce ar fi trebuit (dupa asteptari) sa fie ceva usurel a la "Vicky, Cristina, Barcelona", "Midnight in Paris" sau altele, am asistat la ceva care s-a relationat more or less cu some real life facts. N-am chef sa elaborez si din cauza asta cum ziceam nici despre subiectul filmului sa scriu prea multe. M-as rezuma doar la a aprecia interpretarea lui Cate Blanchett care lasa in urma cam tot restul distributiei ( in ciuda motivului de la punctul doi de undeva mai sus :) )

Cat de subiectiv as fi, finalul filmului cred ca imi da dreptate vis-a-vis de categorizarea, aproape exclusiv, ca drama. Am avut un sentiment destul de ... "surreal" sa-i zic la iesirea din cinema, mai ales in contextul inconjurator de euforie generala si atmosfera de carnaval. Am simtit nevoia de gasit o strada pustie in ruta spre casa ca sa diger modul in care s-a incheiat (ceea ce in mod normal pe unde stau la 22:30 e quite easy to get, dar in cazul de fata a fost imposibil). As fi vrut alt sfarsit. Macar unul mai complet, cum o fi, dar mai complet ... Efectiv, mi-a fost frica ca ultima scena e ultima.

Rating: 4 out of 5 (edit: se pare ca dintr-o eroare de copy-paste la template-ul de embed trailer am trecut initial 3 din 5 .. o fi fost mai la obiect, nu stiu, dar cum pe IMDb i-am dat 8 din 10 prefer sa fiu consistent si pe blog)