Se-ntampla rar chiar sa vreau sa scriu o intrare de blog despre un film si sa n-am habar ce as putea scrie. Cred ca in istoria blogului astuia am avut doar vreo doua-trei situatii in care mi-am stors creierii sa compun o postare pentru ca am simtit nevoia sa punctez un titlu, fiind constient insa din start ca nu prea stiu ce sa zic in afara ca filmul e bun. Ma rog, inconstient e posibil sa fi fost mai multe cazuri :) Ce-i sigur e ca pentru "Suzume" suntem intr-o situatie de genul asta. So...
Aici avem un anime in care povestea de background e un soi de fantasy japonez in care un vierme gigantic intruchipand cutremurele si alte dezastre naturale care se abat periodic asupra arhipelagului nipon scapa periodic prin niste usi pe care cineva, un asa zis "closer", trebuie sa le-nchida. Acel cineva se intalneste intr-una dintre operatiunile respective cu Suzume, o adolescenta in drum spre scoala, care ajunge sa preia rolul respectiv. Iar de aici incepe un periplu semi-fantastic care insa, in opinia mea e asa cum am zis de fapt doar un background story. Sau un context de construit metafore foarte.. abstract, in ciuda aparentelor.
Sa trecem repede peste partea tehnica unde, pentru un anime, experienta vizuala chiar merita. Imi pare rau ca l-am ratat pe big screen unde surprinzator a ajuns in primavara si prin cinemaul local. Acum ajungem la partea unde nu prea mai stiu ce sa zic. Ca in alte anime-uri mai "clasice", unde evident Miyazaki vine in minte, sunt pasaje suficient de rupte de real incat sunt greu interpretabile si poate chiar greoaie ca lungimi de pelicula. Totusi si astea fac parte din sirul de metafore ce se intinde pe tot filmul, si care cred ca se pot plia cumva de la persoana la persoana in functie de propria experienta de viata, iar asta e bucata interesanta - cineva poate gasi ceva anume in istoria proprie si relationa cu o parte din ce vede probabil intr-un mod foarte diferit de altcineva, dar cred ca aproape oricine ar fi atins cumva de macar o bucatica din film. Probabil suna cam criptic ce zic, dar e mai practic de experimentat pe cont propriu si vazut daca-i asa. Maybe I'm wrong :)
Stiu ca-s relativ intarziat fata de data premierei a ceea ce pare a fi o prima iteratie dintr-o serie "Dungeons and Dragons", dar 1) n-am prea avut timp de filme in ultima vreme si 2) n-aveam prea multa incredere in subiect. Asa ca m-am hotarat mai greu sa-l vad. Dar probabil atat 1 cat si 2 au avut o contributie subiectiva la impresia finala = am primit clar ceva peste asteptari.
Ca sa clarific un pic punctul 2 de mai sus, nu-s chiar complet strain de universul D & D. Acum vreo 15-20 de ani (cand timpul liber era altul) am avut un oarecare contact cu nisa de jocuri video plasata in universul fantasy cu acelasi nume, plecat long long ago din zona de board games. Suficient contact cat sa-mi dau seama ca gramezile de quest-uri repetitive gen vorbit cu personajul X din taverna Y pentru gasit obiectul Z din locatia Q amestecate intr-o increngatura tipic supra-complicata, fac greu de crezut ca poate fi extras un story decent de film. Dar uite ca se poate. Daca e ceva de pus in top la aprecieri legat de productia de fata, e scenariul. Intr-un univers fantasy destul de comun cu ce mai exista deja = oameni, pitici, druizi, vrajitori buni, vrajitori rai, dragoni, etc, cumva avem o poveste care nu pare fumata. Pentru cunoscatori pastreaza feeling-ul D & D printr-o serie de nuante cum ar fi: ansamblul de personaje diferite, fiecare cu abilitatile lui - "the party" - tipic unui joc, notiunea de NPC-uri = non-playable characters pe care le poti adauga temporar la party dar la un moment dat isi vad de viata lor, questurile clasice de care ziceam mai sus, si altele. Pentru necunoscatori nuantele astea nu se observa dar nici nu deranjeaza pentru ca filmul adauga oricum o doza de umor excelent plasata in asa fel incat sa ia la misto toate aspectele care i-ar plictisi pana si pe cunoscatori = de ce o vraja de interogat zombie necesita musai 5 intrebari daca tu ai nevoie de doar doua, de ce trebuie sa ai un traseu mai imbarligat decat tot ce-ai vazut prin filmele cu Indiana Jones ca sa poti trece un pod, si iar altele.
N-am spus mai nimic despre subiect, nu? Pentru ca subiectul este unul tipic de D & D, adica ce spuneam mai sus - avem eroii povestii prinsi in descalcirea unor ite incalcite a ce se dovedeste un complot diabolic al unui necromancer de a acapara lumea celor vii via o vrajitoare malefica care ajunge la putere printr-un escroc ce uzurpa tronul din... Ma rog, chiar conteaza mai putin cate ite avem ci mai mult cum is legate, cu tot ce vine pe langa script = actorie, sunet, imagine, pentru care descrierea scrisa aici e inutila; mai bine de vazut filmul. It's refreshing ;) Si nu prea-s intr-o perioada in care sa zic asta despre orice, oricat de subiectiv as fi dupa niste asteptari joase.
Din pacate in ultimele luni n-am prea avut vreme si nici dispozitie sa vad prea multe filme. Cumva insa am ajuns sa-mi ocup orele dinainte de somn cu cele doua prequel-uri din titlu lansate pentru "Game of Thrones", respectiv pentru "Lord of the Rings", si desi nu prea obisnuiesc sa scriu despre productii tv am zis ca poate merita o intrare (+ ma chinui sa nu las blogul sa moara de tot). In plus, in momentul lansarii aproape simultan, cele doua serii imi pareau comparabile, de unde si ideea de a le pune una langa alta, desi nu prea mai am aceeasi opinie la final de sezon unu.
"House of the Dragon" are un parcurs telenovelistic in care avem dragoni ca unic element de fantasy, in timp ce "The Rings of Power" e un fantasy pur, sau cel putin cam asta s-ar dori sa fie. Cam aici se incheie bias-ul meu negativ relativ la prima, respectiv pozitiv la a doua. Telenovela (care nu e surprinzatoare dupa linia din GoT-ul original) e imbracata intr-un scenariu scris foarte inteligent, care cumva reuseste sa mascheze lungimile tipice in care nu se intampla mare lucru, culminand cu un "refresh" extrem de eficient in partea a doua dat de un salt de cativa ani care iti zice in subliminal: poftim, n-am incercat sa stoarcem episoade inutile ca sa umplem un sezon, tocmai atunci cand incepea sa para ca spre asta tinde. De cealalta parte, cu toate elementele de fantasy pe care se chinuie sa le bifeze LotR, si in ciuda unei serii scurte limitata la 8 episoade, scenariul e ingrozitor de "economic" in dezvoltare narativa. Practic daca extragi cateva elemente cheie in special din vreo trei episoade (1,6,8) e suficient probabil sa poti sari direct la seria 2 cand o fi sa fie released. Restul da o senzatie de umplutura suplimentand si cu o caruta de clisee, care o fi normal sa apara intr-o productie filmica, dar nu prea-i normal sa ajunga atat de evidente. Poti sa ai un cliseu intr-un script, dupa care o serie de dialoguri naturale, dupa care iar un cliseu, etc. Dar aici sunt pasaje continue, pe minute lungi de schimburi de replici, care te duc la intrebarea "clasica" - cine naiba vorbeste asa? Se vede clar lipsa de experienta a celor doi lead writers care la un quick check pe IMDb sunt la prima productie practic din cariera.
Daca zona narativa e "the root of all evil", mai limitat in GoT, si mai amplificat in LotR, din pacate balanta dintre cele doua e dereglata complet de restul elementelor de productie. Daca GoT beneficiaza de un production design de exceptie pentru o serie tv, LotR e departe de a justifica titluri de prin presa online care o refereau la un moment dat ca "the most expensive series ever". Comparatia e aproape inutila. Doar partea de CGI din LotR care e fie neglijenta sau absenta uneori, duce la scene absolut hilare ca amploare cum ar fi batalia pentru Southlands intre oameni si orci limitata la o mana de locuitori ai unui satuc de cateva case, care cumva mai au si bafta sa fie gasiti pe harta de intaririle venite de peste mari si tari - la propriu - ce isi mai si sincronizeaza perfect debarcararea si viteza cailor ca sa pice fix cand e sa schimbe soarta luptei (am zis ca scenariul e "root of all evil"). Pentru ceva comparabil ca amplitudine, se poate lua scena incoronarii din penultimul episod din GoT, unde nu stiu cat e figuratie si cat e CGI, lasand dragonul la o parte, dar in orice caz secventa e impecabil lucrata, avand grija la detalii aparent banale cum ar fi dimensiunea cadrului in care se desfasoara. In plus, daca tot am ajuns aici, e una din cele doua scene din GoT care creeaza un impact emotional puternic pe privitor prin tot ce le sustine, inclusiv actori si coloana sonora, cea de a doua fiind scena intrarii regelui din sala tronului din antepenultimul episod. Ambele sunt construite atent si ar putea foarte bine sa fie in sine un subiect de analiza si discutie ceva mai lunga in genul a ce include New York Times in seria "Anatomy of a Scene". In LotR nu prea avem asa ceva, poate cu exceptia finalului de episod 6 cand vedem practic crearea Mordor-ului, dar pana si asta mi s-a parut partial ratata regizoral fiind cred posibil sa fie scos mai mult din secventa respectiva. Comparativ (more-or-less), cu spoiler alert-ul de rigoare, in final am inclus o captura cu fiecare din ce-a ajuns pe Youtube (desi nu stiu cat rezista).
Alte capitole la care GoT straluceste iar LotR se chinuie sunt castingul si coloana sonora. Se vede din nou aici probabil experienta echipei de casting a HBO-ului. In general nu prea imi place sa exprim opinii despre actori pentru ca-s subiective, dar aici diferenta pe ansamblu e evidenta. Cu unele exceptii, in LotR avem destul de mult "flat acting". E drept ca din nou... daca scenariul iti da clisee pe banda, cam tre' sa te chinui sa scoti ceva credibil. Pe soundtrack pana si tema de main title a lui Ramin Djawadi reciclata din GoT-ul original are un impact mai puternic decat cea a lui Howard Shore din LotR, aparent contractat special pentru asta. In rest Bear McCreary care semneaza score-ul general din cadrul episoadelor e un compozitor bun, dar pana si in "The Walking Dead" i-au luat vreo cinci sezoane pana sa scoata o bucata care sa rezoneze cu o scena atat de bine incat sa-ti ramana in minte si eventual s-o cauti dupa. Aici deocamdata e complet "forgettable".
Trebuie sa zic ca nu-s deloc un fan prequels - totdeauna mi s-au parut exemplul perfect de a gasi o oportunitate pentru a stoarce un subiect uzat. Plus, intr-un sequel macar ai o noua finalitate pe care astepti s-o descoperi. Intr-un prequel cam stii finalul, ceea ce din punctul meu de vedere taie mult din potentialul narativ de a-ti capta atentia. Pe langa asta, la "House of the Dragon" am plecat cumva cu asteptari mici dupa finalul compromis din GoT-ul original, iar de la "The Rings of Power" cu ceva mai mari dupa experienta de acum cativa ani cu adaptarea Amazon pentru "The Man in the High Castle" (excelenta). Ceea ce evident a contribuit probabil la un efect complet invers in parerea pe care mi-a lasat-o in final primul sezon din cele de mai sus... Oricum, sentimentul meu e ca LotR n-are sanse mari sa creasca in nivel daca nu-si schimba radical echipa de productie, iar pentru GoT cred ca e relativ greu sa se mentina fara sa fie afectat de aceleasi probleme de parte narativa, dar om vedea.
Pare simplu dar e foarte complicat sa-ti pui o dorinta care stii sigur ca se va indeplini. E aproape imposibil sa ajungi la trei. Cel putin asta transmite "Three Thousand Years of Longing". Printre multe altele...
Alithea e o femeie singura cu o cariera universitara in zona literelor, si mai precis in nisa mitologiei, legendelor, istoriilor fantastice in general. In timpul unei deplasari la Istanbul gaseste intr-un bazar "lampa" (= sticluta de fapt) fermecata, cu un duh ce ii prezinta oferta standard de trei dorinte. Ce nu-i asa standard e ce intra in prezentarea ofertei odata ce Alithea, cu experienta povestilor cu pestisori de aur terminate prost, are indoieli. Aici avem de fapt mai toata desfasurarea filmului in care aflam din experienta de trei mii de ani a duhului cam ce side effects poate avea o decizie pripita, si cat de intortocheate sunt caile unde poate ajunge.
Filmul are in prima faza un aer de "1001 de nopti" amestecat cu baronul Munchausen sau "The Fisher King" ale lui Terry Gilliam. Nu e insa nici una nici alta. Se simte un pic din haosul tipic lui George Miller ("Mad Max"), dar e un haos calm si parca mai... organizat, in ciuda complexitatii la care ajunge. Filmul avanseaza mult pe diversele fire ale istoriei vietii duhului si a dorintelor pe care le-a mai avut de implinit, cam prea mult si cu multa naratiune, desi suntem purtati intr-un festin vizual prin alte epoci ceea ce mai compenseaza. Cateodata istorisirea ajunge atat de densa incat pare ca tinde mai degraba spre un audio-book cu tenta filosofica. E potrivita daca esti trecut de o varsta si ai o dispozitie necesara pentru a medita la diverse intelesuri pe care le poti extrage si corela eventual cu propria experienta de viata. Dar din pacate pierde clar la capitolul "engagement" pentru un spectator ceva mai putin obosit pe care cred ca s-ar putea sa-l plictiseasca. Pe mine, din fericire, sau mai degraba din nefericire :-) m-a prins in prima categorie de mai sus...
Episodul "The Green Knight" probabil poate fi considerat ca un soi de basm al lui Harap-Alb in folclorul britanic. Evident subiectul difera, dar tot un "quest for glory" si calatoria initiatica e la baza. Eu nu mai tin minte toate detaliile din poveste, deci sper sa nu gresesc, dar din vagi amintiri cred ca Harap-Alb e totusi mai complex. De asta cand am auzit de ecranizarea de aici mi s-a parut ca are un potential filmic relativ redus. Raman cumva la aceeasi opinie si dupa vizionare, limitata insa la partea narativa. In rest, "The Green Knight" e o lectie pentru ce se poate face din pdv vizual intr-un film, chiar si pe un subiect aparent simplu.
Tind sa cred ca regizorului, David Lowery, i-a convenit de minune spatiul lasat de vagile legende din seria Arthur si cavalerii mesei rotunde, unde intra si cea de fata. E un context care da intr-adevar o libertate de expresie. Pe de alta parte, pentru cineva care nu stie nimic despre subiect tocmai libertatea asta de expresie cred ca incurca. E cred una dintre putinele situatii unde e recomandabil sa stii dinainte povestea ca sa intelegi ce doreste sa transmita filmul. Cam ca la o piesa de teatru cunoscuta pe care cand o vezi a nu stiu cata oara poti aprecia mai degraba modul cum e pusa in scena decat subiectul.
Candva am citit o varianta scrisa a legendei, iar din ce mai tin minte amestecat probabil si cu ce mi-a mai reamintit filmul, povestea era cam in felul urmator. "The green knight", un personaj misterios isi face aparitia intr-o zi de Craciun in fata regelui Arthur propunand un joc: se ofera sa fie lovit de oricine doreste in conditiile in care cine o face are suficient curaj ca dupa un an sa primeasca aceeasi lovitura. Gawain, cel mai tanar dintre cavalerii mesei rotunde, si cel mai in lipsa de fapte eroice la activ, e cel care accepta provocarea, crezand ca o rezolva repede decapitandu-si adversarul. Spre surprinderea tuturor insa cavalerul verde isi culege propriul cap de pe podeaua insangerata si pleaca amintindu-i lui Gawain ca intr-un an e asteptat la capela verde pentru a primi lovitura inapoi. Trece anul, si Gawain se vede nevoit a-si onora cuvantul dat, de unde urmeaza si calatoria initiatica despre care scriam la inceput. Spre finalul drumului Gawain poposeste in castelul unui alt cavaler misterios si a consoartei sale, care cavaler ii propune la randul sau un joc - pe timpul cat il gazduieste va pleca la vanatoare iar ce va prinde ii va da in schimbul a ce primeste Gawain cat va sta in casa lui. De aici nu mai retin foarte bine ce era in versiunea originala, cu exceptia faptului ca Gawain isi respecta intelegerea pana spre final cand sotia celui ce il gazduieste, incercand sa il seduca fara succes timp de mai multe zile, il saruta si-i ofera un brau ce-l va proteja de orice rau. Gawain ofera stapanului castelului sarutul primit dar decide sa pastreze braul protector pentru infruntarea finala. Unde cavalerul verde se multumeste doar cu o zgarietura pe gatul tanarului Gawain. Dupa care isi dezvaluie identitatea ca fiind cel ce tocmai l-a gazduit iar zgarietura fiind pedeapsa pentru ca i-a tainuit primirea braului, dar si cumva rasplata pentru ca in afara de greseala asta si-a pastrat onoarea intacta.
Filmul deviaza un pic pe final intr-o interpretare proprie, dar oricum diferentele nu-s departe de varianta de mai sus si nu mai intru in detalii. Initial am fost surprins de turnura luata la sfarsit, doar ca sa inteleg unde a vrut sa ajunga in ultima scena. Dar ca sa pricepi asta cred ca e nevoie sa stii povestea din start. Ecranizarea vine oricum cu o gramada de simbolistica pe care din pacate eu n-am mai avut rabdarea necesara s-o diger. N-as putea sa zic ca plictiseste, dar clar, nu-i un film cu o desfasurare tipica. Principalul atu ramane partea de atmosfera, si in particular ce tine de vizual. Pe scurt, merita sa vezi "The Green Knight" pentru asta. Restul tine de dispozitie.
N-am mai apucat sa vad un film de vreo trei saptamani. Iar acum trei saptamani am ales unul scurt - recomandat pe undeva drept cel mai non-Woody Allen film de Woody Allen: "The Purple Rose of Cairo". Am mai scris de cateva ori ca nu m-a atras niciodata genul de comedie usoara care alterneaza cu drama cu nuanta romantica ce l-a consacrat, dar de-a lungul timpului am mai avut surprize. Iar asta era de mult pe lista... dar ceva parca-mi spunea ca nu-i chiar asa non-Woody Allen.
Intr-adevar, subiectul iese un pic din sfera de grupulet de familie/prieteni/relatii/discutii arhiprezenta in filmografia omului. Avem un element de "SF" - un personaj dintr-un film din perioada anilor '30 reactioneaza intr-un mod neprevazut la un crush subit pentru o spectatoare care dezamagita de sot isi gaseste refugiul repetat in sala de cinema - iese din ecran cu intentia categorica de a-si petrece restul vietii langa cinefila. Ceea ce conduce la o situatie cu o tenta suprarealista care avanseaza in cascada, studioul incepe sa aiba probleme cu filmul si in alte cinema-uri, restul personajelor sunt debusolate pentru ca pelicula nu mai avanseaza, actorul ce interpretase rolul respectiv isi vede cariera pusa in pericol, si tot asa.
N-am sa dezvalui partea esentiala din desfasurare - tot ce pot sa zic e ca ne intoarcem pana la urma intr-un soi de triunghi de relatii cu un scenariu tipic Woody Allen, si cu un final care ne scoate din SF si ne intoarce la realitatea rece. Asta e mai putin deranjant insa. Ce a fost mai dezamagitor e ca pana la un punct filmul chiar creeaza un context suficient de original cat sa aiba potential pentru mult mai mult decat ofera in final. Dar cum am zis, e scurt :)
Din pacate, fiind undeva intre Ketorol si Nurofen pentru niste probleme dentare care se pare ca tin musai sa-mi bata recordul de incapacitare de la fractura de glezna de acum doi ani jumate, n-am cea mai "fericita" dispozitie de scris, asa ca o sa expediez scurt intrarea de fata, desi "WolfWalkers" probabil merita mai mult.
Animatia despre care vorbim are in spate aceeasi echipa din Irlanda ca "The Secret of Kells" si "Song of the Sea", motiv pentru care n-aveam cine stie ce asteptari. Nu ca mai sus numitele n-ar fi bune (probabil), dar... e o problema de gust - pe scurt, fiecare la vremea lui, mi s-a parut un soi de Miyazaki europenizat = multe sensuri prea ascunse care se pierd intr-o feerie difuza irlandeza in locul celei japoneze, si care pe mine m-au cam adormit cand le-am vazut. Avem si aici o idee plecata pesemne din folclorul local - un soi de varianta a mitului varcolacului, cu diferenta ca "WolfWalkers" e ceva mai bine ancorat intr-un fir narativ coerent, care nu m-a mai plictisit. Totul pleaca de la o fata de vanator, muscata de o alta fata cam de aceeasi varsta, dar aflata sub forma unui lup. Mai rau, un lup la conducerea unei haite din padurea din imprejurimi considerata un mare pericol pentru catunul unde e plasata actiunea. Rezultatul, fata vanatorului capata ca in orice "werewolf story" aceleasi abilitati de transformare, chestie total incompatibila cu jobul tatalui insarcinat de un lord protector nemilos sa curete amenintarea din codru cu orice pret.
Mai departe, cum se complica toata istoria las sa fie vazut in film. Ce pot sa zic e ca in ciuda poate a lipsei de twists, povestea e suficient de complexa cat sa merite timpul, iar cumva melanjul intre mit, folclor si actiunea relativ alerta, de data asta reuseste zic eu = nu-i nici prea pretentios in sensuri ca sa duca targetul de varsta prea sus, nici prea pueril ca sa-l coboare prea jos.
"Raya and the Last Dragon" e un film Disney, in buna traditie din ultima vreme a filmelor Disney, si asta cam zice totul = nu te-astepta sa-ti solicite prea mult coeficientul de inteligenta. Da, n-am uitat ca vorbim de o animatie unde main target e pana-n 15 ani, dar cumva aveam asteptari ceva mai mari. Macar e decent ca desfasurare: scurt si nu plictiseste.
Subiectul e o poveste plasata undeva intr-un tinut imaginar din Asia, impartit in 5 regiuni, pustiit la propriu de un soi de demon cu aspect de tornada mov care pietrifica orice vietate atinge. Demon ce cu 500 de ani in urma a fost pus sub cheie de un dragon care a produs un glob magic pentru a face asta. Totul bine si frumos, doar ca una bucata glob nu se imparte egal la 5, iar conducatorii a 4 din cele 5 regiuni au inceput sa pizmuiasca posesorii globului unde apa parea mai clara, iarba mai verde, etc, samd. Si asa, predictibil ajungem la un moment in care globul se sparge (ca sa vezi, fix in 5), tornada mov tasneste din pamant, iar iarba se usuca cam peste tot. Fast-forward cativa ani cand regasim fiecare bucatica de glob in posesia fiecarei regiuni care se chinuie sa tina departe demonul cat sa nu ajunga toti locuitorii in postura de armata de teracota. Mai putin Raya, fiica fostului detinator initial al armei anti-demon, care incearca ce n-a reusit propriul tata - unirea tuturor. Doar ca pentru asta trebuie sa trezeasca si dragonul...
Ei, si deja am cam zis ce intra in primul sfert de ora asa ca ne oprim aici cu spoilerele. Cum ziceam, avantajul filmului e actiunea relativ alerta care te poarta prin toata lumea de poveste in cautarea bucatilor de glob. Ca desfasurare filmul nu e deci chiar asa de slab, dar din pacate e foarte previzibil si cu multe clisee. Probabil productia e una ok pentru categoria de varsta vizata, toata povestea fiind o alegorie usor de inteles. La finalul lui 2016 scriam o intrare despre "Kubo and the Two Strings". Tot o animatie, tot o poveste, tot prin Asia, tot un quest cu mai multe piese de adunat, tot cu o alegorie. Una insa mult mai adanca decat cea de-aici. Dar na, nu era tot Disney...
Nu mi-a placut "Micul Print" cand eram mic in varianta radiofonica pe vinil. Era una din povestile la care finalul mi se parea prea trist. Nu-mi mai aduc aminte daca am citit cartea sau nu la vremea aia, dar daca am facut-o n-a schimbat nimic. Acum cativa ani, cand am auzit de o noua varianta animata pentru "The Little Prince", am zis ca n-ar strica sa vad daca mi s-a schimbat perspectiva, dar am tot amanat momentul. Na ca am facut-o acuma. Verdict: 1. This is not a children's story, cat o fi ea de animata. 2. Intra la categoria - don't try this alone at home, noaptea tarziu cand nu poti sa dormi ca te framanta alte ganduri - un horror s-ar putea sa fie o optiune mai buna :P
Nu o sa ma apuc sa povestesc "Micul Print" acum. E cea mai cunoscuta carte a lui Antoine de Saint-Exupery, nu foarte lunga, si pesemne stie multa lume despre ce-i vorba. Pentru cine nu, cel mai bine e cred de citit iar ce-i de inteles zic eu ca vine ca interpretare personala pentru fiecare. In orice caz, ca sa explic punctul 1 de mai sus, textul e plin de metafore din care poate prinzi si cand esti copil dar cer un nivel de maturitate ca sa le vezi in adancime. De la chestii mai simple de genul "think outside the box" din primele capitole pana la a nu privi nici un sfarsit ca pe un sfarsit din final. Ceea ce explica (partial :) ) punctul 2 de mai sus, precum si interpretarea regizorala a filmului din 2015. Sau altfel zis, n-am rezistat fara sa ma lamuresc de ce povestea nu se termina acolo unde tineam eu minte, si m-am apucat pe la 3 AM de citit ultimele capitole din carte ca sa vad daca nu ma paste vreun Alzheimer.
Probabil ca inca nu, pentru ca finalul cartii e acolo unde stiam eu ca e, parca totusi nu asa trist insa cum mi-l aduceam aminte. Pentru ca asa cum am zis in film se merge mai departe. Intr-o abordare a la "Neverending Story", alta poveste cu multe metafore, in care universul e infinit si viu atat timp cat "there are hopes and dreams", sau na... cel putin cam asa vad eu acum si "Micul Print", ca la vremea cand ascultam vinilul nu vazusem inca "Neverending Story", si nici nu scria "neverending" pe coperta discului :). Ma rog, evident e discutabila versiunea regizorului relativ la continuarea dupa finalul cartii, care poate-i prea Hollywoodish. Si mai discutabila omiterea unor parti din povestea originala. Dar in mare zic eu ca atrage atentia ca totusi finalul povestii, aia scrisa, se termina incert. Sau mai bine zis, ca un final e doar o forma si totdeauna poate mai urmeaza ceva atat timp cat crezi ca mai e loc de intrebari si dupa ;)
"Here, then, is a great mystery. For you who also love the little prince, and for me, nothing in the universe can be the same if somewhere, we do not know where, a sheep that we never saw has −− yes or no? −− eaten a rose... Look up at the sky. Ask yourselves: is it yes or no? Has the sheep eaten the flower? And you will see how everything changes... And no grown−up will ever understand that this is a matter of so much importance!" (Antoine de Saint-Exupery - "Le Petit Prince" - English translation)
In speranta ca nu-i asta cea mai criptica, incalcita, sau boring intrare din blogul asta :) Sarbatori Fericite cu multa liniste si pace ;)
Am pierdut numarul la cate reprize mi-a luat sa vad "The Kid Who Would Be King". Cred ca e un record personal, undeva la vreo 6-7. Culmea e ca prima parte a filmului care am fost nevoit s-o fragmentez mai tare mi s-a parut mult mai ok ca a doua jumatate. Long story short: avem o reinterpretare a cavalerilor mesei rotunde unde rolul lui Arthur il ia un baiat de prin Londra care scoate Excalibur dintr-un pietroi pierdut pe langa un santier, moment din care e sortit sa salveze tara. De Morgana + o hoarda de undead care urmeaza sa atace la urmatoarea eclipsa = in 4 zile.
Filmul e undeva intre Narnia si Harry Potter. Adica publicul tinta e undeva la 10-15 ani, dar nu-i chiar simplist, adica digerabil si daca esti mai bosorog. Am zis sa-l vad desi n-aveam sperante mari pentru ca a trecut ceva timp de cand am prins un fantasy decent. In anumite parti as zice ca e chiar mai promitator decat exemplele amintite. Problema e insa ca simti ca vine incet incet si o parte care ori e prea for kids, ori frizeaza ridicolul. Si vine... dupa care trece... dupa care vine iar. Anyway... on the plus side:
- e mai fantasy decat lasa trailerul sa se vada
- are un production design de top (chiar surprinzator), VFX decente si imagine faina
- coloana sonora are un fine touch de synth, care abia il simti, da aduce mult
- Patrick Stewart ca Merlin in varianta old
Din pacate partile alea care frizeaza ridicolul is parca un pic prea... cringe, ca tot ii la moda termenul... Dar s-ar putea sa fie o chestiune de gust = pentru tot restul merita o sansa. Si pentru 10-15 ani indubitabil e chiar ok.
"The Shape of Water" e un "Beauty and the Beast" in varianta Guillermo del Toro. Daca ai mai vazut ceva din filmografia omului - "Pan's Labyrinth", "Hellboy" sau chiar "Pacific Rim" intr-o cu totul alta nisa, si pana si dezastrul care a fost "Crimson Peak", e imposibil sa nu observi acelasi stil regizoral, si mai particular influenta in vizual & production design. Partea asta aduce mult si aici, dar plusul mai mare vine din alte directii.
Avem o actiune plasata undeva in anii '50-'60, in plin razboi rece, intr-un laborator de cercetari din Statele Unite, unde e adus in mare secret un exemplar dintr-o creatura umanoida pescuita din apele Amazonului, cu abilitati aparent de supravietuire atat sub apa cat si pe uscat. Paranteza: Asemanarea clara m-a dus gandul in prima faza la Abe Sapien, omul acvatic din "Hellboy", mai ales ca del Toro e un punct comun, dar pana la urma se pare ca n-avem nici o legatura directa. So, moving back to the lab, "the Beast" e chinuit repetat de seful securitatii (Michael Shannon). Dar ca in orice institutie, avem un personal de intretinere, iar in personalul de intretinere o avem pe "the Beauty" (Sally Hawkins) - aici o domnisoara cu un simplu job de femeie de servici. Care impartaseste o problema oarecum similara de comunicare cu omul albastru = e muta. Si asa avem inceputul unui "impossible romance", in care mai avem si o conspiratie ruseasca (Cold War context, remember...), dar sa mai lasam si pentru vazut in film ceva.
Plusul mare de care ziceam vine de la actori. Michael Shannon face un personaj negativ total detestabil, dar cea care fura ecranul e clar Sally Hawkins. Interpretarea e de exceptie, mai ales ca nu vorbim de o actrita muta, si nici de ceva in gen "The Artist". Rolul e unul cat se poate de natural. Pe langa actori avem restul de care aminteam in start, si nu e cazul sa mai insist pe detalii tehnice - totul duce la atmosfera creata, una care te prinde efectiv acolo, you're in some gloomy '60s in care de undeva avem culoare. In mod normal, din motive probabil mai mult sau mai putin subiective, nu prea gust romance-urile, but this was nice :) Daca finalul cam fortat n-ar face "the incredible romance" intr-adevar incredible...
Fara legatura intentionata cu sarbatorile importate de sezon, am ajuns si eu dupa multa vreme sa vad in sfarsit "Night Watch", prima parte dintr-o "trilogie" ruseasca (asa zice afisul) care din ce stiu s-a oprit pana la urma la doua filme. Productia il are la carma pe Timur Bekmambetov ajuns mai cunoscut ulterior dupa ce a avut cateva vizite pe la Hollywood pentru "Wanted", "Abraham Lincoln: Vampire Hunter" si ultima versiune de "Ben Hur". De fapt astea se pare ca au venit ca urmare a succesului filmului de fata, care pentru mine intra intr-o nisa foarte restransa a productiilor care nu prea au nici o noima, dar cumva au reusit sa ma tina cu ochii pe ecran.
Exista o poveste care pune de o parte si de alta fortele luminii si a intunericului aflate intr-un soi de armistitiu cu niste reguli nu foarte clar definite (nimic nu-i foarte clar in filmul asta). Avem si o serie de agenti umani de partea luminii care pot vedea alti agenti invizibili care iar nu-i clar cat de umani is, dar pe scurt au rolul sa mentina ordinea asta. Anton, un tip recrutat in tabara buna se trezeste implicat intr-o operatiune de salvare de la dezastru a unui avion care s-ar prabusi daca un blestem aruncat asupra unei blonde ce locuieste intr-un bloc turn nu e desfacut. In paralel, ar trebui sa aiba grija ca fiul lui care nu-i al lui sa nu ajunga hrana la vampiri. Daca tot rezumatul asta pare deja undeva intre prea incalcit si semi-absurd, trust me e mult mai inteligibil comparativ cu derularea actiunii din film. Avem un soi de suprarealism a la "Fisher King" de Gilliam combinat cu o nota de "apocalypse is coming" care seamana cu un mix intre "End of Days", "Omen" si "Warlock II: The Armageddon" (ultimul poate e cam obscur, dar isi are locul lui pe lista).
Filmul sta foarte bine la capitolul vizual si audio. La cat de ok e imbinata atmosfera de final de lume care se desfasoara concomitent cu o seara normala in Moscova, aproape ca i se pot ierta reclamele gratuite la Nescafe. Probabil e o parte din ce m-a tinut treaz cat sa-l vad pana la capat. Chiar si asa am ceva dubii ca o sa mai am rabdare si pentru "Day Watch" (partea a doua) care presupun ca ofera o finalitate mai clara.
Still recycling summer movies... sau mai exact "Snatch" meets "GoT" = "King Arthur"... sau mai exact asta ar fi vrut sa fie dar din pacate nu-i nici alba nu-i nici neagra...
Cand am auzit ca iese o varianta de Camelot related stuff regizata de Guy Ritchie mi-am facut ceva sperante. Dupa ce-am vazut filmul (sau mai exact in timp ce) am realizat ca baza de fantasy nu-i asa usor de cuplat cu stilul regizoral si mai ales scenaristic al omului cum a fost baza de classic crime story din "Sherlock Holmes". Pur si simplu nu se pupa contextul cu seriile specifice de short witty lines, atmosfera de ghetou londonez, montajul alert cu scene scurte si flashback-uri frecvente si altele. Povestea in sine e ok. Arthur isi pierde parintii la o varsta frageda in urma unui conflict pentru coroana si ajunge sa fie crescut intr-un bordel din vechea Londra. In liniste si pace. Pana ce ajunge la o varsta suficient de avansata cat sa para o problema unchiului malefic (un Jude Law care pare sa nu imbatraneasca ... probably the dark magic). Restul e mai mult sau mai putin telenovelistic. Nu vreau sa dau mai multe spoilers.
Evident e departe de materialul original scris, dar pana la urma e o adaptare in regula, destul de dark si care se vrea cu un aer ceva mai ancorat in real, cel putin comparativ cu "Excalibur"-ul lui John Boorman, care probabil ramane referinta in nisa "knights of the round table". Problema e punerea in scena cum ziceam, care parca e prea haotica si pierde mult din cauza asta la cat impact are. Nu prea apuci sa empatizezi cu nici un personaj, si nici sa detesti vreunul. Nu ma mai leg si de scenele absurde, sau de cele de fighting lungit peste limita de maraton la dat cu sabia. Eu raman la reperul meu in zona asta.. care nu-i "Excalibur" (care-i la polul opus, prea metaforic), ci mini-seria TV "Merlin" cu Sam Neill. Ultimele zece minute de-acolo merita mai mult decat tot ce-avem aici...
"Your magic is growing stronger. You need to learn control. But when we grow stronger the world grows more dangerous."... e o povata din "Kubo and the Two Strings". O animatie, care ca mai toate pare adresata in special unei categorii mai tinere de varsta. Nu stiu daca mi-e greu sau mi-e efectiv lene sa incerc sa despic firul in paispe si sa m-apuc sa intorc pe toate fetele ce avem aici, dar un lucru e sigur: This is not a children's movie. Aparentele inseala. E o alegorie cap coada, care necesita multa si pe alocuri adanca interpretare ca sa fie inteleasa...
Kubo e un baiat lipsit de un ochi dintr-un sat japonez, orfan de tata si a carui mama se zbate undeva intre dementa si Alzheimer pe zi ce trece... Intr-o zi, Kubo uita sa respecte indicatia de a veni acasa inainte de lasarea intunericului si amenintarile de poveste precum ca ale sale rude din partea mamei = 2 matusi si The Moon King - un bunic malefic din alta lume, vor veni sa-i rapeasca si vederea care o mai are devin reale. Cu o ultima aparitie salvatoare mama il trimite pe urmele tatalui sau, candva un mare samurai, in cautarea unei armuri legendare din trei piese care ar fi solutia la problema. Cautarea sau armura?... Asta-i una din multele intrebari la care trebuie sa iti raspunzi dupa final. Unde ar trebui pesemne sa-ti dai seama ca mai tot ce ai vazut e probabil o reverie simbolica a personajului principal, iar realitatea efectiva din actiunea filmului se rezuma de fapt la foarte putin. Ma rog, daca ai chef de un pic de analiza :)...
De la titlu, unde e relativ usor de dedus ca "the two strings" sunt parintii, iar a treia coarda a shamisenului - chitara magica a lui Kubo e chiar el, prima replica din film - "If you must blink, do it now." care initial poate ti se pare un cliseu prost, dar cand incepe sa fie repetata parca incepi sa-i dai un sens, si pana in finalul incheiat cu o pauza scurta dar suficienta, fundal negru si un "The End" rostit inainte de un cover foarte fain la "While My Guitar Gently Weeps" de Beatles, tot filmul asta e criptic... Atat de criptic incat la un moment dat te pierzi. Tind sa cred ca nici macar scenaristii nu ar putea da o interpretare consistenta, anumite pasaje avand poate un sens independent de altele. As zice ca rezultatul e foarte aproape din punctul asta de vedere de anime-urile lui Miyazaki, unde in spatele fatadei copilaresti zac des sensuri mult mai mature si mai dure si greu de inghitit.
Cum am zis in start, mi-e greu, si subiectiv si obiectiv, sa descriu o interpretare la ce am vazut in "Kubo". De altfel, cred ca e lasat un pic de loc sa fie una cat de cat personala pentru fiecare, elementul comun fiind familia. Poate n-ar strica totusi un warning, si anume ca daca ai probleme in zona asta... think again before watching this, or expect some tears...
Am incercat in ultimele zile sa inchei anul, ca de obicei, cu o intrare care sa merite intr-adevar interesul - de acolo si frecventa crescuta de postari :). Cred ca in sfarsit am gasit-o, asa ca imi permit sa urez un La Multi Ani! pentru un 2017 sper mai bun & Sarbatori Fericite! pentru cat a mai ramas din ele ;)
Rating: 4 out of 5
P.S.: Nu stiu daca intr-adevar a mers cineva chiar atat de departe incat s-o gandeasca si pe asta, dar e o a treia strofa in coverul de final care suna ceva in genul "I look at the world and I notice it's turning / While my guitar gently weeps / With every mistake we must surely be learning / Still my guitar gently weeps". Ei bine, aceeasi strofa intr-o versiune mai veche, demo, suna un pic altfel ... "I look from the wings at the play you are staging, / While my guitar gently weeps. / As I'm sitting here, doing nothing but ageing, / Still, my guitar gently weeps.". Now, figure out, which and where fits in this story ;) ...
De ceva vreme incerc sa devin un pic mai selectiv cu filmele pe care le vad din lipsa de timp. Si asta cam exclude zona unde targetul principal de audienta este pana in 15 ani. Pentru "The BFG" am facut o exceptie fiindca long long long ago am citit originalul de Roald Dahl, care la vremea respectiva mi-a placut mult. Spre deosebire de alte carti ale aceluiasi autor cum ar fi "The Witches" sau "Matilda" care le-am vazut si pe ecran, sau "Fantastic Mr. Fox" unde chiar daca n-am citit varianta literara, versiunea video a fost excelenta, "The BFG" mi s-a parut totdeauna greu ecranizabil. Si cred ca am avut dreptate...
Contextul pune fata in fata pe Sophie, o fetita dintr-un orfelinat londonez si The Big Friendly Giant aka The BFG, care descoperit decide sa o aduca pe taramului uriasilor, locatie situata in principiu pe-aproape de coasta britanica si populata cu alti umanoizi de talie larga dar mai putin friendly si infometati. Sarim la momentul cand fata se decide ca trebuie facut ceva contra amenintarii unor canibali oversized, si ce solutie ar fi mai buna decat ajutorul Mariei Sale - the Queen of England. Mai avem detalii (in particular o paralela intre BFG si Mos Ene), dar sa ramanem la partea esentiala...
Motivul pentru care "The BFG" mi s-a parut greu ecranizabil nu e atat dificultatea de a integra intr-un mod realist un urias in lumea reala, chestie care eu zic ca e dusa la capat cat se poate de decent in film. Tehnic productia mi se pare superba, iar Mark Rylance il "joaca" pe BFG perfect. Problema e ca povestea scrisa convinge cumva cititorul (ma rog, unul de varsta frageda...) ca regina Angliei, trezita intr-o zi obisnuita cu soare, ar putea avea o intrevedere oficiala cu o creatura de basm + alte aspecte de acelasi gen. In scris cumva nota de "credibil" in limitele unei fantezii e pastrata. In film parca e prea fortata imixtiunea asta intre real/imaginar... Ceva parca nu merge, dar trebuie sa tin cont ca avem totusi un film pentru copii, iar eu am imbatranit un pic de acum vreo 20+ ani cand am avut contact cu varianta scrisa...
No time, short entry ... "Doctor Strange" = "Diablo" meets "Inception" - pentru cine a jucat titlul de la Blizzard cred ca e imposibil sa nu vada nici o legatura (de la cromatica la relics/artifacts, avem tot tacamul), iar in ce priveste filmul lui Nolan, well ... nu avem vise, dar alternate dimension + time + altele sunt acolo. Ce lipseste din suma de mai sus e contextul/subiectul in care sunt plasate toate astea. Mai exact un alt Marvel super-hero, fost neurochirurg stralucit, care isi nenoroceste mainile intr-un accident si-si regaseste viata dupa o vizita undeva prin Tibet. Dar nu ca doctor ci ca un wizard/sorcerer care trebuie sa scape lumea de pericole din alte planuri existentiale. Cam asta-i povestea. In ce priveste filmul ...
As putea zice ca alterneaza intre momente geniale si pasaje abisale (a se citi undeva intre cliseice, puerile si care nu-si au locul = ex. "the comic relief" e ca nuca-n perete cam prea des). Din pacate ultima categorie e suficient de numeroasa incat sa traga filmul suficient in jos, dar din fericire prima categorie e cateodata atat de buna cat sa-l tina above average. E vorba fie de pasaje din script de la reflectii asupra end-of-life pana la concluzii un pic mai deep de genul controlling time beats having an eternity in your hands. Si totusi ... putea fi un pic mai mult. Sau mai bine zis problema mea cu Marvel ca de obicei, prea de consum ...
Am vrut sa-mi placa "The Book of Life". Asteptam mai mult. Cand am vazut trailerul long ago, tin minte ca pentru un moment am avut acelasi sentiment care l-am incercat dupa "How to Train Your Dragon" = promo-ul ascundea mult mai mult decat prima impresie lasata. Credeam ca o sa fie la fel si-aici ... Well, it was not.
Povestea incepe cu Manolo si Joaquin, doi baieti dintr-un satuc din Mexic care o plac pe Maria. Ma rog, povestea incepe cu un grup de copii razgaiati intr-o vizita la muzeu, dar sa lasam contextul contextului si sa revenim la context ... La Muerte si Xibalba, cei doi "zei" ai lumilor de dincolo mexicane fac un pariu: care din cei doi baieti o sa ajunga sa o ia pe Maria de sotie? In functie de rezultat se imparte teritoriul de dincolo. Doar ca pana la momentul respectiv mai e ceva vreme (pe bune, cam jumatate de film) ... Maria e trimisa la studii in Europa si avansam X ani pana la intoarcerea ei in satul natal, unde intre timp Manolo se chinuie sa continue traditia familiei ca toreador in ciuda convingerilor pro-life privind specia taurinelor, iar Joaquin beneficiind de un suport ascuns din partea "zeului" protector a facut cariera in fortele armate care apara satul de El Chakal (= un bandit mare si rau care vrea sa praduiasca tot). Tot cu ajutorul din umbra al zeului protector Joaquin ajunge sa castige pariul ... prin neprezentare = in spiritul unei tragedii Shakespeariene Manolo se lasa otravit pentru a o urma pe Maria trecuta in lumea de dincolo in urma unei muscaturi de sarpe. Problema e ca n-o gaseste = doua muscaturi de sarpe - doza lui Manolo - e mai letala decat una muscatura de sarpe - doza Mariei care se intoarce printre cei vii si in lipsa de optiuni e gata sa zica "da" lui Joaquin ...
Ok, am povestit jumatate de film. Dar asta e intriga, introducerea. Actiunea propriu zisa incepe dupa. N-am intrat in detalii privind partea de mitologie mexicana pentru ca nu vreau sa dau chiar tot, dar pot sa mai zic ca urmarea la ce e mai sus m-a cam dezamagit. Premisa e buna si lasa suficient loc pentru o poveste faina. Care loc insa nu e acoperit. Rezolvarea e grabita, haotica, complet irealista (nu ca as fi dorit ceva ancorat in realitate, dar cand in final toata lumea se-ntelege brusc cu toata lumea ...). Lasa impresia ca dupa o lungire a scenariului pana la jumatate, cine l-a scris a realizat subit dupa ca are o limita de timp to wrap up ... Pacat.
Recyclin' recyclin' ... iar imi fac intrarea saptamanala inainte de un zbor de dimineata la prima ora asa ca indulge me being short cu ceva cules de prin amintirile, nu chiar foarte indepartate, dar oricum suficient cat sa nu mai tin minte tot ... Un motiv e ca "Il Racconto dei Racconti" = "Tale of Tales" in titlu international e un amalgam. Ca desfasurare filmica prima comparatie care-mi vine acum in minte e "Cloud Atlas". Strict sub aspectul mutarii focusului de la o istorioara la alta, nu ca altceva (momente diferite de timp, etc). Mai exact avem trei povesti cu desfasurare paralela. Unde poveste = chiar poveste = fairytale. Ce le leaga e poate doar elementul de egoism uman privit din perspective diferite prin prisma a trei conducatori de cetate, fiecare evoluand spre un final regretabil. Povestile socheaza uneori prin duritate. Am realizat inca o data de fapt cat de atroce puteau fi basmele pentru copii, si fenomenul interesant ca la o varsta mica nu-ti dai seama.
There's no happy end here ... Desi poate intr-una din istorii pare. Dar in orice caz: - not recommended for sweet dreams :)
... sau ca s-o scurtam: cum "binele" pierde lamentabil in fata "raului" in ultimele ecranizari dupa povesti clasice din arhiva comuna Perrault/Grimm. Chit ca rezultatul dat de critica e invers. Not for me. De ce? Pai, sa vedem ...
Atat Cenusareasa cat si Frumoasa din Padurea Adormita, mi s-au parut totdeauna cele mai boring povesti din setul clasic "damsel in distress" (macar in Alba-ca-Zapada avem un mar otravit si pitici, in Scufita Rosie un lup deghizat, iar in Rapunzel putem studia duritatea firului de par in utilizarea pe post de scara). Deci nu m-am asteptat la mare lucru nici de la "Maleficent", nici de la "Cinderella". Surpriza a venit de unde ma asteptam mai putin, pe ideea ca pana si in Cenusareasa aveam totusi un pantof de sticla, dar dincolo: blestem, domnita adoarme, vine printul, sarut magic, end of story ... Nimic sa tina un pic de suspans de forma asupra happy-end-ului evident. Ei nu, in "Maleficent" lucrurile se complica un pic. Scenariul isi ia o libertate mare mare de tot de la povestea clasica. Mergem asa cum zice titlul, pe firul ursitoarei rele care arunca blestemul, (spoiler:) ajunge sa-l regrete, si mai departe ... well, mai departe scrie-n carte :) (nu chiar). Sa zicem doar ca finalul .. sau mai bine zis punctul culminant al povestii e surprinzator. Probabil atat de surprinzator incat critica a cam maturat pe jos cu "Maleficent"... Nu la fel stau lucrurile cu "Cinderella" care pare relativ bine primit zilele astea. De ce n-ar fi? Avem povestea clasica, redata in cele mai mici amanunte, iar infloriturile sunt cuminti. Nu de alta, sa nu dea cosmaruri la copii ...
Nu pot sa zic ca "Cinderella" e un film prost. Kenneth Branagh a reusit sa scoata maxim posibil dintr-o poveste pastrand-o asa cum e: light. De zis seara inainte de culcare. Cu atmosfera feerica, relaxata, interpretare buna, scenariu decent, efecte ok, totul la locul lui. Eu as fi vrut insa mai mult. Nu ma asteptam la fata nescrisa a povestii ca in "Maleficent", stiind ca Branagh nu trece prea mult granitele materialului de baza, dar parca speram la ceva ... nu stiu ... La personaje negative mai haine, la tensiune mai mare in cautarea fetei cu piciorul potrivit ... La ceva ce-am vazut acum vreo 20 de ani, cand omul asta era ingropat de critica pentru ceea ce dupa mine ramane cea mai buna ecranizare pentru "Frankenstein" pana in prezent (da, aia cu DeNiro). Prea mult dramatism, intensitate si adancime cica ar fi fost acolo. Asta lipseste in "Cinderella".
Concluzia e ca daca vrei o poveste de culcare pura si neprihanita, te incadrezi probabil in aparent categoria majoritara de spectatori pentru care recomandarea criticii e Cenusareasa. Daca ai mintea insa suficient de deschisa sa accepti o abordare ceva mai complexa decat bucata literara (total contrar simplificarii intalnite de obicei in ecranizari) atunci ... choose the "dark" side ;)
Human beings make life so interesting. Do you know, that in a universe so full of wonders, they have managed to invent boredom.
Si uite ca am reusit cu chiu cu vai sa termin de vazut "Hogfather" inca in timp util pentru o intrare "de sezon". Pe care o sa incerc sa o fac scurta, scurta ca oricum nush cine are chef de long reads zilele asta ;)
Vorbim de o mini-serie in doua parti bazata pe universul Discworld al lui Terry Pratchett. O lume paralela, relativ similara cu Terra prin prisma populatiei, undeva in spatiu, in care viata e concentrata in mare in metropola Ankh-Morpork, un soi de oras-stat cu o oarecare tenta de Londra victoriana. In Discworld n-avem Craciun, dar avem ceva foarte similar numit Hogwatch, echivalentul Mosului fiind Hogfather, care conduce o sanie trasa de porci mistreti in loc de reni. Intr-un ajun apare insa o problema, cineva angajand un asasin care sa se ocupe de creatura mitica, contract acceptat in ciuda imposibilitatii aparente de a localiza o victima care chiar si in Discworld in principiu e doar imaginara. Si asa ajungem la o poveste care implica pe langa Mos Craciun (sau ma rog, Hogfather-ul echivalent) si pe Zana Maseluta, sau Moartea (da aia cu o coasa si pelerina neagra) care ajunge sa ia locul in situatie de criza pentru livrat cadouri. Si care Moarte aparent are si o nepoata, pe jumatate umana, care cu avantajul de a fi prezenta in ambele lumi se vede nevoita sa incerce sa rezolve catastrofa care pare a avea implicatii apocaliptice. Care-s astea si cum iesim la capat, in film ;) ...
Nu am citit nimic de Terry Pratchett. Dar ca referinta, dupa ce-am vazut filmul, daca ajuta as putea zice ca e undeva intre Roald Dahl si Neil Gaiman, cu o extra-doza consistenta de umor negru. Povestea in sine e usor haotica, si poate un pic dificil de urmarit pe alocuri (mai ales daca esti pocnit de o raceala sau ti-e somn), ca sa nu mai zic ca, ironic, citatul din start vis-a-vis de "boredom" s-ar aplica fara probleme pe anumite parti. Ca aspect general filmul ar putea fi catalogat usor ca productie de Craciun pentru copii. Insa dialogurile contrazic clasificarea asta frecvent, si cred ca probabil asta e cea mai de apreciat parte. De la referinte funny la implicatiile socio-economice ale cadourilor de Craciun in raport cu dorintele exprimate, pana la o filosofie asupra impactului credintei in povesti spre valori morale (care cu tot light-spoilerul care e am preferat-o mai jos unui trailer pe care oricum nu l-am gasit), e o raza destul de larga de "food for thought" in filmul asta. Clar peste ce te-ai astepta de la un kids movie, care departe de ceva perfect, e totusi cred cea mai interesanta "Christmas production" pe care am vazut-o ;) Happy holidays to everybody !
Postări
