Licorice Pizza (2021) ... and a pingback to 1917

M-am tot gândit luna asta dacă să mai scriu vreo intrare de blog, dar n-am prea ştiut ce titlu de film să aleg. "1917" era o variantă potrivită pentru perioada curentă - nu atât prin context, cât prin ce transmite. Dar 1. l-am bifat deja într-o intrare de acum doi ani şi 2. oricum nu-mi imaginez că audienţa restrânsă a blogului curent se intersectează cu cine scriam în final acolo că ar trebui să-l vadă. Pe de altă parte n-ar strica poate să fie văzut sau revăzut de cât mai multă lume. Deşi din nou e discutabil dacă nu-i cumva ori prea deep pentru unii ca să prindă ce-i de prins din film, ori prea deprimant pentru cine nu-l poate privi la rece. Aşa că am ajuns la "Licorice Pizza" - sau alternativa hippie care mi-a venit la îndemână.

N-am de gând să scriu o recenzie prea lungă. De fapt nu prea am de gând sa scriu o recenzie per se. "Licorice Pizza" e un soi de weird romance cu multe nuanţe comice plasat în California anilor '70, mult mai bun zic eu decât "Inherent Vice" desfăşurat în acelaşi timp şi spaţiu al aceluiaşi Paul Thomas Anderson (mai cunoscut poate pentru "There Will Be Blood"). Actorii au o chimie perfectă, scenariul e excelent iar povestea... mai puţin importantă.

Mai important e că "Licorice Pizza" e ceea ce am putea numi un "comfort movie" ca extrapolare de la "comfort food". De care mai e nevoie câteodată. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să afli dacă nu ştiai că prin 1973 (şi după) au mai existat perioade de "oil crisis". Şi cel mai probabil that's something you can survive ;) - cel puţin atât timp cât restul nu se-apropie mai mult de "1917".

Rating: 4 out of 5

Drive My Car (2021)

"Drive My Car" e un film lung și lent. Atât de lung și de lent încât partea de intro credits vine după un preludiu de mai bine de jumătate de ora. Dar e un "slow burn". Cu alte cuvinte merită zic eu să reziști până la capăt.

Filmul are la bază o scriere scurtă de Haruki Murakami. Pe lângă asta se întrepătrunde mult cu "Unchiul Vania" de Cehov. Din păcate cultura mea literară nu s-a intersectat cu niciunul dintre ei, iar asta cred că face să fi pierdut câte ceva din sensurile mai ascunse împletite prin acțiune. Care acțiune e centrată pe un pasaj din viața lui Kafuku, un actor japonez de teatru, trecut de 40 de ani, care în debutul filmului își pierde soția, decedată subit în urma unei hemoragii cerebrale. Fast forward peste doi ani de zile de la tragicul eveniment, când îl regăsim pe Kafuku în postura de regizor undeva într-o delegație pentru a pune în scenă o reprezentație a piesei de Cehov amintită mai sus. Regulile companiei de teatru îi impun un șofer, o tânără. Faptul nu îi convine inițial din motivul că l-ar scoate din tabietul repetiției replicilor în timpul petrecut la volan, dar e nevoit să accepte. De aici desfășurarea filmului începe să dea ceva mai frecvent semnele de "slow burn" de care spuneam mai sus, livrându-ți după câte o perioadă de calm câte o scenă care ori te pune pe gânduri, ori e suficient de puternic construită cât să te țină atent pe mai departe. Probabil una dintre primele vine la castingul piesei unde aplică un amant al fostei soții, personaj pe care Kafuku în mod surprinzător decide să-l distribuie în rolul titular. Dar să mai lăsăm din subiect pentru o vizionare zic. Nu avem ceva foarte neprevăzut până la urmă - farmecul filmului aici stă în construcție cu toate detaliile ei, deci un rezumat în cazul de față e departe de impresia pe care ți-ar lăsa-o pachetul complet.

Există probabil o simbolistică din care poți înțelege mai mult sau mai puțîn, cum vrei tu sau cum a vrut regizorul :) Dar important e că-i acolo și că-ți dă de gândit, de la SAAB-ul roșu cu volan pe stânga plimbat mult pe drumurile japoneze pentru a-l regăsi abia în final pe o șosea coreeană unde regula e "drives on the right", până la interferența dintre replicile din Cehov din repetiții și momentele din viețile celor ce le rostesc, unde nu mai știi clar cât e teatru și cât e real. Cu alte cuvinte regia și scenariul fac toți banii aici, deși probabil cea mai evidentă contribuție la impactul filmului îl au actorii, în particular cel din rolul titular.

E greu să zici că "Drive My Car" e un film de nișă, pentru că până la urmă nu iese din tiparul unei drame obișnuite. Clar însă nu e pentru oricine. Nu cred că acum 10 ani, poate nici acum un an, aș fi avut răbdarea suficientă să-l diger cum trebuie. Nici acum nu-s sigur că am făcut-o, sau mai bine zis sunt destul de sigur că mai are semnificații pe care nu le-am prins. E un film care cere o oarecare doză de experiență de viață ca să înțelegi trăirile unor personaje, și ca să poți rezona cu ele, măcar parțial. Pentru că dacă nu se întâmplă asta sunt șanse mari să te plictisești groaznic. Pe lângă asta e un film care are mult mult calm tipic japonez în desfășurare - care iar probabil poți să-l gusti dacă ești într-o perioadă când ai nevoie inconștient de așa ceva. În cazul ăsta pot să zic că e relaxant și-ți dai seama de asta pe măsură ce-l vezi. Altfel cred că mi-ar fi părut adormitor. Dar n-a fost, iar finalul pe care poți să-l iei într-o cheie mai mult sau mai puțin amară, aduce una dintre cele mai bine jucate scene pe care le-am văzut vreodată într-un film, un dialog din "Unchiul Vania" din care o parte e în limbajul semnelor, și care în esență s-ar putea rezuma într-o altă replică venită anterior - "we must keep on living".

Rating: 4 out of 5

The Milagro Beanfield War (1988)

Cautam iar in urma cu vreo trei zile un "somnifer" cinematografic ca sa adorm mai rapid, si asa am dat peste "The Milagro Beanfield War". Optiune total gresita pentru scopul vizat, dupa cum aveam sa ma lamuresc. Iar cand m-am lamurit am zis ca-i musai sa-l punctez intr-o intrare de blog. So here we are...

Filmul e regizat de Robert Redford, ceea ce mi l-a si "recomandat" pentru ce cautam initial. Cu tot respectul pentru om ca actor, nu cred ca exista vreo alta tentativa regizorala a lui Redford care sa ma fi impresionat in vreun fel. E drept ca n-am apucat sa vad "Ordinary People" considerat probabil cel mai bun film al sau, dar in rest in ce-am mai prins scenariul/subiectul a salvat de regula filmul iar regia intotdeauna mi s-a parut undeva intre cuminte si absenta. De asta in cazul de fata socul pe care l-am avut a fost maxim, pentru ca e fix invers.

Aici n-avem un subiect prea complicat. Undeva aproape de granita cu Mexicul a USA, in Milagro, un orasel uitat de lume cu populatie predominant hispanica, pe cale sa dispara complet in umbra unui complex rezidential, Jose aka Joe Mondragon cuteaza inimaginabilul - sa foloseasca apa deversata din proprietatea magnatului ce a cumparat aproape toata regiunea pentru a-si iriga propriul camp de fasole. Rumoare, panica pana la revolta in randul localnicilor care se impart fiecare in tabere pro si contra asupririi capitaliste. Si asa o serie de evenimente duc la o mini "revolucion" in zona. Ce te prinde in film e cum e pusa insa in scena toata insiruirea asta...

As zice ca desi produs acum mai bine de treizeci de ani, filmul se incadreaza foarte bine printre trendurile mai recente, avand trasate linii clare anti-sistem si altele. Eu is din ce in ce mai plictisit de uzura a asa ceva intr-o categorie media = filmul, care in mai bine de o suta de ani de la aparitie a fost folosit prea des cu scop de propaganda (de oricare fel o fi) in detrimentul partii artistice sau chiar de entertainment. Spre deosebire insa de accentuarea unor directii similare in ultimii ani, aici pot aprecia ca astea vin in planul doi, mult mai fin decat in prezent, si aici e o buna parte din meritul regizoral. Filmul are un comic de caracter si de situatie scos atat de bine in evidenta care din fericire eclipseaza suficient alte nuante incat sa nu devina prea.. "agresive" (poate doar pe final). E un melanj excelent intre interpretare, simbolistica, un pic de romance, chiar un pic de fantasy, si mult umor. Actorii au un merit, scenariul are un merit, coloana sonora are un merit, dar pe langa toate e clar, by far, cel mai bun film regizat de Redford pe care l-am vazut, si regia isi are meritul cel mai mare zic eu in rezultatul final.

Rating: 4 out of 5

Winter-Spring 2021-2022 Movie Preview

N-am vrut sa-nchei anul cu intrarea de luna trecuta, dar in continuare nici nu-s dispus sa reiau seria obisnuita de recenzii. Merge insa ca de obicei la vremea asta o intrare scurta de preview, pe care n-o mai impart in doua de data asta, ca oricum nici nu prea am de unde alege...

Acum, in decembrie, n-o sa ma opresc nici la resuscitarile Matrix (asa ii zice, nu-s eu sarcastic), nici la a treia iteratie din a treia reincarnare a lui Spider-Man. De departe cel mai interesant titlu din perioada imediat urmatoare mi se pare "Nightmare Alley". Guillermo del Toro e unul din regizorii ramasi peste ocean care are inca o amprenta personala, iar asta se recunoaste deja din trailer. In plus, in ultima vreme tind sa am mai multa incredere intr-o productie ecranizata decat intr-una cu scenariu original. Chit ca nici aici nu mai ai o garantie ce personaje se mai decide ca-i mai "corect" sa fie schimbate sau ce actiune si dialog s-a mai ajustat conform tendintelor, ca na.. asta e mai important decat ce-a avut autorul cartii in minte. Dar sa nu ne pierdem in exemple.. Poate cel de fata nu intra pe lista.

Pentru ianuarie o sa-mi permit sa fiu subiectiv (nope, mai devreme n-am fost). Chiar daca Wes Craven a plecat de mult pe alte taramuri, eu am sperante pentru al cincilea "Scream". Avem acelasi cuplu de regizori ca in "Ready or Not" care a fost refreshing in genul horror bantuit de mult prea multe stafii, fantome, strigoi si alte spirite sinonime de ani buni incoace. In plus, cel mai important, Sidney (Neve Campbell) is back ;) Am zis ca-s subiectiv.

In februarie ce mi-a atras atentia e "The Outfit". Am o vaga senzatie ca o sa fie ceva in acelasi gen cu "Bad Times at the El Royale" sau cu (mai putin inspiratul zic eu) "The Hateful Eight" al lui Tarantino, dar altfel decat ambele. Om vedea...

Din martie optiunile se reduc mult (cel putin la nivel de trailers released), dar din tot ce tine de genul super-hero ramane totusi unul pe care parca nu l-as ignora complet - "The Batman" - macar pentru potentialul filmic ca experienta vizuala/audio pe care l-a avut de la Tim Burton incoace. La oricata reincarnare o fi...

In aprilie n-am ce puncta pe moment, iar in mai la anul singurul titlu care ar putea fi remarcat e alt reboot (sa pastram inca varianta cu "oo") - "Top Gun: Maverick". Sincer... dintotdeauna mi s-a parut de-a dreptul miraculos cum "Top Gun"-ul din '86 a reusit sa prinda, ca story/script fiind cel mult mediocru. Ce l-a salvat atunci a fost in primul rand geniul regizoral al lui Tony Scott care a reusit sa-l transforme intr-un film de feeling, dar Tony Scott din pacate s-a dus si el. O sa vedem daca armata de scenaristi angajata de Tom Cruise acum poate compensa.

Well, this was sort of bitter, I guess :).. Dar na, cam asa am simtit eu 2021 in general. Poate se mai schimba ceva la anul. Pana atunci, tot ce mai pot zice e: sarbatori fericite! :)

14 - Dune (less) & Chasing Rabbits (more)

Am luat o pauza de la blog acum o luna si ceva, iar motivatia din postarea anterioara ramane inca valida. However... n-am lasat niciun an de la "origini" fara o intrare aniversara, asa ca am zis sa fortez totusi una scurta. Nu de alta da' as strica un record neomologat de cel mai lung blog de film semi-anonim non-marketed din .ro cu minim o intrare/luna. Numai ca n-am subiect de film pentru 14 ani...

In spiritul postarilor la x ani, in mod normal as fi cautat o productie pe care s-o pot recomanda din toata inima (nu ca as fi gasit in fiecare an asa ceva). Mi-a trecut prin gand sa scriu despre "Dune" - versiunea Villeneuve 2021, dar n-am o dispozitie potrivita, si nici nu-l pot recomanda din toata inima. E suficienta o singura fraza: ca experienta vizuala (fara legatura cu 3D-ul) si audio e superb si merita vazut, si asta din fericire reuseste sa acopere bine trendurile mai putin pozitive ale Hollywood-ului din ultima perioada, care insa is vizibile pentru cine nu-i la prima experienta cu universul "Dune", dar despre care chiar n-am chef sa vorbesc. Gata, am bifat subiectul asta. Ce-i cu iepurii...

Din primul an de blog am avut o serie de intrari taguite cu "chasing rabbits" in care mi-am permis once per year sa bat campii off-topic de la subiectul de cinema. Iar ca serie aveam de regula o legatura intre intrarea curenta si cea anterioara. De la o vreme le-am mai rarit, pana ce aproape am uitat de ele. Na ca mi-am amintit. In consecinta am facut ceva ce detest, sa-mi recitesc din intrarile vechi si sa vad pe unde-am ramas cu "vanatoarea". In ultima de prin 2017, ca mai inapoi n-am avut rabdare, aberam despre ideea de time machine. Surprinzator, chit ca eram mai naiv pe-atunci, in esenta nu mi-am schimbat perspectiva foarte mult. Poate doar ca the random stuff in life is not always so random. Asta nu schimba insa ideea de fix the issue by moving back, iar pentru ca alta solutie mai concreta de time travel inca n-avem poate ne putem amagi cu una simulata "clasica" = reset the context now and restart. Cu alte cuvinte maybe sometimes you can try to be the rabbit, if you want to catch the rabbit. Eh, filosofie ieftina :)...