Exista doua "The Lighthouse" aparute in ultimii ani, ambele fiind inspirate din acelasi incident. Candva prin secolul XIX undeva pe o insulita din apropierea coastei Tarii Galilor doi paznici de far s-au trezit izolati din cauza unei furtuni care a tinut cateva saptamani. Pe scurt istoria zice ca unul a murit intr-un accident iar celalalt a trecut printr-un episod dur de "cabin fever" nemairevenindu-si la normal dupa. Primul film de acum vreo trei ani aparent e o ecranizare directa a intamplarii, cel de fata fiind doar "loosely based" = avem intr-adevar doi paznici de far izolati undeva, dar amandoi ajung incet la un stadiu de criza de nebunie. De fapt, jumatate din film ar fi prologul pentru asta, iar jumatate de film manifestarea efectiva. Cu alte cuvinte ce avem aici e un soi de "symphony of madness". Intr-un sens ar putea fi vazut ca un horror, in alt sens e un soi de psihanaliza a omului in conditii de izolare, dar in oricare din cele doua sensuri mi se pare ca rezultatul final e destul de slab. Poate is subiectiv, pentru ca nu mi-a placut. Ce pot sa zic obiectiv e ca lasand subiectul si desfasurarea la o parte, e singurul film pana acum care m-a convins ca Robert Pattinson e in stare sa joace (by faaaaar cea mai buna interpretare de pe unde l-am vazut - de-acu' n-o sa-l mai confund cu Hayden Christensen), iar asta + imaginea si sunetul care trimit undeva spre best of Hitchcock fac filmul urmaribil. Cam atat.
Hercule Poirot revine sub numele de Benoit Blanc. Asta e prima senzatie dupa end credits la "Knives Out". Sau altfel zis, n-am mai vazut din vremurile indepartate cand mai aveam timp de cate-un episod de Midsommer Murders ceva mai a la Agatha Christie. Diferenta e ca avem si o amprenta proprie de Rian Johnson, care transforma un film de TV de duminica dupa-amiaza intr-un pic mai mult decat the classic murder mystery story.
Dar de la asta incepem, de la "the classic murder mystery story". Harlan Thrombey, scriitor cu vanzari record de romane politiste (cum altfel), isi serbeaza a 85-a zi de nastere in compania unei familii disfunctionale in care toata lumea pare sa aiba un motiv sa nu-l mai lase sa ajunga la a 86-a aniversare. In peisaj o mai avem si pe Marta, o asistenta medicala imigrata de undeva din America de Sud (nimeni nu pare sa retina exact de unde), responsabila cu injectiile zilnice, si de un timp activand si ca psihoterapeut involuntar pentru batran. Personaj de punctat pentru o afectiune cheie in context - orice minciuna zisa rezulta in greata instantanee. Dimineata de dupa sarbatorire il gaseste pe domnul Thrombey intr-o balta de sange, cu beregata taiata, totul indicand o sinucidere. Dar verdictul e amanat cand Benoit Blanc, detectiv particular de renume angajat de cineva necunoscut pentru rezolvarea cazului, solicita politiei sa ia parte la investigatie. Si de-aici... "the plot thickens" ;)
Surprinzator, nu "thickens" mai mult de un sfert de film si avem criminalul dezvaluit. Ceea ce face aproape imposibil sa mai continui intrarea asta de blog fara spoilers. Asta e partea faina in "Knives Out". Dintr-o abordare clasica: grup de suspecti -> caz investigat -> crima rezolvata, avem o mutare inopinata intr-un alt sablon de film de gen: we know who did it -> sa vedem cum/daca e prins. Nu-i chiar ceva revolutionar existand suficiente filme si pe directia asta. Dar mai interesant e ca dupa twistul asta care ne da raspunsul, dincolo de orice indoiala, clar si indiscutabil, si singurul motiv de continuat pelicula pare sa mai ramana sa ne minunam de talentul detectivistic al domnului Blanc in drumul spre adevar, surpriza... La trei sferturi de film, mai avem o schimbare de gen. Ei, din nou I won't spoil it. Tot ce pot sa zic e ca nu-i chiar asa surpriza pana la urma. Jumatate de film e suficient sa incepi sa vezi niste elemente ca sa te indoiesti un pic ca raspunsul ala clar si indiscutabil e complet, dar as fi ipocrit sa zic ca m-am prins si de ce urmeaza ;)
Ca sa ma misc un pic din zona tentatiei de a da spoilers, sa trec un pic la ce tine de movie making. Avem o distributie plina de nume cunoscute, iar interpretarea ar putea candida pentru Oscarul de best ensemble cast daca ar exista categoria asta. In rest, initial iti lasa parca acel aer de care spuneam de film TV de Sunday afternoon = o poveste politista cu o intriga decenta, complicatiile de rigoare + partea comica, dar nimic mai special, pana la ultimul sfert. Ceea ce poate e un pic cam mult ca lungime, desi e compensat de montaj, sunet, dialoguri, care is suficient de sus, ducand spre o impresie finala de "light fun twisted movie". Totusi, in ultima parte eu zic ca incepe sa prinda si un pic de adancime. Fina, dar e acolo, si care aduce pe langa comicul negru al situatiei si o nota destul de serioasa de "karma fights back & the good wins" ;) Si gata, ca iar ajung la spoilers, iar daca mai continui asa oricum nu se-ntelege mai nimic - just watch the movie ;)
Cred ca am mai scris ca daca ai vazut un film de Woody Allen, le-ai cam vazut pe toate, sau ca sa nu fiu prea carcotas, macar o parte din toate. De asta nu prea m-am dat niciodata in vant dupa Woody Allen = mi se parea pur si simplu boring. Sunt doua categorii mari si late - comedii romantice si drame cu iz de romance. Dar ori cu varsta mi s-au mai "imblanzit" gusturile, ori am inceput sa mai nimeresc si cate un film care mai prinde o nuanta un pic diferita din repertoriul extrem de prolific al sus-numitului (la un film pe fiecare an in medie e si greu pana la urma sa ai foarte multa variatie - na... ca nu m-am putut abtine). "Magic in the Moonlight" e unul din cazurile astea mai fericite, sau cel putin asta mi-a dat trailerul de inteles...
Perioada interbelica. Stanley e un magician de cariera, cu numele de scena Wei Ling Soo, care in paralel cu zona artistica si-a format si o reputatie din a demasca fiecare medium fals intalnit in drum, cu pretentii de puteri paranormale. Asa ca nu rezista tentatiei de a da curs invitatiei unui coleg de bransa, vechi prieten din copilarie, de a o investiga pe Sophie. Sophie e o domnisoara cu pretinse veleitati de gen, adoptata de o familie instarita din sudul Frantei pentru sedinte de spiritism cu fostul cap al casei, trecut in lumea dreptilor. Cam asta-i intriga de la care plecam, care nu suna chiar rau.
Filmul intra in zona de comedie a lui Woody Allen, si pastreaza evident mult din aerul specific = constructie personaje, dialoguri, etc. Cu toate astea contextul un pic mai exotic si elementele de localizare care se simt si care il duc parca un pic spre ceva de Alexander Payne ("Sideways", "Descendants"), ii dau totusi suficient suflu original cat sa nu ti se para ca e parca un alt episod dintr-o serie. Nu-i chiar de ras in hohote, dar umor are. Si chiar daca n-are pretentii sa rivalizeze cu Agatha Christie la pastrat misterul = te prinzi repede aici cine-i "criminalul" in poveste, totusi nu te pierde, pentru ca-ti mai ramane sa vezi cum evolueaza partea de romance in tot contextul (nu ca n-ar fi predictibila si asta). Din pacate tot de aici cam vine si o dezamagire in final, in sensul ca parca ai astepta ceva mai elaborat, nu o solutionare asa simplista cum ni se ofera. Dar pana la urma e un film usor, relaxant, fara cine stie ce pretentii. Ceva de vacanta :) Ocazie numai buna, s-o tai si eu scurt pentru 2019 cu un: Sarbatori fericite! & un an nou speram ceva mai bun ;)
Ca sa stim din start pe unde stam, si cum nici nu-s in cea mai grozava dispozitie de scris si n-am chef sa ma lungesc, mie "The Irishman" fata de "Goodfellas" mi s-a parut cam ca "Jumanji" nou fata de "Jumanji" cel vechi (nou = cel de acu' vreo 2 ani, ca pentru ultimul nu-mi mai pierd timpul). Da, stiu ca "Jumanji" nou e ranked mai bine ca cel vechi (oi fi imbatranit eu, dar... come on), exact cum "The Irishman" a ajuns peste noapte sa fie considerat cel putin de o parte din critica best of Scorsese. Really?...
Deci, am zis ca nu ma lungesc = if you want the full story, Wikipedia search for Jimmy Hoffa, lider de sindicat in anii '70 in US cu relatii ne-ortodoxe in mafie, si nefericitul protagonist al uneia din cele mai controversate disparitii din toate timpurile, inca neelucidata. Neoficial, la vreo 30 de ani dupa eveniment, un irlandez din cercul apropiat, Frank Sheeran, pe patul de moarte face o marturisire bomba - el l-a omorat pe Hoffa... si pe Joe Gallo, alt mafiot lichidat de autor necunoscut... si inca alte lovituri de acelasi gen... si a mai transportat si arme pentru episodul Bay of Pigs din Cuba. Toate astea atat de dibace puse la cale ca n-a fost pus sub acuzare pentru niciuna, iar FBI-ul inca are cazul la modul oficial inca nerezolvat. Subiect excelent pentru un best-seller, si mai nou pentru un film de succes. Nu zic ca totu-i fake, dar parca prea-i poveste pescareasca si crapul de 10 kile in realitate e mai degraba un caras.
Dar filmul, filmul cum e.. pai, si "Jumanji" cel nou pare ok in anumite parti. "The Irishman" incepe bine, cu un aer care intr-adevar nu-l prea mai intalnesti care aduce un pic aminte de "Godfather", dar incep sa te izbeasca repede cateva chestii. Digitizarea si/sau make-up-ul de intinerire aplicate lui De Niro n-au aratat mai artificiale la nivelul asta de la "J. Edgar" incoace. De Niro e mai italian decat irlandez, si oricat de bine ar fi jucat rolul parca nu-i al lui - in comparatie e suficient sa arunci un ochi la Ray Stevenson in "Kill the Irishman", un film cu mai putine pretentii de acu' cativa ani, tot in zona mob wars. Hoffa n-a avut radacini italiene ca Pacino, desi aici parca n-avem un contrast asa de mare, dar din nou, Jack Nicholson in "Hoffa" regizat de Danny De Vito, vazut long long ago parca mi-a ramas in minte ca fiind mai credibil. In schimb, avem o revenire pe ecran dupa o pauza foarte lunga a lui Joe Pesci care intr-adevar e indiscutabil parca facut pentru rol.
Ce-ar mai fi de zis - filmul e foarte lung, iar finalul si mai lung - n-am mai avut senzatia asta de tras de timp decat la ce-avem in "LoTR: Return of the King" dupa ce inelul e topit, sau in ultimul "Avengers", dupa... am uitat si dupa ce, complet imemorabil. Cu toate astea, e un film de vazut. Pana spre final, scenariul e scris suficient de ok cat sa te tina acolo. Tehnic: imagine, montaj (minus digitizarea de care ziceam) e de top. Sau daca te lasa rece asta, macar pentru faptul ca nu prea mai ai ocazia sa vezi ceva decent de gen mai des.
Ca de obicei, nu-s foarte multe titluri inca anuntate la ora asta pentru primavara viitoare, deci nici prea mult loc de selectie. Ca sa intram direct in subiect, in martie la anul avem anuntat un remake pentru "Mulan", live motion de data asta. Primul trailer iesit nu spune foarte multe, dar avand in vedere ca-i un remake nu cred ca mai era nevoie de spoilers.
In aprilie avem o deplasare de la linia obisnuita "X-Men" in "The New Mutants", cu o tenta mult mai dark, deci implicit si ceva mai matura. Singura parte care mai face legatura din cele doua e logo-ul Marvel. Eu zic ca e de bine, sau cel putin de interes.
In fine, in mai e plasata data de lansare deja amanata pentru "Artemis Fowl", un potential urmas de "Harry Potter" = primul episod ecranizat dintr-o serie de carti in acelasi gen.
Incheiem asadar si runda asta de preview = back to difficult stuff = sa vedem ce subiect reusesc sa gasesc pentru urmatoarea intrare ;)
Postări
