The Unbearable Weight of Massive Talent (2022)

Cel mai scurt rezumat pentru "The Unbearable Weight of Massive Talent" ar fi: o replica de buget mai mare a ce a fost "JCVD" pentru Jean-Claude Van Damme prin 2008, de data aceasta cu dedicatie pentru Nicolas Cage. Intr-un rezumat ceva mai lung, avem o fictiune in care personajul principal e chiar actorul din viata reala care ajunge pus intr-o situatie "filmica". Conceptul dupa cum ziceam nu e nou, dar e atat de rar folosit incat in peisajul cinematografic din ultimii ani pare (ironic, la cate referinte "istorice" are) o gura de aer proaspat.

Nicolas Cage e.. Nicolas Cage, un actor cu o cariera in deriva, care accepta un "job" de invitat special la o petrecere aniversara a unui fan inrait si foarte bogat de pe coasta Spaniei. Ajungem repede sa aflam ca respectivul magnat e subiectul principal al unei anchete asupra unei increngaturi ce implica rapirea fetei unui om politic, contacte cu mafia napoletana, si tot tacamul unui "action movie" clasic. Si asa Nicolas Cage e promovat de la actor de actiune la agent real in slujba CIA. De unde "viata bate filmul" se duce mai mult inspre "filmul bate viata" :) si asa ajungem in final la un clasic happy end.

Filmul nu se ia foarte in serios, si e bine ca linia asta e trasata din start intr-un scenariu in care avem auto-ironie cu carul, exagerari tipice unui action movie de anii '90 si multe, multe referinte la rolurile de top box-office din vremea respectiva ale lui Nicolas Cage. Din punctul asta de vedere, imi imaginez ca se pierde destul de mult public tanar care probabil n-ar intelege toate trimiterile facute la "Face Off", "The Rock" sau altele. E clar un film cu dedicatie pentru cine a prins perioada de varf ca action star a actorului. E ingredientul principal ca sa poti sa gusti intr-adevar filmul de fata. Daca taiem partea asta ce ramane e o comedie usoara cu multa actiune, relativ ok insa ca si complexitate a story-ului pentru genul asta. Aici vine diferenta fata de "JCVD" pe care din pacate nu-l mai tin minte bine, dar care mi-a lasat o impresie de auto-ironie cu mai multa substanta la vremea aia. In cazul de fata se incadreaza mai mult la "guilty pleasure, fun to watch", nu mai mult de-atat. Ceea ce-i perfect ok, daca nu te-astepti la mai mult ;)

Rating: 4 out of 5 (is nostalgic = destul de subiectiv)

Summer-Fall 2022 Movie Preview

Nu-s chiar in cea mai grozava perioada "healthwise" si implicit zero chef de reluat blogul, dar am zis sa fac totusi trecerea traditionala de la timpul asta prin ce-i anuntat pentru big screen pe urmatoarea jumatate de an. La fel ca la ultima enumerare de gen o sa merg pe o varianta ultra-selectiva = s-o rezolvam rapid.

Pe cat mi-a placut intoarcerea la "Jurassic World", pe atat de slaba mi s-a parut continuarea din "Fallen Kingdom". Cu toate astea parca as bifa si partea a treia a reboot-ului = "Jurassic World Dominion" - anuntat pentru iunie. Pana la urma daca asteptarile is jos... who knows ;)

Tot in iunie avem "Lightyear". Cum s-a ajuns de la jucaria din universul "Toy Story" la ce vedem prin trailer pare un mister mai adanc decat the deep space itself. Da' ne lamurim in film (daca nu inghite vreo gaura neagra explicatia).

In iulie, cu un feeling de mix Tarantinesque + John Wick (sper mai mult spre al doilea din serie), avem "Bullet Train". Surprinzator poate in ciuda aspectului de action movie (cu mult action), cica ar fi bazat pe un roman. Japonez, ca si locul desfasurarii.

Pentru august, pe moment altceva in afara de "Luck" n-am gasit mai vrednic de mentionat. Nu ca de-aici as avea mari asteptari, dar am zis ca si-asa n-am mai bifat demult vreo animatie, deci nu strica sa avem doua in lista.

"Don't Worry Darling", cu release in septembrie, promite destul de mult la nivel de trailer, si nici nu scapa cine stie ce spoilers, ceea ce-i de bine. Am niste red flags insa daca ma uit un pic peste echipa de scenaristi, unde previous work e ori in zona comedii romantice, ori se duce spre "Titanic II". Poate cel de fata nu se scufunda...

Din pacate octombrie-noiembrie sunt cam blank la nivel de trailers pe moment, si nici ca titluri anuntate nu ma face vreunul sa-l pun in waiting list, deci ne oprim aici. Poate mai spre iarna avem o "recolta" mai buna.

The Age of Innocence (1993)

Probabil acum cinci, zece ani, sau poate chiar doi, trei, m-aş fi plictisit îngrozitor la două ore de mix de romance cu dramă de final de secol XIX. Acum însă "The Age of Innocence" mi s-a părut... liniştitor; cred că asta-i cea mai bună descriere într-un cuvânt.

N-am citit romanul care stă la baza scenariului, dar mă aşteptam la ceva între "Howards End" şi orice adaptare după Jane Austen. Nu pot să zic că a fost departe. Ce a fost însă surprinzător, e că e cel mai non-Scorsese film dintre toate filmele regizate de Scorsese pe care le-am văzut. Imaginea de Michael Ballhaus, chiar dacă departe de a fi la singura colaborare ("Goodfellas", "The Departed", "Gangs of New York"), se apropie poate mai degrabă de cea din "Dracula" lui Coppola, şi are nişte nuanţe destul de aparte (ex., fără vreun motiv evident avem nişte inserţii frecvente de cadre cu... feluri de mâncare :)). Muzica de Elmer Bernstein se potriveşte mănuşă, deşi dacă ar fi să iei soundtrack-ul separat ar părea poate unul destul de old school, mai spre anii '60-'70. În fine, distribuţia, cu excepţia lui Daniel Day-Lewis, nu prea pare să aibă alte nume în comun cu listele obişnuite de casting din filmele lui Scorsese. Cert e că toate cele amintite, reunite sub regia mai sus numitului, se concretizează într-o producţie care parcă nu-şi prea are locul pe un home screen. Cel puţin eu n-am mai simţit de ceva vreme că văd un film care e clar şi indiscutabil făcut pentru cinema. Şi la un ecran de 27 inch + headphones, din păcate nu-i motivul că aş avea parte de vreo cinematic experience acasă şi nu mai fac eu diferenţa, ci ţine strict de cât de filmic e filmul ;).

N-am zis mare lucru despre subiect. Poate pentru că până spre final mi s-a părut mai semnificativ ce-i mai sus, iar "the story" a ţinut planul secund. În mare avem un triunghi amoros în zona high society a New York-ului pre-1900 - iar tot contextul pare cumva superficial. Până la un punct de unde capătă deodată, din nou surprinzător, o perspectivă foarte matură asupra life & relationships. Dar probabil aici e mai puţin important filmul, şi mai importantă cartea, pe care după cum spuneam n-am citit-o. În rest, să ramânem la politica de spoilers free, zic ;) Şi sărbători fericite!

Rating: 4 out of 5

Licorice Pizza (2021) ... and a pingback to 1917

M-am tot gândit luna asta dacă să mai scriu vreo intrare de blog, dar n-am prea ştiut ce titlu de film să aleg. "1917" era o variantă potrivită pentru perioada curentă - nu atât prin context, cât prin ce transmite. Dar 1. l-am bifat deja într-o intrare de acum doi ani şi 2. oricum nu-mi imaginez că audienţa restrânsă a blogului curent se intersectează cu cine scriam în final acolo că ar trebui să-l vadă. Pe de altă parte n-ar strica poate să fie văzut sau revăzut de cât mai multă lume. Deşi din nou e discutabil dacă nu-i cumva ori prea deep pentru unii ca să prindă ce-i de prins din film, ori prea deprimant pentru cine nu-l poate privi la rece. Aşa că am ajuns la "Licorice Pizza" - sau alternativa hippie care mi-a venit la îndemână.

N-am de gând să scriu o recenzie prea lungă. De fapt nu prea am de gând sa scriu o recenzie per se. "Licorice Pizza" e un soi de weird romance cu multe nuanţe comice plasat în California anilor '70, mult mai bun zic eu decât "Inherent Vice" desfăşurat în acelaşi timp şi spaţiu al aceluiaşi Paul Thomas Anderson (mai cunoscut poate pentru "There Will Be Blood"). Actorii au o chimie perfectă, scenariul e excelent iar povestea... mai puţin importantă.

Mai important e că "Licorice Pizza" e ceea ce am putea numi un "comfort movie" ca extrapolare de la "comfort food". De care mai e nevoie câteodată. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să afli dacă nu ştiai că prin 1973 (şi după) au mai existat perioade de "oil crisis". Şi cel mai probabil that's something you can survive ;) - cel puţin atât timp cât restul nu se-apropie mai mult de "1917".

Rating: 4 out of 5

Drive My Car (2021)

"Drive My Car" e un film lung și lent. Atât de lung și de lent încât partea de intro credits vine după un preludiu de mai bine de jumătate de ora. Dar e un "slow burn". Cu alte cuvinte merită zic eu să reziști până la capăt.

Filmul are la bază o scriere scurtă de Haruki Murakami. Pe lângă asta se întrepătrunde mult cu "Unchiul Vania" de Cehov. Din păcate cultura mea literară nu s-a intersectat cu niciunul dintre ei, iar asta cred că face să fi pierdut câte ceva din sensurile mai ascunse împletite prin acțiune. Care acțiune e centrată pe un pasaj din viața lui Kafuku, un actor japonez de teatru, trecut de 40 de ani, care în debutul filmului își pierde soția, decedată subit în urma unei hemoragii cerebrale. Fast forward peste doi ani de zile de la tragicul eveniment, când îl regăsim pe Kafuku în postura de regizor undeva într-o delegație pentru a pune în scenă o reprezentație a piesei de Cehov amintită mai sus. Regulile companiei de teatru îi impun un șofer, o tânără. Faptul nu îi convine inițial din motivul că l-ar scoate din tabietul repetiției replicilor în timpul petrecut la volan, dar e nevoit să accepte. De aici desfășurarea filmului începe să dea ceva mai frecvent semnele de "slow burn" de care spuneam mai sus, livrându-ți după câte o perioadă de calm câte o scenă care ori te pune pe gânduri, ori e suficient de puternic construită cât să te țină atent pe mai departe. Probabil una dintre primele vine la castingul piesei unde aplică un amant al fostei soții, personaj pe care Kafuku în mod surprinzător decide să-l distribuie în rolul titular. Dar să mai lăsăm din subiect pentru o vizionare zic. Nu avem ceva foarte neprevăzut până la urmă - farmecul filmului aici stă în construcție cu toate detaliile ei, deci un rezumat în cazul de față e departe de impresia pe care ți-ar lăsa-o pachetul complet.

Există probabil o simbolistică din care poți înțelege mai mult sau mai puțîn, cum vrei tu sau cum a vrut regizorul :) Dar important e că-i acolo și că-ți dă de gândit, de la SAAB-ul roșu cu volan pe stânga plimbat mult pe drumurile japoneze pentru a-l regăsi abia în final pe o șosea coreeană unde regula e "drives on the right", până la interferența dintre replicile din Cehov din repetiții și momentele din viețile celor ce le rostesc, unde nu mai știi clar cât e teatru și cât e real. Cu alte cuvinte regia și scenariul fac toți banii aici, deși probabil cea mai evidentă contribuție la impactul filmului îl au actorii, în particular cel din rolul titular.

E greu să zici că "Drive My Car" e un film de nișă, pentru că până la urmă nu iese din tiparul unei drame obișnuite. Clar însă nu e pentru oricine. Nu cred că acum 10 ani, poate nici acum un an, aș fi avut răbdarea suficientă să-l diger cum trebuie. Nici acum nu-s sigur că am făcut-o, sau mai bine zis sunt destul de sigur că mai are semnificații pe care nu le-am prins. E un film care cere o oarecare doză de experiență de viață ca să înțelegi trăirile unor personaje, și ca să poți rezona cu ele, măcar parțial. Pentru că dacă nu se întâmplă asta sunt șanse mari să te plictisești groaznic. Pe lângă asta e un film care are mult mult calm tipic japonez în desfășurare - care iar probabil poți să-l gusti dacă ești într-o perioadă când ai nevoie inconștient de așa ceva. În cazul ăsta pot să zic că e relaxant și-ți dai seama de asta pe măsură ce-l vezi. Altfel cred că mi-ar fi părut adormitor. Dar n-a fost, iar finalul pe care poți să-l iei într-o cheie mai mult sau mai puțin amară, aduce una dintre cele mai bine jucate scene pe care le-am văzut vreodată într-un film, un dialog din "Unchiul Vania" din care o parte e în limbajul semnelor, și care în esență s-ar putea rezuma într-o altă replică venită anterior - "we must keep on living".

Rating: 4 out of 5