De obicei, daca n-am vreun motiv de lipsa de timp care sa cauzeze intarziere, incerc sa postez intrarea "traditionala" de preview sezonier inainte de inceputul "sezonului" calendaristic. Acum am intarziat cateva zile si din lipsa de timp, dar mai ales, pentru prima data de cand am inceput "traditia" asta, din lipsa acuta de continut... Sau oi fi intrat eu intr-un very gloomy mood de iarna in care nu-mi mai place nimic. Sa vedem cu ce defilam...
Stiu ca sunt alte titluri anuntate pentru decembrie cu buget si marketing mult mai rasunator, dar cam singurul la care am zis ca ma pot opri e mult amanatul deja "Puss in Boots: The Last Wish". Din pacate insa si aici, ca in multe din animatiile din ultima vreme, si nu numai, ce mi-a ramas din trailer e o impresie ca la Hollywood se bea cam multa cafea sau se consuma prea mult zahar, ca sa nu escaladez spre alte substante. Deja devine obositoare senzatia asta de ritm hiperactiv cu densitate uriasa de glumite usoare prezenta in cam orice productie care are si o nuanta de comedie. A se vedea si mai jos...
In ianuarie, pastrand ritmul hiper-glicemic, dar in (aparent) cu totul alt gen, avem anuntata urmatoarea productie marca Guy Ritchie: "Operation Fortune: Ruse de guerre". Care daca n-ai sti, probabil ai avea sanse mai mari decat sa ninga iarna asta sa ghicesti ca-i o productie marca Guy Ritchie, la cum se prezinta trailerul, plecand de la distributia "clasica" cu Jason Statham cap de afis. Trecand si peste asta, daca n-ar divulga atat de mult din actiune, poate ar fi de asteptat. Asa ramane doar de vazut daca mai exista loc pentru ceva la care nu te-ai astepta.
Faptul ca pentru februarie n-am reusit sa gasesc altceva mai promitator de trecut in lista decat "Ant-Man and the Wasp: Quantumania" spune multe. Dintre asta si "Cocaine Bear", well.. mai bine sa nu ma gandesc de doua ori.
Nu scapam de sequels nici in martie. Dar macar trailerul pentru "John Wick: Chapter 4" arata mai exotic decat "John Wick: Chapter 3". Iar speranta ca e mai apropiat ca nivel de "John Wick: Chapter 2" ramane vie.
O sa sar peste aprilie si trec in mai la singura intrare din toata lista asta in care am un pic mai multa incredere, chit ca din nou n-avem ceva nou: "Guardians of the Galaxy Vol. 3". In continuare cred ca James Gunn, regizorul + scenaristul, e cam singurul care a reusit cumva sa iasa fin din linia Marvel si sa dea un ton un pic aparte fata de restul productiilor, primele doua iteratii din GotG fiind de departe din punctul meu de vedere cele mai bune filme din cel mai profitabil = comercial super-hero universe. Pe de alta parte nu pot sa zic ca trailerul promite prea mult aici, dar na, ca si mai sus, speranta ramane.
La 15 ani de blog intentionam sa caut un subiect demn de o aniversare rotunda. Evident n-am avut timp, si ma vad nevoit iar sa reciclez ceva din amintiri. Candva prin primavara cred, am vazut/revazut trilogia culorilor regizata de Kieslowski, un presupus apropo la simbolurile revolutiei franceze, de care fiecare film ar fi legat prin culoarea de pe drapelul binecunoscut - bleu, blanc, rouge. Mie mi s-a parut dintotdeauna un pic overrated aprecierea critica de care s-a bucurat de-a lungul timpului. Poate cu exceptia filmului de mijloc, "Blanc". In esenta o comedie, usor amara, dar tocmai asta ii da un aer aparte.
Karol Karol e un frizer polonez proaspat emigrat la Paris, lasat in strada fara bani si fara acte de a lui ex-sotie, dupa un divort rapid motivat pe baza incapacitatii de a-si indeplini indatoririle de sot. Fara prea multa franceza in vocabular si cu salonul de frizerie incendiat de focoasa fosta nevasta (pun intended), omul ajunge cu un geamantan mare si cam gol sa cerseasca cantand la.. pieptene prin metrou. Trilurile de sorginte poloneza ii sunt recunoscute intr-o zi de un alt conational, Mikolaj, cu stare materiala considerabil mai buna, care ii propune un targ - sa omoare pe cineva care isi doreste asta dar n-are curaj s-o faca (ulterior aflam ca acel cineva e chiar Mikolaj, dar sa mai pastram din poveste). Karol refuza, dar Mikolaj decide pana la urma sa-l ajute aranjand o repatriere ilegala printr-o calatorie clandestina in geamantanul gol. Long story short, Karol ajunge pana la urma inapoi in Polonia mai mult mort decat viu si incet incet isi construieste un plan de razbunare. Cum decurge, e mai bine de vazut in film decat de citit :)
Spre deosebire de restul trilogiei lui Kieslowski, "Blanc" e mai degraba o productie poloneza decat una franceza. Pe langa o poveste, poate usor irealista la un moment dat, dar suficient de densa cat sa te tina prins - chiar e subiect aici si cred ca-i mai bine sa pastrez spoiler-free intrarea curenta - avem o distributie foarte bine aleasa pentru tipologia personajelor. Coloana sonora e surprinzator de buna, si m-a facut de fapt sa-l descopar pe Zbigniew Preisner (compozitorul), singura mea referinta in muzica poloneza de film pana atunci fiind Wojciech Kilar. Imaginea e fain lucrata, dar asta e valabil pentru toata trilogia, fiecare film avand evident o predilectie pentru a scoate in evidenta pe cat posibil culoarea din titlu.
Din ce stiu eu "Blanc" in opinia majoritara a criticii de film e considerat bun, dar totusi cel mai slab dintre cele trei. Poate pentru ca dintre toate e cel care are o desfasurare destul de bogata, in dauna sensurilor filosofice incapsulate adanc. Iar eu nu l-am privit prea mult prin prisma unei referinte la "egalite" = legatura de mijloc dintre "liberte" si "fraternite", cum s-ar vrea sa fie, ci ca o productie de sine statatoare. Un "revenge movie" pana la urma care vine surprinzator de data asta sub forma unei comedii incapsulata intr-o drama. Sau invers :) Cam cum e viata personajului principal. Poate asta-i o tema de reflectie mai deep decat altele ;)
Din pacate in ultimele luni n-am prea avut vreme si nici dispozitie sa vad prea multe filme. Cumva insa am ajuns sa-mi ocup orele dinainte de somn cu cele doua prequel-uri din titlu lansate pentru "Game of Thrones", respectiv pentru "Lord of the Rings", si desi nu prea obisnuiesc sa scriu despre productii tv am zis ca poate merita o intrare (+ ma chinui sa nu las blogul sa moara de tot). In plus, in momentul lansarii aproape simultan, cele doua serii imi pareau comparabile, de unde si ideea de a le pune una langa alta, desi nu prea mai am aceeasi opinie la final de sezon unu.
"House of the Dragon" are un parcurs telenovelistic in care avem dragoni ca unic element de fantasy, in timp ce "The Rings of Power" e un fantasy pur, sau cel putin cam asta s-ar dori sa fie. Cam aici se incheie bias-ul meu negativ relativ la prima, respectiv pozitiv la a doua. Telenovela (care nu e surprinzatoare dupa linia din GoT-ul original) e imbracata intr-un scenariu scris foarte inteligent, care cumva reuseste sa mascheze lungimile tipice in care nu se intampla mare lucru, culminand cu un "refresh" extrem de eficient in partea a doua dat de un salt de cativa ani care iti zice in subliminal: poftim, n-am incercat sa stoarcem episoade inutile ca sa umplem un sezon, tocmai atunci cand incepea sa para ca spre asta tinde. De cealalta parte, cu toate elementele de fantasy pe care se chinuie sa le bifeze LotR, si in ciuda unei serii scurte limitata la 8 episoade, scenariul e ingrozitor de "economic" in dezvoltare narativa. Practic daca extragi cateva elemente cheie in special din vreo trei episoade (1,6,8) e suficient probabil sa poti sari direct la seria 2 cand o fi sa fie released. Restul da o senzatie de umplutura suplimentand si cu o caruta de clisee, care o fi normal sa apara intr-o productie filmica, dar nu prea-i normal sa ajunga atat de evidente. Poti sa ai un cliseu intr-un script, dupa care o serie de dialoguri naturale, dupa care iar un cliseu, etc. Dar aici sunt pasaje continue, pe minute lungi de schimburi de replici, care te duc la intrebarea "clasica" - cine naiba vorbeste asa? Se vede clar lipsa de experienta a celor doi lead writers care la un quick check pe IMDb sunt la prima productie practic din cariera.
Daca zona narativa e "the root of all evil", mai limitat in GoT, si mai amplificat in LotR, din pacate balanta dintre cele doua e dereglata complet de restul elementelor de productie. Daca GoT beneficiaza de un production design de exceptie pentru o serie tv, LotR e departe de a justifica titluri de prin presa online care o refereau la un moment dat ca "the most expensive series ever". Comparatia e aproape inutila. Doar partea de CGI din LotR care e fie neglijenta sau absenta uneori, duce la scene absolut hilare ca amploare cum ar fi batalia pentru Southlands intre oameni si orci limitata la o mana de locuitori ai unui satuc de cateva case, care cumva mai au si bafta sa fie gasiti pe harta de intaririle venite de peste mari si tari - la propriu - ce isi mai si sincronizeaza perfect debarcararea si viteza cailor ca sa pice fix cand e sa schimbe soarta luptei (am zis ca scenariul e "root of all evil"). Pentru ceva comparabil ca amplitudine, se poate lua scena incoronarii din penultimul episod din GoT, unde nu stiu cat e figuratie si cat e CGI, lasand dragonul la o parte, dar in orice caz secventa e impecabil lucrata, avand grija la detalii aparent banale cum ar fi dimensiunea cadrului in care se desfasoara. In plus, daca tot am ajuns aici, e una din cele doua scene din GoT care creeaza un impact emotional puternic pe privitor prin tot ce le sustine, inclusiv actori si coloana sonora, cea de a doua fiind scena intrarii regelui din sala tronului din antepenultimul episod. Ambele sunt construite atent si ar putea foarte bine sa fie in sine un subiect de analiza si discutie ceva mai lunga in genul a ce include New York Times in seria "Anatomy of a Scene". In LotR nu prea avem asa ceva, poate cu exceptia finalului de episod 6 cand vedem practic crearea Mordor-ului, dar pana si asta mi s-a parut partial ratata regizoral fiind cred posibil sa fie scos mai mult din secventa respectiva. Comparativ (more-or-less), cu spoiler alert-ul de rigoare, in final am inclus o captura cu fiecare din ce-a ajuns pe Youtube (desi nu stiu cat rezista).
Alte capitole la care GoT straluceste iar LotR se chinuie sunt castingul si coloana sonora. Se vede din nou aici probabil experienta echipei de casting a HBO-ului. In general nu prea imi place sa exprim opinii despre actori pentru ca-s subiective, dar aici diferenta pe ansamblu e evidenta. Cu unele exceptii, in LotR avem destul de mult "flat acting". E drept ca din nou... daca scenariul iti da clisee pe banda, cam tre' sa te chinui sa scoti ceva credibil. Pe soundtrack pana si tema de main title a lui Ramin Djawadi reciclata din GoT-ul original are un impact mai puternic decat cea a lui Howard Shore din LotR, aparent contractat special pentru asta. In rest Bear McCreary care semneaza score-ul general din cadrul episoadelor e un compozitor bun, dar pana si in "The Walking Dead" i-au luat vreo cinci sezoane pana sa scoata o bucata care sa rezoneze cu o scena atat de bine incat sa-ti ramana in minte si eventual s-o cauti dupa. Aici deocamdata e complet "forgettable".
Trebuie sa zic ca nu-s deloc un fan prequels - totdeauna mi s-au parut exemplul perfect de a gasi o oportunitate pentru a stoarce un subiect uzat. Plus, intr-un sequel macar ai o noua finalitate pe care astepti s-o descoperi. Intr-un prequel cam stii finalul, ceea ce din punctul meu de vedere taie mult din potentialul narativ de a-ti capta atentia. Pe langa asta, la "House of the Dragon" am plecat cumva cu asteptari mici dupa finalul compromis din GoT-ul original, iar de la "The Rings of Power" cu ceva mai mari dupa experienta de acum cativa ani cu adaptarea Amazon pentru "The Man in the High Castle" (excelenta). Ceea ce evident a contribuit probabil la un efect complet invers in parerea pe care mi-a lasat-o in final primul sezon din cele de mai sus... Oricum, sentimentul meu e ca LotR n-are sanse mari sa creasca in nivel daca nu-si schimba radical echipa de productie, iar pentru GoT cred ca e relativ greu sa se mentina fara sa fie afectat de aceleasi probleme de parte narativa, dar om vedea.
Pare simplu dar e foarte complicat sa-ti pui o dorinta care stii sigur ca se va indeplini. E aproape imposibil sa ajungi la trei. Cel putin asta transmite "Three Thousand Years of Longing". Printre multe altele...
Alithea e o femeie singura cu o cariera universitara in zona literelor, si mai precis in nisa mitologiei, legendelor, istoriilor fantastice in general. In timpul unei deplasari la Istanbul gaseste intr-un bazar "lampa" (= sticluta de fapt) fermecata, cu un duh ce ii prezinta oferta standard de trei dorinte. Ce nu-i asa standard e ce intra in prezentarea ofertei odata ce Alithea, cu experienta povestilor cu pestisori de aur terminate prost, are indoieli. Aici avem de fapt mai toata desfasurarea filmului in care aflam din experienta de trei mii de ani a duhului cam ce side effects poate avea o decizie pripita, si cat de intortocheate sunt caile unde poate ajunge.
Filmul are in prima faza un aer de "1001 de nopti" amestecat cu baronul Munchausen sau "The Fisher King" ale lui Terry Gilliam. Nu e insa nici una nici alta. Se simte un pic din haosul tipic lui George Miller ("Mad Max"), dar e un haos calm si parca mai... organizat, in ciuda complexitatii la care ajunge. Filmul avanseaza mult pe diversele fire ale istoriei vietii duhului si a dorintelor pe care le-a mai avut de implinit, cam prea mult si cu multa naratiune, desi suntem purtati intr-un festin vizual prin alte epoci ceea ce mai compenseaza. Cateodata istorisirea ajunge atat de densa incat pare ca tinde mai degraba spre un audio-book cu tenta filosofica. E potrivita daca esti trecut de o varsta si ai o dispozitie necesara pentru a medita la diverse intelesuri pe care le poti extrage si corela eventual cu propria experienta de viata. Dar din pacate pierde clar la capitolul "engagement" pentru un spectator ceva mai putin obosit pe care cred ca s-ar putea sa-l plictiseasca. Pe mine, din fericire, sau mai degraba din nefericire :-) m-a prins in prima categorie de mai sus...
A trecut un pic de timp de cand am vadut "Kundun", si din pacate n-am avut vreme atunci sa-i scriu o intrare la cald. Asa ca ne multumim cu una la rece, ca noptile in podisul Tibetan (aka s-ar putea sa cam sufle vantul pe-aici, dar am zis ca somethin' is better than nothin').
Filmul, regizat de Martin Scorsese, prea istoria ultimului (inca in viata) Dalai Lama de la frageda pruncie si o urmareste in linii mari pana la exilul fortat in India in urma invadarii chineze a Tibetului. E discutabil cat de bine sunt prinse punctele importante din scurta cariera ca lider de facto a cele de-a doua mai mari provincii din componenta Chinei. Si iar is discutabile paralele care se pot face in spiritul "history repeats itself" intre ce s-a intamplat acum mai bine de 60 de ani in the far east si ce se-ntampla acum in estul mai apropiat. Dar asta nu-i blog de politica :) Asa ca facand referinta la ultimele luari de pozitie mai mult sau mai putin controversate a unui om trecut prin viata pana urma, probabil cel mai important e sa ajungi sa traiesti in pace si armonie cu cei de langa tine indiferent ce imn mai fredoneaza cand ii mai apuca. Deci, let's keep things peaceful si sa ne-ntoarcem repejor la film.
Nu e nici cel mai bun, dar nici cel mai prost film al lui Scorsese. Nu e "The Last Emperor" al lui Bertolucci, dar are meritele proprii si nuante distincte care il ridica totusi la nivelul de film epic clasic. In primul rand, nu stiu daca e vreun nume cunoscut prin distributie. Din contra, sunt destui actori pentru care acesta a fost cel mai important film, daca nu singurul dintr-o cariera cinematografica practic inexistenta. Nu stiu cum a lucrat Scorsese = cati sunt amatori, cati cu ceva experienta in teatru, etc - dar n-am vazut nimic de reprosat cuiva. Pe langa Dalai Lama, mai avem personaje cu roluri relativ consistente, cum ar fi cancelarul spre exemplu, actor care se descurca excelent dar care de fapt e un artist platic tibetan. Imaginea lui Roger Deakins si muzica minimalista a lui Philip Glass fac filmul o bijuterie vizuala-auditiva. Exista filme cu un subiect bun, dar in care ai momente in care treci story-ul in planul 2, ca sa te lasi cateva secunde sau minute prins de camera sau de sunet - astea mie-mi place sa le categorizez ca filme "de cinema", pentru ca acolo are cel mai mult sens sa se-ntample asta. Ei, trecand peste toate usoarele inadvertente, poate un pic de superficialitate, si un final cam in plop, "Kundun" pentru mine ramane un film "de cinema" - si-s din ce in ce mai putine care-ti dau feelingul asta.
Postări
