Cu o oarecare intarziere anul asta, incerc totusi sa fac un lightning fast preview a catorva titluri anuntate pe vara-toamna. Fara alt blah-blah introductiv, ce mi-a atras atentia se rezuma la urmatoarele.
Cu o schimbare de distributie avem in iunie un prequel, "A Quiet Place: Day One", de fapt a treia parte din putinele productii din zona horror care mi s-au parut ok in ultimii ani. John Krasinski isi pastreaza din atributiile de scenarist, iar la regie il avem pe Michael Sarnoski, a carui activitate anterioara include in principal "Pig", relativ ok. Poate totusi iese ceva macar relativ ok si aici.
"The Convert" e un film produs anul trecut, dar care ca data de lansare mainstream a ajuns in iulie anul curent. Si cum parca e un pic altceva decat peisajul obisnuit de summer blockbusters...
In august, are lansarea "Alien: Romulus", o noua iteratie din serie, fara Ridley Scott ca regizor. Inlocuitorul, Fede Alvarez, are mai multa experienta in horror clasic decat in SF ("Evil Dead", "Don't Breathe"), si trailerul pare ca ar trage mai mult in directia asta. Dar, vedem...
Probabil capul de afis pentru septembrie e "Wolfs", sau mai bine zis capetele de afis, George Clooney si Brad Pitt, intr-un thriller al carui trailer pare promitator.
Spre deosebire de celelalte sequels/prequels de mai sus, in octombrie "Joker: Folie a Deux", il pastreaza pe Todd Phillips ca regizor. In consecinta, eu zic ca-i de vazut.
As incheia intrarea de azi pentru noiembrie cu "Gladiator 2", ca tot ma plangeam mai sus ca l-am pierdut pe Ridley Scott de la carma "Alien", dar n-avem inca trailer. Iar acolo cred ca asteptarile sunt considerabil mai mari ca pentru un SF in care s-a cam zis ce era de zis in episoadele de pana acum. Asa ca mai asteptam.
"We'll need a miracle to make it work." "Doing nothing won't cause a miracle, either." - Asta e un schimb de replici din "Gojira -1.0" care cumva prinde esenta unui monster movie, cumva metaforic, in sensul in care nu m-as fi asteptat vreodata ca o iteratie din seria Godzilla sa fie atat de diferita in sens pozitiv de restul. Dar trebuie luat in calcul ca totusi ce avem aici nu e o productie made in Hollywood. Chiar si asa nu tin minte sa fi auzit prea multe despre adancimea dramatica a seriei japoneze. Pentru ca daca tragem linie, ce avem aici se duce parca mai mult spre drama decat spre monster movie.
Subiectul filmului de fata e plasat la finalul WW2, intr-o Japonie dezintegrata, unde in debutul filmului un pilot kamikaze dezertor aterizeaza pe o insula ce gazduieste un post de mentenanta pentru avioane, care in seara respectiva e ras de pe fata pamantului de creatura iesita din ocean. Dar omul supravietuieste, impreuna cu mecanicul sef care il acuza de lasitate in fata unei confruntari cu monstrul, si in consecinta de vina pe care o are in moartea celorlalti. Urmeaza partea mai consistenta de drama unde auto-reprosurile il urmaresc pe respectivul pilot la intoarcerea in Tokyo, cand incearca sa-si gaseasca un rost printre ruinele ramase dupa razboi, impreuna cu o femeie ramasa ca si el fara parinti si un copil adoptat al nimanui. Cand lucrurile par sa se aseze cumva, Gojira revine in peisaj, aducandu-i aminte de episodul de pe insula. Iar de aici incepe partea sa-i zicem mai de Hollywood a unui monster movie, dar totusi ce urmeaza nu pierde tonul mult mai complex de drama construit pana la momentul respectiv, ci il duce mai departe.
"Gojira -1.0" nu are efectele vizuale standard ale unui film de box-office de vara, din care daca iei o scena de explozii si srapneluri aruncate poti s-o interschimbi probabil usor cu una din altul. E ceva mult mai particular pe partea asta aici, pentru ca in primul rand pleaca de la o experienta vizuala care parca pare mai reala tocmai prin lipsa exagerarilor in ce se vede. N-avem toate culorile posibile imprastiate pe ecran cand sare ceva in aer. In plus, n-am vazut ultimele intalniri de la Hollywood intre Godzilla si Kong, dar aici parca monstrul pare mai degraba extras din stop motion-urile vechi japoneze si reprelucrat in zona moderna de VFX. Se ajunge si la efecte mai "albastre" la propriu pana la urma cand Godzilla incepe sa-si foloseasca arsenalul din dotare, dar chiar si asa isi pastreaza un aer mai credibil vizual fata de multe alte filme.
Ca si concluzie, filmul merita vazut pentru poveste din care n-am dezvaluit prea mult, si care are o densitate decenta, pentru vizual si audio, dar mai ales pentru intersectarea foarte bine lucrata intre drama si actiune, si pentru o metafora aproape continua in favoarea vietii care vine ca un contrast puternic asupra unei idei de sacrificiu exagerat intalnit destul de des in cultura japoneza.
Continui seria intrarilor sumare, cu una iar ceva mai aparte fata de majoritatea = un scurt-metraj: "The Wonderful Story of Henry Sugar". Nu mai stiu daca am mai avut vreun subiect din categoria asta in istoria blogului, dar trecand peste motivatia + potrivirea cu lipsa de timp, aici chiar am considerat ca merita un pic de atentie. Dupa "Fantastic Mr. Fox", tocmai din 2009, e a doua adaptare a lui Wes Anderson dupa o poveste scurta a lui Roald Dahl, iar ce face filmul e fix sa nareze povestea respectiva. Mai precis punctul central de la care se dezvolta e istoria unui magician hindus cu abilitati de a vedea fara ochi, care aparent vine cu niste influente plecate de la un personaj real. Cealalta jumatate de poveste o las pentru vizionat ca si-asa nu-i lunga. Filmul emana stilul caracteristic al lui Wes Anderson = cu toata gama cromatica obisnuita si asa zisa distributie in gen "ensemble cast", in care avem o tranzitie de la un personaj in plan principal la altul, chiar daca e la scara de scurt metraj. Dar mai ales avem acelasi ton optimist dublat de un umor fin, cateodata abia perceptibil. Cumva, pe scurt, e ca un episod mai altfel de "The Outer Limits", "Black Mirror" sau altceva de gen, dar intr-o lumina mai pozitiva ;) Sarbatori fericite si linistite!
N-am film luna asta, dar am nevoie de o pauza (more or less) de la alte activitati. Ultima intrare taguita cu "chasing rabbits" de prin 2021 daca nu gresesc o asociam la prima parte din "Dune" atunci, fara prea multa legatura insa cu filmul. Acum n-am avut vreme sa vad a doua parte din "Dune" asa ca putem sari peste asta. Ce mi-a ocupat insa o parte din timp in ultima luna a fost un pic de research pe un subiect pe care n-as fi vrut sa fiu nevoit sa ajung sa-l ating vreodata, dar n-ar fi prima data cand s-ar intampla sa imi ocup timpul cu ceva neconvenabil...
O sa prefer sa raman mai criptic, dar cine a mai prins din intrarile anterioare relativ rare cu tagul curent stie poate ca am tot batut campii pe linia time travel, unexpected randomness in life, si altele (sau poate imi aduc eu aminte gresit, ca n-am nici chef, nici timp sa-mi citesc propriile aberatii). Asa ca macar ne incadram cumva in "tematica" cu ce urmeaza.
Tura asta o sa ma rezum la o insiruire de idei scurte, probabil destul slab fundamentate, dar care se leaga intre ele cat de cat, cat sa lase cateva semne de intrebare. So, let's start, cu scuzele de rigoare in avans pentru unde dau rau pe langa (de asta avem links to external sources).
O particula intr-un sistem de referinta vazut din perspectiva fizicii cuantice putem spune informal ca se afla in coerenta in momentul in care se afla simultan in mai multe stari in izolare (aka superpozitie), si in decoerenta cand "isi alege" una din ele in contact cu mediul exterior (trecand practic intr-un sistem de referinta ce tine de fizica mecanica).
Links: What is Quantum Coherence? + the Wikipedia entry.
Exista ceva numit modelul Penrose/Hameroff aka Orchestrated Object Reduction (sau mai pe scurt Orch Or), care afirma iar informal pe scurt ca gandirea constienta ar fi influentata de un proces fiziologic ce are loc la nivelul unor microparticule cerebrale = microtubuline in urma trecerii cu o anumita frecventa a acestora dintr-o stare de coerenta cuantica intr-una de decoerenta (= pierderea superpozitiei). Prin extensie subconstientul am putea specula ca tine de perioada cand particulele respective se afla inca in perioada de coerenta (superpozitie).
Links: Orch OR and the Quantum Biology of Consciousness + the Wikipedia entry.
Caveat: Modelul Orch Or ca multe alte teorii ce tin de fizica cuantica e .. o teorie. Exista chiar experimente practice ce par sa-l contrazica, dar vin si cu ideea ca modelul ar putea fi extins la ceva posibil plauzibil.
Link: Quantum theory of consciousness put in doubt by underground experiment
Intr-un jurnal semiobscur de acum mai bine de vreo zece ani aparea o teorie bazata pe Orch Or, care pe scurt pare ca spune ca in creierul unui schizofrenic procesele fiziologice ce tin de microtubulinele respective sunt alterate, mai precis switch-ul de la coerenta (superpozitie) la decoerenta (stare unitara) nu se produce suficient de repede sau la frecventa care ar trebui, consecinta fiind comportamentul alterat = practic delirul care, iar speculativ, ar proveni din subconstientul persoanei. Jurnalul o fi semiobscur, dar nu e chiar singura publicatie care se duce cumva spre directia asta.
Links: Quantum Logic of the Unconscious and Schizophrenia + altceva prin zona Understanding Schizophrenia as a Disorder of Consciousness: Biological Correlates and Translational Implications from Quantum Theory Perspectives.
Pana aici sunt sa zicem known facts. De acuma incepem sa speculam (mai tare)...
In subconstientul cuiva nu stim ce gasim, ca de aia e subconstient. Dar de regula, afirmatiile cuiva avand conditia de mai sus intr-o stare deliranta sunt, sau par in afara realitatii pe care o cunoastem. Aici vine intrebarea - de ce intr-o coerenta cuantica a unor microtubuline in subconstient, creierul ar produce totusi ceva ce nu pare ca are corespondenta reala?
Intr-o cu totul alta directie avem ceva ce se numeste modelul Everett-Wheeler sau Everett-DeWitt sau Many-Worlds-Interpretation (MWI), care ne spune pe scurt ca orice ar presupune o decoerenta cuantica spre o anumita stare genereaza de fapt o noua realitate, in consecinta cu o noua linie temporala distincta cu evolutia proprie, iar de fapt.. nu avem practic o pierdere de superpozitie spre o stare anume - avem o superpozitie continua, dar realitatile sunt cumva distincte si nu interactioneaza.
Links: Many-Worlds Interpretation of Quantum Mechanics + the Wikipedia entry.
Acuma, tragand linie (sau ma rog, timpul e deocamdata limitat in realitatea asta), putem sa punem doua intrebari:
the light one - cum curge timpul in fiecare realitate din asta distincta? (probabil sunt raspunsuri da' n-am avut inca timp sa caut)
the hard one - daca Orch Or si MWI n-ar fi doar teorii, si ar avea cumva pe undeva o posibila intersectie, si n-ar fi complet incompatibile, cineva cu microtubulinele dereglate ar putea avea cumva acces extins in starea de subconstient la o imagine diferita a altor realitati? (de unde ar extrage convingeri ferme pentru ceva ce nu exista in cea curenta)
A se nota ce ce e mai sus sunt pure speculatii, iar subsemnatul cu toata raspunderea n-are vreo convingere ferma ca-s valide. Am un background de research activity, dar nu in fizica cuantica, iar resursele amintite au fost parcurse in diagonala sau mai putin, deci n-am pretentii ca ar fi ceva solid in ideile de mai sus (by the way, daca am vreo eroare la vreo interpretare pe vreo referinta, please send corrections). Si cateodata e periculos de speculat superficial pe probleme sensibile.
Si totusi... chiar daca am terminat intrarea asta de scris pe 1 aprilie, am tinut sa o datez cand am inceput-o = pe 31 martie ;)
Nu stiu daca apropierea Martisorului in relatie cu nuantele posterului sau alte probleme mi-au ghidat subconstientul spre alegerea a "Anatomie d'une chute"/"Anatomy of a Fall" ca subiect pentru intrarea curenta, dar cert este ca nu mai am alt subiect vazut in iarna asta, pentru care as putea da un rating mai mare. In plus nu am nici timpul azi, in ultima zi de februarie (noroc ca-i an bisect), ca sa bifez totusi ceva pe blog si in luna asta. Filmul de fata are avantajul ca e sumarizabil repede. Avem o scriitoare germana, intr-o interpretare remarcabila a Sandrei Huller, restabilita intr-o zona montana din Franta, impreuna cu sotul si fiul aproape orb in urma unui fost accident. Femeia se trezeste pusa sub acuzare ca suspect dupa ce sotul ei e gasit mort in urma unei caderi de la un etaj al cabanei unde locuiesc. Urmeaza un proces in care ni se dezvaluie un background al unei familii disfunctionale, dezlegat, cel putin aparent, pe final de fiul care dovedeste o maturitate surprinzator de obiectiva in analiza cazului. Cinematografic, filmul nu se remarca prea mult prin ceva anume. Poate un pic prin montaj. E o productie insa care poate fi perceputa pe ansamblu ca si... consistenta, sau mai bine, hai sa zicem grea, in ce priveste o analiza de viata a unei familii. Contradictoriu insa totusi e ca uneori e prea subtire - in ciuda aparentelor, are si puncte de superficialitate fata de realul care din pacate poate exista. Ce e cert este ca e buna de vazut ca warning. Dar ajung sa ma contrazic singur a ce ziceam pe vremuri ca un film ar trebui sa te scoata din real, macar vreo doua ore :) Poate revin cu ceva mai optimist luna viitoare ;) Depinde de pana unde merg caderile.
Postări
