"The Banshees of Inisherin" e al patrulea lung-metraj scris si regizat de Martin McDonagh dupa "In Bruges", "Seven Psychopaths" si "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri". Si la prima vedere s-ar incadra cam in acelasi ton de comedie neagra cu precedentele. Asta pana devine clar ca e ceva mai mult neagra si ceva mai putin comedie.
Undeva pe o insula fictiva, Inisherin, langa coasta Irlandei, pe la inceput de secol XX, doi prieteni de pahar, Colm si Padraic, intra brusc intr-un conflict. Motivul, Colm mai in varsta, si cu oarece talente de violonist, decide ca-si pierde prea mult din timpul ramas de trait in conversatii inutile iar ceea ce ramane in urma lui e nesemnificativ. Deci, scurt si fara explicatii, ii da de inteles amicului sau ca nu mai au ce discuta si ca are treaba cu o noua compozitie. Vestea e un adevarat soc pentru Padraic care e scos fara avertisment dintr-o rutina in care singurul "divertisment" de pe insula erau conversatiile de dupa-amiaza din crasma locala cu prietenul sau. Bulversat, Padraic incearca sa intoarca decizia lui Colm, dar se loveste de o stanca. Mai mult, ca sa-i demonstreze ca nu glumeste, Colm trece la amenintarea ca-si va taia cate un deget pentru fiecare tentativa de a fi abordat intr-o discutie. Situatia aparent comica initial, incet, incet escaladeaza si ajunge sa creeze un adevarat taifun care tulbura linistea minusculei comunitati locale.
Si "In Bruges" din ce-mi mai aduc aminte vag, cu aceiasi Colin Farrell si Brendan Gleeson in rolurile principale, avansa dinspre comedie spre drama, dar aici parca se intampla mai repede si mai dur. Asta chiar daca in prima parte actiunea pare sa scape uneori in niste lungimi destul de lente. Umorul nu se pierde, si e chiar bun, insa ajunge sa aiba un rol mai mult de tension relief, de care chiar e nevoie. Ca drama, "The Banshees of Inisherin" e un film mult mai complex decat pare in intriga rezumata mai sus. Sunt foarte multe idei care pot fi desprinse din ce ni se prezinta. De la ce riscuri poate crea o impartire stricta in alb si negru in viata cuiva, la dificultatea de a iesi dintr-o zona de confort si consecintele acesteia dar si a lipsei de intelegere pentru fenomen, si altele. Multitudinea asta de sensuri pare cumva in contrast cu un context foarte redus prin distributia sumara cat si prin izolarea geografica. Toata comunitatea locala care intra in interactiune cu cei doi protagonisti e limitata undeva la sub 10 personaje (+ 2 animale), dintre care mai prezente in actiune sunt de fapt doar sora lui Padraic si fiul politistului local, unde mai avem o alta mini-drama ca side-story. Dar cred ca tocmai contextul asta redus creeaza o oportunitate, asa incat fiecare caracter sa fie foarte atent lucrat si integrat in scenariu iar in final sa ai un tablou foarte bogat pentru un colt uitat de lume. La care vine un sfarsit tragic dar deschis, din cauza asta cumva dezamagitor. Culmea, insa, chiar si aici, daca vrei poti sa vezi ca lasa o minima speranta pentru un happy-end. Depinde care parte a paharului o preferi ;)
Am ignorat o bucata buna de timp dupa lansare "Don't Worry Darling" din simplul motiv ca a fost facut terci de cam toata critica + nici punctajul de pe IMDb, RT, etc. nu-l prea ajuta. M-am aflat intr-o mare eroare. Nu ca n-as sti ca in ultima vreme e bine sa fii destul de sceptic in ce priveste toate ratingurile mai sus amintite.
Actiunea din film e plasata undeva in anii '50, intr-o comunitate izolata, intr-o oaza la marginea unui desert - "Project Victory" - unde viata pare ca e blocata in stereotipul american al perioadei respective = fiecare cuplu are o casa cu gradina proprie unde fiecare sotie model isi petrece ziua cu treburile gospodaresti asteptandu-si iubitul sot sa revina de la lucru. Care "lucru" pare a fi un proiect ingineresc ultrasecret coordonat de Frank, liderul comunitatii, si dezvoltat undeva la cativa kilometri distanta de asezarea in cauza, intr-o zona cu acces mai restrictiv decat Area 51. Subiectul e centrat pe un cuplu format din Alice si Jack, a caror existenta idilica incepe sa se clatine dupa ce ea observa ca unele lucruri nu-s in realitate chiar asa roz cum pareau a fi. De la o alta sotie care miraculos supravietuieste unei tentative inexplicabile de suicid pana la un avion disparut fara urma dupa o aparenta prabusire, fara ca nimeni sa-i dea vreo atentie. Misterul avanseaza intr-un ritm de thriller psihologic, in care Alice devine incet-incet o persona non-grata ce tensioneaza inutil viata comunitatii linistite. Asta pana undeva spre trei sferturi din film cand aflam si raspunsul. Ce pot sa zic fara spoilers, e ca de data asta nu m-am asteptat la "twistul" oferit. Eu m-as fi dus undeva spre experimente militare din perioada Cold War. Nu e asta. Totusi, din pacate, explicatia filmului parca ori vine prea devreme, ori prea tarziu - de unde probabil si un motiv pentru critica foarte acida.
Daca sunt totusi puncte unde poate e loc de o dezamagire, sigur nu-s in zona de nivel tehnic unde filmul e foarte sus - de la imagine si production design care sustin excelent aerul de mijloc de secol XX, pana la soundtrack-ul care adunat la pachet cu restul parca te duce inspre unele episoade stranii din "The Outer Limits". Actorii sunt cam eclipsati de Florence Pugh din rolul titular, si totusi s-ar putea zice ca prestatia ei e deja suficienta pentru ce are nevoie filmul. Finalul pare intr-adevar cam nefinisat, dar relativ la criticile care zic ca n-avem nimic nou in intorsatura principala, as fi curios sa vad ce film care se duce in zona unui SF spre final chiar are ceva nou, mai ales ca numar pe degetele de la o mana ce-a iesit pe marile ecrane in ultima perioada in genul asta. Si pana la urma, chiar as putea sa zic ca sunt elemente de originalitate, fie si doar prin contrastul psihedelic care vine asociat la atmosfera retro. In concluzie, nu stiu pe cine sau cu ce a deranjat Olivia Wilde care pe langa rolul secundar e si regizor aici, de a pornit o avalansa de critici. Din punctul meu de vedere rezultatul final n-o fi memorabil, dar e peste medie.
Rating: 4 out of 5
Cu asta inchei si eu more-or-less metaforic pe 2022 intr-o nota de "don't worry" :) = sa sper la o atmosfera mai "retro" fara griji cu o densitate de intrari mai apropiata de originile blogului in anul care vine. Evident, ma amagesc.. Anyway, sarbatori fericite! ;)
De obicei, daca n-am vreun motiv de lipsa de timp care sa cauzeze intarziere, incerc sa postez intrarea "traditionala" de preview sezonier inainte de inceputul "sezonului" calendaristic. Acum am intarziat cateva zile si din lipsa de timp, dar mai ales, pentru prima data de cand am inceput "traditia" asta, din lipsa acuta de continut... Sau oi fi intrat eu intr-un very gloomy mood de iarna in care nu-mi mai place nimic. Sa vedem cu ce defilam...
Stiu ca sunt alte titluri anuntate pentru decembrie cu buget si marketing mult mai rasunator, dar cam singurul la care am zis ca ma pot opri e mult amanatul deja "Puss in Boots: The Last Wish". Din pacate insa si aici, ca in multe din animatiile din ultima vreme, si nu numai, ce mi-a ramas din trailer e o impresie ca la Hollywood se bea cam multa cafea sau se consuma prea mult zahar, ca sa nu escaladez spre alte substante. Deja devine obositoare senzatia asta de ritm hiperactiv cu densitate uriasa de glumite usoare prezenta in cam orice productie care are si o nuanta de comedie. A se vedea si mai jos...
In ianuarie, pastrand ritmul hiper-glicemic, dar in (aparent) cu totul alt gen, avem anuntata urmatoarea productie marca Guy Ritchie: "Operation Fortune: Ruse de guerre". Care daca n-ai sti, probabil ai avea sanse mai mari decat sa ninga iarna asta sa ghicesti ca-i o productie marca Guy Ritchie, la cum se prezinta trailerul, plecand de la distributia "clasica" cu Jason Statham cap de afis. Trecand si peste asta, daca n-ar divulga atat de mult din actiune, poate ar fi de asteptat. Asa ramane doar de vazut daca mai exista loc pentru ceva la care nu te-ai astepta.
Faptul ca pentru februarie n-am reusit sa gasesc altceva mai promitator de trecut in lista decat "Ant-Man and the Wasp: Quantumania" spune multe. Dintre asta si "Cocaine Bear", well.. mai bine sa nu ma gandesc de doua ori.
Nu scapam de sequels nici in martie. Dar macar trailerul pentru "John Wick: Chapter 4" arata mai exotic decat "John Wick: Chapter 3". Iar speranta ca e mai apropiat ca nivel de "John Wick: Chapter 2" ramane vie.
O sa sar peste aprilie si trec in mai la singura intrare din toata lista asta in care am un pic mai multa incredere, chit ca din nou n-avem ceva nou: "Guardians of the Galaxy Vol. 3". In continuare cred ca James Gunn, regizorul + scenaristul, e cam singurul care a reusit cumva sa iasa fin din linia Marvel si sa dea un ton un pic aparte fata de restul productiilor, primele doua iteratii din GotG fiind de departe din punctul meu de vedere cele mai bune filme din cel mai profitabil = comercial super-hero universe. Pe de alta parte nu pot sa zic ca trailerul promite prea mult aici, dar na, ca si mai sus, speranta ramane.
La 15 ani de blog intentionam sa caut un subiect demn de o aniversare rotunda. Evident n-am avut timp, si ma vad nevoit iar sa reciclez ceva din amintiri. Candva prin primavara cred, am vazut/revazut trilogia culorilor regizata de Kieslowski, un presupus apropo la simbolurile revolutiei franceze, de care fiecare film ar fi legat prin culoarea de pe drapelul binecunoscut - bleu, blanc, rouge. Mie mi s-a parut dintotdeauna un pic overrated aprecierea critica de care s-a bucurat de-a lungul timpului. Poate cu exceptia filmului de mijloc, "Blanc". In esenta o comedie, usor amara, dar tocmai asta ii da un aer aparte.
Karol Karol e un frizer polonez proaspat emigrat la Paris, lasat in strada fara bani si fara acte de a lui ex-sotie, dupa un divort rapid motivat pe baza incapacitatii de a-si indeplini indatoririle de sot. Fara prea multa franceza in vocabular si cu salonul de frizerie incendiat de focoasa fosta nevasta (pun intended), omul ajunge cu un geamantan mare si cam gol sa cerseasca cantand la.. pieptene prin metrou. Trilurile de sorginte poloneza ii sunt recunoscute intr-o zi de un alt conational, Mikolaj, cu stare materiala considerabil mai buna, care ii propune un targ - sa omoare pe cineva care isi doreste asta dar n-are curaj s-o faca (ulterior aflam ca acel cineva e chiar Mikolaj, dar sa mai pastram din poveste). Karol refuza, dar Mikolaj decide pana la urma sa-l ajute aranjand o repatriere ilegala printr-o calatorie clandestina in geamantanul gol. Long story short, Karol ajunge pana la urma inapoi in Polonia mai mult mort decat viu si incet incet isi construieste un plan de razbunare. Cum decurge, e mai bine de vazut in film decat de citit :)
Spre deosebire de restul trilogiei lui Kieslowski, "Blanc" e mai degraba o productie poloneza decat una franceza. Pe langa o poveste, poate usor irealista la un moment dat, dar suficient de densa cat sa te tina prins - chiar e subiect aici si cred ca-i mai bine sa pastrez spoiler-free intrarea curenta - avem o distributie foarte bine aleasa pentru tipologia personajelor. Coloana sonora e surprinzator de buna, si m-a facut de fapt sa-l descopar pe Zbigniew Preisner (compozitorul), singura mea referinta in muzica poloneza de film pana atunci fiind Wojciech Kilar. Imaginea e fain lucrata, dar asta e valabil pentru toata trilogia, fiecare film avand evident o predilectie pentru a scoate in evidenta pe cat posibil culoarea din titlu.
Din ce stiu eu "Blanc" in opinia majoritara a criticii de film e considerat bun, dar totusi cel mai slab dintre cele trei. Poate pentru ca dintre toate e cel care are o desfasurare destul de bogata, in dauna sensurilor filosofice incapsulate adanc. Iar eu nu l-am privit prea mult prin prisma unei referinte la "egalite" = legatura de mijloc dintre "liberte" si "fraternite", cum s-ar vrea sa fie, ci ca o productie de sine statatoare. Un "revenge movie" pana la urma care vine surprinzator de data asta sub forma unei comedii incapsulata intr-o drama. Sau invers :) Cam cum e viata personajului principal. Poate asta-i o tema de reflectie mai deep decat altele ;)
Din pacate in ultimele luni n-am prea avut vreme si nici dispozitie sa vad prea multe filme. Cumva insa am ajuns sa-mi ocup orele dinainte de somn cu cele doua prequel-uri din titlu lansate pentru "Game of Thrones", respectiv pentru "Lord of the Rings", si desi nu prea obisnuiesc sa scriu despre productii tv am zis ca poate merita o intrare (+ ma chinui sa nu las blogul sa moara de tot). In plus, in momentul lansarii aproape simultan, cele doua serii imi pareau comparabile, de unde si ideea de a le pune una langa alta, desi nu prea mai am aceeasi opinie la final de sezon unu.
"House of the Dragon" are un parcurs telenovelistic in care avem dragoni ca unic element de fantasy, in timp ce "The Rings of Power" e un fantasy pur, sau cel putin cam asta s-ar dori sa fie. Cam aici se incheie bias-ul meu negativ relativ la prima, respectiv pozitiv la a doua. Telenovela (care nu e surprinzatoare dupa linia din GoT-ul original) e imbracata intr-un scenariu scris foarte inteligent, care cumva reuseste sa mascheze lungimile tipice in care nu se intampla mare lucru, culminand cu un "refresh" extrem de eficient in partea a doua dat de un salt de cativa ani care iti zice in subliminal: poftim, n-am incercat sa stoarcem episoade inutile ca sa umplem un sezon, tocmai atunci cand incepea sa para ca spre asta tinde. De cealalta parte, cu toate elementele de fantasy pe care se chinuie sa le bifeze LotR, si in ciuda unei serii scurte limitata la 8 episoade, scenariul e ingrozitor de "economic" in dezvoltare narativa. Practic daca extragi cateva elemente cheie in special din vreo trei episoade (1,6,8) e suficient probabil sa poti sari direct la seria 2 cand o fi sa fie released. Restul da o senzatie de umplutura suplimentand si cu o caruta de clisee, care o fi normal sa apara intr-o productie filmica, dar nu prea-i normal sa ajunga atat de evidente. Poti sa ai un cliseu intr-un script, dupa care o serie de dialoguri naturale, dupa care iar un cliseu, etc. Dar aici sunt pasaje continue, pe minute lungi de schimburi de replici, care te duc la intrebarea "clasica" - cine naiba vorbeste asa? Se vede clar lipsa de experienta a celor doi lead writers care la un quick check pe IMDb sunt la prima productie practic din cariera.
Daca zona narativa e "the root of all evil", mai limitat in GoT, si mai amplificat in LotR, din pacate balanta dintre cele doua e dereglata complet de restul elementelor de productie. Daca GoT beneficiaza de un production design de exceptie pentru o serie tv, LotR e departe de a justifica titluri de prin presa online care o refereau la un moment dat ca "the most expensive series ever". Comparatia e aproape inutila. Doar partea de CGI din LotR care e fie neglijenta sau absenta uneori, duce la scene absolut hilare ca amploare cum ar fi batalia pentru Southlands intre oameni si orci limitata la o mana de locuitori ai unui satuc de cateva case, care cumva mai au si bafta sa fie gasiti pe harta de intaririle venite de peste mari si tari - la propriu - ce isi mai si sincronizeaza perfect debarcararea si viteza cailor ca sa pice fix cand e sa schimbe soarta luptei (am zis ca scenariul e "root of all evil"). Pentru ceva comparabil ca amplitudine, se poate lua scena incoronarii din penultimul episod din GoT, unde nu stiu cat e figuratie si cat e CGI, lasand dragonul la o parte, dar in orice caz secventa e impecabil lucrata, avand grija la detalii aparent banale cum ar fi dimensiunea cadrului in care se desfasoara. In plus, daca tot am ajuns aici, e una din cele doua scene din GoT care creeaza un impact emotional puternic pe privitor prin tot ce le sustine, inclusiv actori si coloana sonora, cea de a doua fiind scena intrarii regelui din sala tronului din antepenultimul episod. Ambele sunt construite atent si ar putea foarte bine sa fie in sine un subiect de analiza si discutie ceva mai lunga in genul a ce include New York Times in seria "Anatomy of a Scene". In LotR nu prea avem asa ceva, poate cu exceptia finalului de episod 6 cand vedem practic crearea Mordor-ului, dar pana si asta mi s-a parut partial ratata regizoral fiind cred posibil sa fie scos mai mult din secventa respectiva. Comparativ (more-or-less), cu spoiler alert-ul de rigoare, in final am inclus o captura cu fiecare din ce-a ajuns pe Youtube (desi nu stiu cat rezista).
Alte capitole la care GoT straluceste iar LotR se chinuie sunt castingul si coloana sonora. Se vede din nou aici probabil experienta echipei de casting a HBO-ului. In general nu prea imi place sa exprim opinii despre actori pentru ca-s subiective, dar aici diferenta pe ansamblu e evidenta. Cu unele exceptii, in LotR avem destul de mult "flat acting". E drept ca din nou... daca scenariul iti da clisee pe banda, cam tre' sa te chinui sa scoti ceva credibil. Pe soundtrack pana si tema de main title a lui Ramin Djawadi reciclata din GoT-ul original are un impact mai puternic decat cea a lui Howard Shore din LotR, aparent contractat special pentru asta. In rest Bear McCreary care semneaza score-ul general din cadrul episoadelor e un compozitor bun, dar pana si in "The Walking Dead" i-au luat vreo cinci sezoane pana sa scoata o bucata care sa rezoneze cu o scena atat de bine incat sa-ti ramana in minte si eventual s-o cauti dupa. Aici deocamdata e complet "forgettable".
Trebuie sa zic ca nu-s deloc un fan prequels - totdeauna mi s-au parut exemplul perfect de a gasi o oportunitate pentru a stoarce un subiect uzat. Plus, intr-un sequel macar ai o noua finalitate pe care astepti s-o descoperi. Intr-un prequel cam stii finalul, ceea ce din punctul meu de vedere taie mult din potentialul narativ de a-ti capta atentia. Pe langa asta, la "House of the Dragon" am plecat cumva cu asteptari mici dupa finalul compromis din GoT-ul original, iar de la "The Rings of Power" cu ceva mai mari dupa experienta de acum cativa ani cu adaptarea Amazon pentru "The Man in the High Castle" (excelenta). Ceea ce evident a contribuit probabil la un efect complet invers in parerea pe care mi-a lasat-o in final primul sezon din cele de mai sus... Oricum, sentimentul meu e ca LotR n-are sanse mari sa creasca in nivel daca nu-si schimba radical echipa de productie, iar pentru GoT cred ca e relativ greu sa se mentina fara sa fie afectat de aceleasi probleme de parte narativa, dar om vedea.
Postări
