Dune: Part Two (2024)

Better late than never.. era o vorba. Stiu ca probabil nu mai are cine stie ce utilitate o intrare relativ la "Dune: Part Two" la aproape vreo cinci luni de la lansare, dar anul asta n-am prea mai avut timp de vazut film, cu atat mai putin de ajuns prin cinema. Asa ca la primele zile mai libere de ceva vreme incoace am inceput sa mai recuperez din ce-am ratat. Si incerc sa fiu selectiv.

Cred ca foarte multe de zis despre subiect nu sunt. Probabil pentru cine nu stie deja despre ce e vorba aici, cea mai buna recomandare ar fi de vazut "Dune: Part One", sau o vorba de duh de genul: inainte de "Game of Thrones"/"Star Wars"/"orice alt SF epic in care avem un imperiu si o lupta intortocheata pentru putere intre factiuni rivale" a fost "Dune". Cel putin valabil din 1965 incoace, de cand a aparut primul volum al lui Frank Herbert a carui adaptare e completata in partea secunda despre care vorbim acum, intr-o versiune regizata si scrisa partial de Denis Villeneuve. Filmul reia actiunea de la exilul lui Paul Atreides alaturi de mama sa in desert alaturi de populatia indigena de fremens, vanata de raidurile casei Harkonnen stabilita la conducerea planetei Arrakis.

Nu mai tin minte ce-am scris foarte exact in recenzia primei parti, dar retin ca m-a impresionat vizual in primul rand si mai putin in rest. Partea cu impresia vizuala se pastreaza si aici. Am un regret major ca n-am reusit sa-l vad pe big screen, dar asta e.. Ca mix complet de imagine + art direction + montaj video, e cred cel mai bine lucrat SF pe care l-am vazut de la "Sunshine" incoace (cu o mentiune si pentru "Inception" in intervalul asta). Si nu, n-am uitat de "Avatar" sau altele, dar pentru orice apreciere vizuala exista o nota de subiectivism. In orice caz, aici imaginea merge un pic mai adanc din pdv semnificatii, ca si in primele referinte de mai devreme - a se vedea doar contrastul tonului cald din scenele petrecute in desert cu raceala monocromatica a luptei demonstrative in arena de sub privirile baronului Harkonnen.

Raman la opinia ca atat Paul Atreides cat si Chani nu au avut parte cea mai buna varianta de casting in ce priveste actorii, iar variantele anterioare ale adaptarilor "Dune" au nimerit mai bine. Compenseaza insa restul distributiei, care cred ca face o treaba excelenta inclusiv in ce priveste noile personaje introduse. Partea care m-a surprins cel mai placut e insa ca tonul adaptarii mi s-a parut mult mai putin deviat de la linia pe care o cunosteam eu in ce priveste "Dune". Mai sunt elemente care mi se par schimbate inutil, precum executia baronului Harkonnen, care m-au facut sa dau un Google search ca sa-mi confirm care e varianta originala. Dar nu e ceva care sa schimbe atat de mult un feeling general, asa cum parca lasa oarecum de inteles prima parte. E posibil ca Denis Villeneuve sa fi aplecat urechea la criticile venite si sa fi schimbat directia spre o abordare mai conservatoare in ce priveste materialul original. Pe langa asta vine insa si un mod foarte bine pus in scena de a trata desfasurarea subiectului. E probabil foarte dificil sa gasesti o varianta optima pentru complexitatea "Dune" care sa nu para ori prea lungita, ori prea scurtata. Aici, in partea a doua, cred ca vedem varianta optima.

Poate sunt eu prea batran sau nostalgic, dar pentru mine cea mai de impact adaptare overall din universul "Dune" ramane inca mini-seria "Children of Dune", cu toate libertatile pe care si le-o fi luat de la materialul scris. Din ce retin acolo, s-a incercat compactarea a de fapt mai mult decat ce intra doar in volumele ce corespund titlului. Respectiva serie e insa continuarea a ce avem in filmul de fata, iar povestea isi are un rol in impact. Deci ramane de vazut cum o sa fie "Dune: Messiah" care am inteles ca ar fi in pregatiri aici ca replica. Deocamdata, lasand la o parte ce tine de tehnica unde nu putem face o comparatie, ce pot sa zic este ca intre adaptarile romanului initial Villeneuve a reusit sa obtina cu "Dune: Part Two" ceva ce depaseste clar cele doua tentative anterioare. Si probabil va ramane un SF de referinta pentru multi ani incolo.

Rating: 4.5 out of 5

Summer-Fall 2024 Movie Preview

Cu o oarecare intarziere anul asta, incerc totusi sa fac un lightning fast preview a catorva titluri anuntate pe vara-toamna. Fara alt blah-blah introductiv, ce mi-a atras atentia se rezuma la urmatoarele.

Cu o schimbare de distributie avem in iunie un prequel, "A Quiet Place: Day One", de fapt a treia parte din putinele productii din zona horror care mi s-au parut ok in ultimii ani. John Krasinski isi pastreaza din atributiile de scenarist, iar la regie il avem pe Michael Sarnoski, a carui activitate anterioara include in principal "Pig", relativ ok. Poate totusi iese ceva macar relativ ok si aici.

"The Convert" e un film produs anul trecut, dar care ca data de lansare mainstream a ajuns in iulie anul curent. Si cum parca e un pic altceva decat peisajul obisnuit de summer blockbusters...

In august, are lansarea "Alien: Romulus", o noua iteratie din serie, fara Ridley Scott ca regizor. Inlocuitorul, Fede Alvarez, are mai multa experienta in horror clasic decat in SF ("Evil Dead", "Don't Breathe"), si trailerul pare ca ar trage mai mult in directia asta. Dar, vedem...

Probabil capul de afis pentru septembrie e "Wolfs", sau mai bine zis capetele de afis, George Clooney si Brad Pitt, intr-un thriller al carui trailer pare promitator.

Spre deosebire de celelalte sequels/prequels de mai sus, in octombrie "Joker: Folie a Deux", il pastreaza pe Todd Phillips ca regizor. In consecinta, eu zic ca-i de vazut.

As incheia intrarea de azi pentru noiembrie cu "Gladiator 2", ca tot ma plangeam mai sus ca l-am pierdut pe Ridley Scott de la carma "Alien", dar n-avem inca trailer. Iar acolo cred ca asteptarile sunt considerabil mai mari ca pentru un SF in care s-a cam zis ce era de zis in episoadele de pana acum. Asa ca mai asteptam.

Gojira -1.0 (2023)

"We'll need a miracle to make it work." "Doing nothing won't cause a miracle, either." - Asta e un schimb de replici din "Gojira -1.0" care cumva prinde esenta unui monster movie, cumva metaforic, in sensul in care nu m-as fi asteptat vreodata ca o iteratie din seria Godzilla sa fie atat de diferita in sens pozitiv de restul. Dar trebuie luat in calcul ca totusi ce avem aici nu e o productie made in Hollywood. Chiar si asa nu tin minte sa fi auzit prea multe despre adancimea dramatica a seriei japoneze. Pentru ca daca tragem linie, ce avem aici se duce parca mai mult spre drama decat spre monster movie.

Subiectul filmului de fata e plasat la finalul WW2, intr-o Japonie dezintegrata, unde in debutul filmului un pilot kamikaze dezertor aterizeaza pe o insula ce gazduieste un post de mentenanta pentru avioane, care in seara respectiva e ras de pe fata pamantului de creatura iesita din ocean. Dar omul supravietuieste, impreuna cu mecanicul sef care il acuza de lasitate in fata unei confruntari cu monstrul, si in consecinta de vina pe care o are in moartea celorlalti. Urmeaza partea mai consistenta de drama unde auto-reprosurile il urmaresc pe respectivul pilot la intoarcerea in Tokyo, cand incearca sa-si gaseasca un rost printre ruinele ramase dupa razboi, impreuna cu o femeie ramasa ca si el fara parinti si un copil adoptat al nimanui. Cand lucrurile par sa se aseze cumva, Gojira revine in peisaj, aducandu-i aminte de episodul de pe insula. Iar de aici incepe partea sa-i zicem mai de Hollywood a unui monster movie, dar totusi ce urmeaza nu pierde tonul mult mai complex de drama construit pana la momentul respectiv, ci il duce mai departe.

"Gojira -1.0" nu are efectele vizuale standard ale unui film de box-office de vara, din care daca iei o scena de explozii si srapneluri aruncate poti s-o interschimbi probabil usor cu una din altul. E ceva mult mai particular pe partea asta aici, pentru ca in primul rand pleaca de la o experienta vizuala care parca pare mai reala tocmai prin lipsa exagerarilor in ce se vede. N-avem toate culorile posibile imprastiate pe ecran cand sare ceva in aer. In plus, n-am vazut ultimele intalniri de la Hollywood intre Godzilla si Kong, dar aici parca monstrul pare mai degraba extras din stop motion-urile vechi japoneze si reprelucrat in zona moderna de VFX. Se ajunge si la efecte mai "albastre" la propriu pana la urma cand Godzilla incepe sa-si foloseasca arsenalul din dotare, dar chiar si asa isi pastreaza un aer mai credibil vizual fata de multe alte filme.

Ca si concluzie, filmul merita vazut pentru poveste din care n-am dezvaluit prea mult, si care are o densitate decenta, pentru vizual si audio, dar mai ales pentru intersectarea foarte bine lucrata intre drama si actiune, si pentru o metafora aproape continua in favoarea vietii care vine ca un contrast puternic asupra unei idei de sacrificiu exagerat intalnit destul de des in cultura japoneza.

Rating: 4 out of 5

The Wonderful Story of Henry Sugar (2023)

Continui seria intrarilor sumare, cu una iar ceva mai aparte fata de majoritatea = un scurt-metraj: "The Wonderful Story of Henry Sugar". Nu mai stiu daca am mai avut vreun subiect din categoria asta in istoria blogului, dar trecand peste motivatia + potrivirea cu lipsa de timp, aici chiar am considerat ca merita un pic de atentie. Dupa "Fantastic Mr. Fox", tocmai din 2009, e a doua adaptare a lui Wes Anderson dupa o poveste scurta a lui Roald Dahl, iar ce face filmul e fix sa nareze povestea respectiva. Mai precis punctul central de la care se dezvolta e istoria unui magician hindus cu abilitati de a vedea fara ochi, care aparent vine cu niste influente plecate de la un personaj real. Cealalta jumatate de poveste o las pentru vizionat ca si-asa nu-i lunga. Filmul emana stilul caracteristic al lui Wes Anderson = cu toata gama cromatica obisnuita si asa zisa distributie in gen "ensemble cast", in care avem o tranzitie de la un personaj in plan principal la altul, chiar daca e la scara de scurt metraj. Dar mai ales avem acelasi ton optimist dublat de un umor fin, cateodata abia perceptibil. Cumva, pe scurt, e ca un episod mai altfel de "The Outer Limits", "Black Mirror" sau altceva de gen, dar intr-o lumina mai pozitiva ;) Sarbatori fericite si linistite!

Rating: 4 out of 5

Chasing (Quantum) Rabbits

N-am film luna asta, dar am nevoie de o pauza (more or less) de la alte activitati. Ultima intrare taguita cu "chasing rabbits" de prin 2021 daca nu gresesc o asociam la prima parte din "Dune" atunci, fara prea multa legatura insa cu filmul. Acum n-am avut vreme sa vad a doua parte din "Dune" asa ca putem sari peste asta. Ce mi-a ocupat insa o parte din timp in ultima luna a fost un pic de research pe un subiect pe care n-as fi vrut sa fiu nevoit sa ajung sa-l ating vreodata, dar n-ar fi prima data cand s-ar intampla sa imi ocup timpul cu ceva neconvenabil...

O sa prefer sa raman mai criptic, dar cine a mai prins din intrarile anterioare relativ rare cu tagul curent stie poate ca am tot batut campii pe linia time travel, unexpected randomness in life, si altele (sau poate imi aduc eu aminte gresit, ca n-am nici chef, nici timp sa-mi citesc propriile aberatii). Asa ca macar ne incadram cumva in "tematica" cu ce urmeaza.

Tura asta o sa ma rezum la o insiruire de idei scurte, probabil destul slab fundamentate, dar care se leaga intre ele cat de cat, cat sa lase cateva semne de intrebare. So, let's start, cu scuzele de rigoare in avans pentru unde dau rau pe langa (de asta avem links to external sources).

O particula intr-un sistem de referinta vazut din perspectiva fizicii cuantice putem spune informal ca se afla in coerenta in momentul in care se afla simultan in mai multe stari in izolare (aka superpozitie), si in decoerenta cand "isi alege" una din ele in contact cu mediul exterior (trecand practic intr-un sistem de referinta ce tine de fizica mecanica).
Links: What is Quantum Coherence? + the Wikipedia entry.

Exista ceva numit modelul Penrose/Hameroff aka Orchestrated Object Reduction (sau mai pe scurt Orch Or), care afirma iar informal pe scurt ca gandirea constienta ar fi influentata de un proces fiziologic ce are loc la nivelul unor microparticule cerebrale = microtubuline in urma trecerii cu o anumita frecventa a acestora dintr-o stare de coerenta cuantica intr-una de decoerenta (= pierderea superpozitiei). Prin extensie subconstientul am putea specula ca tine de perioada cand particulele respective se afla inca in perioada de coerenta (superpozitie).
Links: Orch OR and the Quantum Biology of Consciousness + the Wikipedia entry.

Caveat: Modelul Orch Or ca multe alte teorii ce tin de fizica cuantica e .. o teorie. Exista chiar experimente practice ce par sa-l contrazica, dar vin si cu ideea ca modelul ar putea fi extins la ceva posibil plauzibil.
Link: Quantum theory of consciousness put in doubt by underground experiment

Intr-un jurnal semiobscur de acum mai bine de vreo zece ani aparea o teorie bazata pe Orch Or, care pe scurt pare ca spune ca in creierul unui schizofrenic procesele fiziologice ce tin de microtubulinele respective sunt alterate, mai precis switch-ul de la coerenta (superpozitie) la decoerenta (stare unitara) nu se produce suficient de repede sau la frecventa care ar trebui, consecinta fiind comportamentul alterat = practic delirul care, iar speculativ, ar proveni din subconstientul persoanei. Jurnalul o fi semiobscur, dar nu e chiar singura publicatie care se duce cumva spre directia asta.
Links: Quantum Logic of the Unconscious and Schizophrenia + altceva prin zona Understanding Schizophrenia as a Disorder of Consciousness: Biological Correlates and Translational Implications from Quantum Theory Perspectives.

Pana aici sunt sa zicem known facts. De acuma incepem sa speculam (mai tare)...
In subconstientul cuiva nu stim ce gasim, ca de aia e subconstient. Dar de regula, afirmatiile cuiva avand conditia de mai sus intr-o stare deliranta sunt, sau par in afara realitatii pe care o cunoastem. Aici vine intrebarea - de ce intr-o coerenta cuantica a unor microtubuline in subconstient, creierul ar produce totusi ceva ce nu pare ca are corespondenta reala?

Intr-o cu totul alta directie avem ceva ce se numeste modelul Everett-Wheeler sau Everett-DeWitt sau Many-Worlds-Interpretation (MWI), care ne spune pe scurt ca orice ar presupune o decoerenta cuantica spre o anumita stare genereaza de fapt o noua realitate, in consecinta cu o noua linie temporala distincta cu evolutia proprie, iar de fapt.. nu avem practic o pierdere de superpozitie spre o stare anume - avem o superpozitie continua, dar realitatile sunt cumva distincte si nu interactioneaza.
Links: Many-Worlds Interpretation of Quantum Mechanics + the Wikipedia entry.

Acuma, tragand linie (sau ma rog, timpul e deocamdata limitat in realitatea asta), putem sa punem doua intrebari:
the light one - cum curge timpul in fiecare realitate din asta distincta? (probabil sunt raspunsuri da' n-am avut inca timp sa caut)
the hard one - daca Orch Or si MWI n-ar fi doar teorii, si ar avea cumva pe undeva o posibila intersectie, si n-ar fi complet incompatibile, cineva cu microtubulinele dereglate ar putea avea cumva acces extins in starea de subconstient la o imagine diferita a altor realitati? (de unde ar extrage convingeri ferme pentru ceva ce nu exista in cea curenta)

A se nota ce ce e mai sus sunt pure speculatii, iar subsemnatul cu toata raspunderea n-are vreo convingere ferma ca-s valide. Am un background de research activity, dar nu in fizica cuantica, iar resursele amintite au fost parcurse in diagonala sau mai putin, deci n-am pretentii ca ar fi ceva solid in ideile de mai sus (by the way, daca am vreo eroare la vreo interpretare pe vreo referinta, please send corrections). Si cateodata e periculos de speculat superficial pe probleme sensibile.

Si totusi... chiar daca am terminat intrarea asta de scris pe 1 aprilie, am tinut sa o datez cand am inceput-o = pe 31 martie ;)