Summer - Fall 2026 Movie Preview

Revin la intrarea traditionala de inceput de vara, chit ca n-am prea avut cand sa caut pe indelete ce vine in urmatoarea jumatate de an. Dar sa vedem ce-am adunat...

La inceput de iunie are lansare internationala "Another World", un anime produs anul trecut. Partea interesanta e ca nu e japonez, chiar daca e ecranizare dupa un roman japonez. E primul lung metraj al unui regizor din generatia noua din Hong Kong - de fapt varianta completa a unei animatii scurte pe acelasi subiect, de acum cativa ani. N-am vazut-o, dar pare ca a fost destul de apreciata, la fel ca si criticile de pana acum pentru cel de fata.

Tot in iunie avem cea mai noua productie regizata de Steven Spielberg, care revine spre SF cu "Disclosure Day". Din zona de critica au aparut deja ceva pareri ca ar fi cel mai bun film al sau din ultimii 20 de ani. Eu imi pastrez niste rezerve. David Koepp, scenaristul principal, unul din cei mai prolifici de la Hollywood, are la activ cam multe titluri care mi-au lasat cel mult o impresie de average popcorn movie, daca nu chiar mediocru, construite pe o baza comerciala existenta (ultimele adaptari dupa Dan Brown, ultimele "Indiana Jones", ultima versiune pt. "The Mummy", "War of the Worlds", si altele). E drept ca aici e impreuna cu regizorul pe partea de script, si ca a avut si cateva titluri originale destul de bune ca "Panic Room" sau "Stir of Echoes", dar asta a fost acum multa vreme...

In iulie avem alt blockbuster de vara, "The Odyssey", mult comentata deja mega-productie a lui Nolan. Nici aici nu stiu ce sa zic - "Odiseea" e foarte ofertanta filmic, dar nu mi l-am imaginat vreodata pe Ulise ca Matt Damon... Si daca ma uit la restul distributiei, n-as putea zice ca asta e cea mai "interesanta" decizie de casting.

Lansat anul trecut cu un periplu prin festivalurile de toamna, si aparent incheindu-si traseul de distributie mai larga tot prin iulie, "Stille Freundin" e probabil cea mai interesanta vizual productie din lista curenta ca posibila experienta de big screen. Nu stiu foarte multe despre film, in afara de faptul ca urmareste viata unui gingko tree prin vreo trei perioade temporale distincte, dar ce mi-a atras atentia cand am vazut trailerul lansat abia acum vreo doua luni a fost imaginea. Cateodata conteaza mai putin restul.

Ca sa includ si ceva din cliseul "viata bate filmul", pe final de iulie avem o distributie internationala a unei productii franceze, "L'affaire Bojarski". Probabil un pic mai inflorita decat istoria reala, dar oricum, un episod mai putin cunoscut al unui refugiat polonez post WW2, si suficient de catchy cat sa merite ceva pelicula.

Tot in zona de productie franceza avem o noua ecranizare dupa primul roman al lui Albert Camus - "L'Étranger". Deja plimbat pe la mai multe festivaluri de anul trecut incoace, si cu ceva nominalizari la Cesar si EFA, din ce date mai am, prin august ar cam trebui sa fi ajuns prin cam toata Europa. N-am fost tentat pana acum de nimic scos de Francois Ozon dintre cele care mi-au mai trecut prin fata, dar aici as face o exceptie.

David Robert Mitchell a debutat in 2010 cu un indie obscur pe care nu l-am vazut. A continuat in 2014 cu "It Follows" (no pun intended), alt indie care a iesit din obscuritate pe la NIFFF, Cannes si multe alte festivaluri, unde a strans destule premii. Ramane in opinia mea probabil undeva in top 3 ca horror de atmosfera din ce-am vazut vreodata, si un exemplu bun de scoala relativ la cum se poate obtine ceva de efect maxim din genul asta cu blood and gore aproape inexistent. A urmat "Under the Silver Lake" in 2018, un pic iesit din zona de indie ca distributie, care a virat din intens spre bizar, fiind greu de definit ca gen, dar decent ca originalitate. Dupa o pauza lunga avem anul asta anuntat in august "The End of Oak Street". Cu riscul de a deveni monoton in pesimismul pt. lansarile de Hollywood de mai sus... si aici am dubii. Pentru ca asta nu mai pare indie deloc, iar cash in requires cash out...

Ca sa viram totusi spre o zona mai optimista, chit ca n-am fost niciodata fan stop motion, Aardman ramane in lista foarte restransa a studiourilor de animatie mainstream care m-a facut sa rad sanatos aproape la fiecare productie de big screen (nu ca ar avea foarte multe). Chiar daca uneori aluneca un pic in cam prea British pe partea de umor. Dar poate cu noua iteratie din "Shaun the Sheep: The Beast of Mossy Bottom", anuntata pe septembrie, co-produsa de StudioCanal, mai vireaza si spre French. Dar din nou... oare o fi de bine? (na, ca nu m-am putut abtine)

Schimbam genul spre adult stuff in octombrie cu "Verity", adaptare dupa un roman de succes la public (nota importanta: prin US, dar si cu vreo doua premii). Motivul includerii in lista: cautam un thriller + the trailer (guilty pleasure).

Mutam din nou directia, tot in octombrie. Din toata lista asta, pot sa zic ca sunt mai increzator in animatiile anuntate decat in filme - cred ca e prima data cand am trei intr-o serie de preview, iar ultima, "Wildwood", e prima ca asteptari. Echipa din spate e cea care a lucrat si la "Coraline", dar mai notabil la "Kubo and the Two Strings", probabil printre cele mai intense animatii ca metafora din ultimii ~15 ani. E drept ca aceeasi echipa are in CV si polul opus, "ParaNorman" (cu toata aprecierea critica). Dar cu trailerul de mai jos, aici raman in zona optimista. Numarul de vizualizari in doua saptamani spune multe.

In noiembrie, avem "Wild Horse Nine". N-am niciun film de Martin McDonagh care sa ma fi dezamagit din cele patru de pana acum - regie + script - "In Bruges", "Seven Psychopaths", "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri", "The Banshees of Inisherin", nici macar cel scurt - "Six Shooter". Deci as zice ca asta e un safe bet.

Inchei noiembrie, si lista de vara-toamna, tot cu un release international din Asia, asa cum am inceput-o: "Godzilla Minus Zero", care sper sa-si reconfirme exceptia de la genul de monster movie, si sa ramana in Asia ca influenta in productie, ca teaser-ul te cam pune pe ganduri... Poate totusi nu e doar o tentativa de a stoarce un sequel. Precedentul "Godzilla Minus One" a fost o mutare mai mult decat surprinzatoare intr-o nisa care a fost limitata pana atunci la cheap thrills prin definitie, mai ales sub influenta de Hollywood. Intoarcerea sub patrimoniul japonez a adus o adancime dramatica la nivel de groapa Marianelor fata de baltile in asfalt precedente, pana si la nivel de VFX, coordonate de regizor care e si scenarist. Takashi Yamazaki are o biografie destul de lunga in spate, din care acum foarte mult timp am vazut "Returner", ieftin, dar nu chiar subtire pe la inceput de cariera = ceva parca spunea atunci ca exista potential.

Cred ca n-am mai bifat atatea titluri in lista de previews de pe vremea cand o faceam in doua runde, dar atunci erau cam pe apucate din ce prindeam pe Apple trailers (probabil singura utilizare a marului multicolor pe care am avut-o vreodata). La fel acum, motivul e ca n-am prea mai apucat sa caut, asa ca am lasat selectia mai relaxata. Sper ca nu prea relaxata si macar vreo doua-trei de-aici sa merite o tentativa de cinema cand or ajunge si pe la noi.

Karakter (1997)

Aveam in plan sa aleg un subiect din trei variante. Prima, probabil mai in ton cu perioada, ar fi fost "Der Himmel über Berlin" (aka "Wings of Desire") de acum aproape 40 de ani, pe care il aveam pe lista de o vreme lunga tot din doua cifre. Tre' sa admit o gaura din experienta de cinema = Wim Wenders pe care am "reusit" sa-l evit, pentru ca mi s-a parut cam orice ocazie (ultima fiind the "Perfect Days" made in Japan) cu potential semnificativ de a atinge niste coarde mai sensibile. Dar la cat le-am stresat in ultima perioada am zis sa vad cat se mai intind, numai ca n-am apucat sa-l mai vad, si-mi fixasem un release deadline pentru intrarea de fata. A doua varianta ar fi fost "If I Had Legs I'd Kick You", destul de underrated, dar am zis ca parca-i prea multa tensiune acolo. Totusi, nu pot sa-i scap o recomandare pentru cine vrea sa vada cum poti scoate ceva mult peste medie dintr-o imagine cu buget de indie, doar din cadraj, unghiuri, un pic de cromatica si cu ceva suport pe montaj. Prin urmare, cu un pic de noroc (debatable..), am prins optiunea trei, revazut dupa aproape 30 de ani, deci un alt film de cinemateca, "Karakter".

Vorbim de o productie olandeza, ecranizare dupa un roman interbelic, cu o actiune plasata in Rotterdam-ul aceleiasi perioade, care urmareste un triunghi de trei personaje, tatal, mama si un fiu, de la nasterea celui din urma pana la disparitia parintilor. A.B. Dreverhaven, un executor judecatoresc cu o reputatie mai de gheata decat ploile reci de langa Marea Nordului, are o menajera taciturna, Joba, pe care o lasa insarcinata impotriva vointei ei. La confirmarea situatiei, femeia decide sa plece si sa se descurce singura. Dupa nasterea baiatului, tatal incepe o serie de scrisori telegrafice cu acelasi continut: o propunere de casatorie + o suma de intretinere, pe care mama le returneaza sistematic lunar, preferand sa dea numele propriu copilului: Katadreuffe. Din punctul respectiv, linia actiunii e centrata mai mult pe un conflict fiu-tata, romanul avand de altfel un subtitlu, "a novel of son and father". Mama, cu o prezenta mai mult absenta, are insa un rol in poveste pe care prefer sa-l las pentru descoperit sau mai bine zis interpretat. In planul principal avem duelul Katadreuffe vs. Dreverhaven, acutizat dupa maturizarea tanarului, care in ciuda conditiei materiale precare reuseste o cariera, aparent presarata cu hopuri cadou de la propriul tata. Ar mai fi de zis, dar sa ramanem totusi in zona spoiler-free.

E interesanta schimbarea de perceptie pe care o ai dupa doua decenii si mai bine de la o vizionare la alta. Stiam ca e un film bun, dar totusi nu e flawless cum imi aduceam aminte. Ca tehnica e destul de hollywoodian, si aluneca si un pic spre teatral. Avem o interpretare zic eu magistrala a tatalui, jucat de Jan Decleir, un actor belgian pe care nu retin sa-l mai fi vazut in alta parte. Avem insa si cateva minusuri de overacting pe ici pe colo, desi partea asta e totdeauna subiectiva. Imaginea alterneaza intre scene care pot fi pesemne predate intr-un curs de gen cel putin pentru integrarea de clarobscur, dar si aici parca merge uneori un pic cam departe cu niste tendinte de noir care nu prea-si au locul. Coloana sonora se face simtita puternic din genericul de intro, dar se pastreaza totusi echilibrata mai departe. Cu toate minusurile, ramane probabil unul din cele mai bine lucrate filme vest europene pe care le-am vazut.

Aveam un "debatable.." in intro din motivul ca nu cred ca optiunea trei a fost mult mai lucky decat ar fi fost optiunea unu. "Karakter" e un film care atinge multe aspecte de viata, de la cele evidente de mai sus legate de relatia parinti-copii, la o linie secundara de romance pe care nu mi-o mai aminteam, care vine cumva intr-o paralela complexa fata de cea muta dintre parinti. Dar probabil cea mai fina parte care se intrepatrunde intre restul itelor e alta. "Le travail rend libre" e o fraza care-si are originea printr-un titlu de roman german de secol XIX, reluata in franceza de Auguste Forel, un entomolog si psihiatru elvetian, intr-un tratat despre furnici, de prin anii '20, in care nu stiu cate relationari are cu functionarea creierului uman, dar daca nu acolo a avut prin altele. Sintagma in germana e una ulterior denaturata prin plasarea deasupra portii de la Auschwitz, Dachau, si in alte lagare, dar sensul de baza eu zic ca ramane cel din varianta Forel = sentimentul de libertate dat de ceva care ocupa timpul, care in "Karakter" creste usor, pana la punctul in care tanarul Katadreuffe nu prea mai observa ce mai exista in afara de cariera. Clar nu e tema de fond a filmului, dar e iluzia care sustine depasirea obstacolelor. Din pacate, o iluzie ramane totusi o iluzie, cu pericolul aferent in momentul trezirii. Cel putin daca nu esti constient de ea ;)

Rating: 4.5 out of 5 (usor subiectiv)

Project Hail Mary (2026)

E deja o saptamana si un pic de cand am vazut "Project Hail Mary", si memoria ma lasa mai repede in ultima vreme asa ca am zis ca ar fi cazul sa-i bifez totusi o intrare. Nu de alta, dar sa prinzi ceva chiar bun in nisa de SciFi clasic a ajuns mai putin probabil zilele astea decat un "close encounter of the -bear- kind".

Filmul e o ecranizare dupa romanul omonim al lui Andy Weir, ajuns acum cativa ani pe lista de nominalizari pentru Hugo awards. Povestea se invarte in jurul unui profesor de biologie moleculara, care se trezeste undeva in the deep dark space cu o amnezie retrograda, ca singur supravietuitor al unui echipaj de trei persoane al unei nave spatiale. Pe scurt, dupa cateva flashbacks, ne lamurim ca avem o misiune de salvare a soarelui in pericol de a fi.. consumat pana la stingere, sau mai precis una de aflat cum s-ar putea opri un microorganism care face asta. Tot pe scurt, Terra nu e singura cu problema in cauza, iar astronautul nostru solitar are un first contact cu alt astronaut solitar, din alta specie, care bantuie the deep dark space cu acelasi scop. Mai departe intram in spoilers, asa ca sa lasam povestea pentru vazut in cinema.

Vizual filmul se prezinta foarte bine, dar totusi nu pot sa zic ca e o capodopera. Audio e ok. Ryan Gosling face un rol care mi se pare ca i s-a pliat mult mai bine decat cel din "Blade Runner". Dar de departe ce mi se pare ca duce filmul cap-coada la nivelul la care se ridica, e scenariul, sustinut bine si de montaj. N-am citit cartea, dar Drew Goddard ("The Cabin in the Woods", "World War Z", "Bad Times at the El Royale") a scos o linie narativa care reuseste fin sa te plimbe intre parte fun, actiune si un pic de drama. Luate separat probabil ar fi tot la un nivel ok, dar melanjul format din cum sunt intercalate in special secventele de flashback cu linia prezenta cred ca e ce sustine un build-up de emotie, care produce un impact aparte. Asta + chimia dintre cei doi protagonisti, care rezulta tot din script.

Trebuie sa admit ca am plecat de la un nivel rezervat de asteptari, trailer-ele ducandu-ma cu gandul la o desfasurare liniara clasica la care s-a mai adaugat si un aer usor pueril dat de cele cateva secvente cu extraterestrul. Mai adaug si ca "The Martian" (acelasi autor + acelasi scenarist) nu mi-a lasat cea mai grozava impresie, in conditiile in care pe regie acolo era Ridley Scott. Tin minte si acuma ca proportia de dat ochii peste cap acolo a fost pe masura elogiilor ca ar fi fost un SF foarte ancorat in credibil (ca paranteza, pe linia asta cred ca "The Expanse" ramane in top). Aici insa partea asta, cum o fi, se pierde undeva unde nu se mai simte vreo nevoie de analiza. Inca o data, e o dovada de cum un scenariu lucrat atent, cu multe insertii witty care balanseaza un subiect dramatic pana la urma, au un efect pentru care-mi scapa acuma cea mai pertinenta descriere. A fost fresh :)

Rating: 4.5 out of 5

Hamnet (2025)

Cu riscul sa par incult, n-am avut niciodata prea mare apetenta pentru Shakespeare, si in particular pentru tragediile in engleza de secol XVI. Mai adaug si o parere foarte proasta despre "Nomadland", de o plictiseala epica IMHO, regizat de aceeasi Chloé Zhao ca si "Hamnet". Deci pe scurt, parea reteta perfecta pentru un episod de sforait in sala de cinema. Dar yet again, se pare ca reteta asteptari joase da rezultate inalte...

Cum aveam sa aflu dupa vizionare, filmul e o adaptare dupa un roman, ceea ce tind sa cred ca explica consistenta pe care o are. Nu-i ceva general inca, dar in ultimii ani am remarcat o scadere semnificativa la numarul de scenarii originale care sa treaca limita superficialului, chiar in conditiile in care nu mai vad nici pe departe cate filme vedeam acum 4-5 ani in urma, si-s considerabil mai selectiv (poate asta o fi problema...). Revenind, romanul, sau in cazul de fata filmul, ca n-am citit cartea, speculeaza o varianta a vietii familiei Shakespeare de la casatoria dramaturgului pana un pic dupa decesul unuia dintre copii, singurul baiat, Hamnet. De al carui nume si impact al pierderii, povestea presupune ca s-ar lega si cunoscuta piesa + metaforele atasate de la "a fi sau a nu fi" si altele. Ideea asocierii respective mi s-a parut initial fortata, si ca un light spoiler, intr-o foarte fina auto-ironie care trece neobservata pe un fond dramatic destul de intens, o scena spre finalul filmului sustine initial aceeasi impresie. Fantomele din Elsinore si intrigile otravite din Danemarca shakespeariana par pentru mama indurerata totusi parca prea departe de o tragica dar pana la urma comuna problema de familie, la speranta de viata din vremea ciumei. La o documentare rapida, in majoritatea ei critica specializata in literatura lui W.S. pare deasemenea in dezacord cu altceva mai departe decat o coincidenta de nume, la care se mai adauga si circumstantele neclare asupra mortii copilului a carei cauze reale s-au pierdut in negura vremii. Si totusi...

Fara sa mai divulg prea multe, filmul e condus lent intr-o nota minimalista, plecand de la un romance cu o viata scurta pentru bucata de intensitate initiala, adus repede intr-o zona mai realista de probleme familiale, si purtat intr-un slow burn ca la carte pana la final. Final care iti intoarce hiperbola asocierii Hamnet-Hamlet de mai sus inapoi spre o metafora cumva totusi credibila, poate si pentru ca ti-o sustine tocmai cea care a criticat-o initial (paranteza: filmul merita vazut macar pentru Jessie Buckley care face un rol fenomenal). Poate redevine credibila si pentru ca ai o constructie presarata gradual cu metafore de la moartea unui soim pe care o poti asocia cu alta pierdere, pana la o rochie rosie intr-o mare gri-verzuie pe care o poti asocia cu ce vrei in context, de la simpla durere pana la pata de culoare adusa de o piesa de teatru intr-o multime prinsa intr-o viata anosta cu multe griji. Dar probabil mai mult decat atat, pentru ca metafora nu mai e neaparat legata de Hamnet in sine, ci despre ce poate sa vada fiecare in final si probabil de dorinta subconstientului de a da un sens pozitiv unei drame - fie prin re-apropierea a doi parinti in momentul in care inteleg ca pierderea e una comuna, fie prin a da o justificare unor compromisuri care uneori mai fac viata sa se miste mai departe.

Sau alta varianta :) - filmul poate o fi de fapt atat de tern incat iti face creierul sa-si creeze propria poveste ca sa nu adoarma ;) chiar si daca o fi asa, it worked. Sau m-o fi prins pe mine in dispozitia potrivita pt. asta, chiar daca mai are si ceva scapari over the top. Deci, probabil destul de subiectiv...

Rating: 4.5 out of 5

Frankenstein (2025) + pingback to Mary Shelley's Frankenstein (1994)

"Now that I had finished, the beauty of the dream vanished, and breathless horror and disgust filled my heart..." e probabil cel mai potrivit citat din cartea omonima care s-ar nimeri ca motto pentru ultima ecranizare a "Frankenstein", autor Guillermo del Toro - regie + scenariu. Am doua premiere pentru intrarea curenta: 1) o sa reiau pentru prima data subiectul unei recenzii mai vechi - "Frankenstein" din '94, de undeva de prin inceputurile blogului, si nu pentru ca m-a lovit Alzheimer-ul (inca), dar we need some justice here; 2) daca nu punem la socoteala si varianta respectiva, inchid netraditional anul cu o contra-recomandare - soarta.. da nu pot sa am doar recenzii pozitive. Acuma, ca am stabilit de unde plecam, sa vedem de ce versiunea 2025 nu mai "it's alive"...

Acum vreo 17 ani scriam o recenzie comparativa intre prima ecranizare a "Frankenstein", din 1931, a lui James Whale si varianta lui Kenneth Branagh din 1994. N-o sa fac un pingback efectiv de trimitere la intrarea respectiva, pentru ca mi-a dat inca o ocazie sa-mi confirm de ce nu-mi recitesc postarile - probabil as sterge jumatate din motiv de redactare, ori pentru opinii schimbate radical (asta mai rar totusi). Pe scurt, avem nevoie de ecranizarea din '94 pentru ca ramane referinta cea mai fidela a romanului de Mary Shelley din 1818. Subiectul probabil e destul de cunoscut. Totusi, pentru cine nu-i, si-l afla din ecranizarea lui del Toro o sa-l stie intr-o varianta profund alterata. Impresia pe care o lasa ultimul film e de parca autorul a vrut drepturi de copyright pe materialul literar. Fara exagerare. Nivelul de schimbare a detaliilor in script pleaca de la anul deschiderii actiunii, pe care probabil nu-l observa nimeni - 1857, plasand povestea pana si dupa publicarea cartii, care foloseste un discret 17--, lasand la voia cititorului sa-si aleaga ce vrea, dar cu un secol mai devreme. Dar asta e minor. Pentru ce-i mai semnificativ e nevoie de un rezumat al cartii.

Deschiderea la Frankenstein mi s-a parut dintotdeauna de o importanta aparte prin cadrul pe care il creeaza. Romanul pleaca intr-un stil epistolar, cu un set de scrisori, in care un tanar explorator, Robert Walton, hotarat sa atinga Polul Nord la bordul unei nave, ii comunica surorii sale dificultatile expeditiei, pana la o intalnire neasteptata pe gheata nordica cu un Victor Frankenstein intr-o stare precara de sanatate. A se nota ca Polul Nord a fost atins la mai bine de 100 de ani dupa ce cartea a avut primul print. Deci la vremea respectiva, era inca o himera aproape la fel de fantastica ca si ideea de reinviere a unui corp. Avem deci perspectiva unui tanar blocat intre gheturi, cu un echipaj satul de quests for glory, care se incapataneaza insa sa fie primul care va aduce omenirii un fulg de la 90 de grade latitudine. In contextul asta, Walton e lovit de istoria mai SF decat propria expeditie, a unui om aproape mort care a ajuns in acelasi punct ca el, cu o sanie trasa de caini fugarind o creatura adusa la viata din cadavre, regretata de la primul suflu. Intro-ul asta e urmat deci de povestea in sine din perspectiva Frankenstein + creatura, impartita in trei carti. In prima avem pasii pana la creatie si abandonarea rezultatului, in a doua avem creatura intr-o intalnire cu Frankenstein unde ii relateaza un proces de auto-educare si isi face cunoscuta somatia de a primi o partenera cu un warning dat prin doi morti, iar in a treia Frankenstein ezita pana la urma sa repete experienta, consecinta fiind pierderea celui mai bun prieten, sotiei si tatalui in urma razbunarii creaturii. In final romanul revine la ultimele epistole ale lui Walton. Cartea, in ciuda stilului literar care aluneca des spre o hiperbola romantica cam teatrala, ramane foarte fina in relatia asta Walton-Frankenstein. Chiar daca Frankenstein nu-i da un warning explicit pana ce inchide ochii definitiv, ba chiar il incurajeaza in prima faza, tanarul Walton isi cam da seama in urma istoriei aflate unde-s limitele, si mai mult ca nu-i doar el afectat de ele. Iar pana la urma pune punct la timp unui dezastru care ar condamna tot echipajul hotarand sa se intoarca. Ei, cadrul asta inchide romanul intr-o bucla asa cum l-a deschis, ramanand rezervat in Nordul inghetat interactiunii celor doi pentru o morala prinsa printre randuri ca mai sus. Creatura, revine prezenta abia intr-o faza finala de epilog, unde mai atenueaza prin remuscari imaginea predominant negativa din cursul romanului centrata in special pe instinctul criminal. Si care in final alege sa-si urmeze creatorul. Acuma, ce-au facut cele doua ecranizari...

In deschidere, Kenneth Branagh pastreaza linia romanului relativ ok. Creatura n-o vedem in prim plan, iar in rolul lui Walton il avem pe un Aidan Quinn in tinerete, care chiar daca are o partitura scurta in tot filmul, e de esenta, si prinde foarte bine nuantele de caracter si toata ideea de schimbare in final. Esentiala ca trasatura umana surprinsa. Singurul minus care se pastreaza si in decursul filmului e poate nuanta de interpretare care-i usor teatrala si cu un hint de overacting - dar asta pana la urma e in linie cu stilul narativ al romanului. In versiunea del Toro, inceputul ne livreaza rapid o intrare in scena a creaturii, terminator-style = azvarlind dintre marinari in stanga si in dreapta, si cu veleitati de campion de bowling, adica fix intr-un ceaun in flacari (era in plus in decor oricum). The Terminator e evident rezistent miraculos la orice glont, nefiind respins decat cu un blunderbuss rotativ cu tevi multiple, probabil dotare steampunk standard in orice ambarcatiune de secol XIX. Mai bizar e ca Walton nu mai e Walton, ci un capitan danez in prag de pensionare, care pare ca mai avea in bucket list si Polul Nord si foarte deschis la invataturi de viata pentru viitoarea reincarnare. Poate-s eu prea picky, dar toata constructia moralista de care spuneam mai sus mi se pare zdruncinata zdravan ca si credibilitate. In plus, tot aerul de mister in care pleaca varianta literara pana ce ne dezvaluie treptat subiectul se cam duce naibii. Dar poate cel mai elocvent e de pus side-by-side cele doua intro-uri, si asa vedem mai clar ce atmosfera transmite fiecare productie (2025 din doua bucati ca n-am gasit una continua).

Libertati in desfasurarea principala a povestii au ambele variante, dar tot cea din '94 ramane mai fidela cartii. Nu avem acolo un tata tiranic si nici care moare timpuriu. Frankenstein pleaca la studii in Ingolstadt, nu prin Scotia (romanul e foarte descriptiv apropo de locatii geografice, pe care del Toro le ignora cam complet). Nu avem un finantator al cercetarii aparut de nicaieri cu dorinte de viata eterna care isi incheie existenta si rolul in subiectul filmului la fel de subit cum a inceput-o (ma asteptam ca macar o parte din anatomia creaturii sa mosteneasca ceva de la el, daca tot s-a introdus asta ca valenta creativa). Nu avem un laborator in vreun castel sau turn ca hala de productie. In varianta '94 avem bucata de roman in care fratele cel mai mic e ucis de creatura care reuseste sa arunce vina pe o servitoare, sfarsind si ea nevinovata, si care e servit drept warning pentru ce urmeaza. Henri Clerval, cel mai bun prieten al lui Frankenstein si personaj esential e parte a distributiei in '94, inlocuit cumva cu unul din frati in varianta 2025. In Frankenstein '94 principalul personaj feminin, Elizabeth, ajunge pentru scurt timp sotia lui Victor Frankenstein si nu a altui frate, fara toata idila insipida din 2025, unde creatura pare sa fie mai degraba subiectul interesului romantic. Aici avem insa si principala deviere din versiunea lui Branagh, unde dupa ce Elizabeth e ucisa (de creatura ca in carte, nu de Frankenstein), Frankenstein o reinvie dar in interes propriu nu la cererea creaturii. A curs suficienta cerneala ca si critica la schimbarea asta daca-mi aduc eu bine aminte din ce mai citisem. Sa analizam. Spre deosebire de invincibilitatea acordata creaturii de catre del Toro, cu durata pe tot filmul, care pare mai degraba ca ne trimite spre superhero movies, Elizabeth reinviata: 1) nu rezista prea mult, sub 10 minute de real time 2) e ceva ce nu-i asa departe de carte unde exista o tentativa de a crea o pereche pentru creatura si 3) consolideaza filonul romantic care e pana la urma fundamental in film si in roman, principala durere a creaturii si cauza tuturor relelor fiind absenta unei perechi si refuzul creatorului de a-i oferi una. Nu stiu ce consolideaza rezistenta la gloante a Terminatorului din versiunea noua. Poate reclamele la veste de protectie.

Tehnic, "Frankenstein"-ul lui del Toro e prea pastelat pentru un horror gotic, imaginea din varianta '94 fiind mult mai in ton cu atmosfera la care te-ai astepta. Si avem totusi culoare si acolo, dar e un joc de contrast ba cu flacari, ba cu o trena rosie, pe un gri-albastru care e pastrat in general ca nuanta de baza care se pliaza bine pe ce feeling te-ai astepta sa-ti transmita. Nici la coloana sonora nu mi se pare ca stam mai bine in varianta noua. O fi Alexandre Desplat un compozitor bun si linia melodica poate mai versatila, dar Patrick Doyle in '94 (pe care n-as sti pentru ce sa-l mai recomand) a reusit sa prinda acolo o secventa minimalista care pleaca din intro si care se retine ca tema principala in soundtrack.

La actori de obicei ma abtin ca-i mai subiectiva aprecierea, dar nu cred ca exista cineva, decat poate Christoph Waltz fara corespondent in '94 fiind personaj inventat, care sa fi iesit mai bine in varianta noua. Branagh face un Frankenstein mult mai credibil decat Oscar Isaac care pare ca e permanent cu capsa pusa. De Niro se apropie mult mai mult de hidosenia creaturii si de caracterul intunecat transmis de roman. Helena Bonham Carter are totusi un rol fata de Mia Goth care din pacate aici n-are o partitura care s-o puna in valoare.

Tragand linia, cum am scris si in recenzia veche - filmul lui Kenneth Branagh a fost criticat ingrozitor la vremea la care a iesit, si i-au ramas evaluarile de atunci, fiind ba prea "opera" like, ba prea in viziunea regizorului impusa peste a altora, ba overacted, ba kitsch, si multe altele. Frank Darabont ("The Shawshank Redemption", "The Green Mile", "The Walking Dead"), scenaristul, spunea intr-un interviu ceva in genul ca ar fi cel mai bun script pe care l-a scris pe cel mai prost film pe care l-a vazut. As fi tare curios sa stiu o parere obiectiva relativ la scriptul lui del Toro, care nu reuseste sa scape nicio ocazie sa mai adauge sau sa mai schimbe ceva propriu care parca vine mai degraba din "Hellboy" ca inspiratie decat din carte. Pana si in final cand creatura noua da un push ambarcatiunii cu toti marinarii la bord, asteptand dupa asta apusul la orizontul poate unui sequel profitabil (ca na, daca tot n-are cum sa moara), ca diferenta fata de flacarile (© Mary Shelley) in care creatura veche decide sa-si puna capat existentei si sa incheie relatia cu rasa umana. La cata ipocrizie pare sa existe insa in critica de film curenta din care foarte multa a ridicat in slavi noul Frankenstein, m-as astepta la niste carcoteli precum ca vai, dar daca e ca in carte Frankenstein din '94 n-avea ce sa caute si el pe rug.

Ca "epilog": acum 17 ani nu terminasem romanul, care again, nu-i cea mai grozava lectura avand in vedere stilul narativ de inceput de secol XIX. Acum l-am terminat. Poate e doar impresie la cald, dar ce pot sa zic e ca diferentele lui Branagh din Frankenstein '94, il fac mai Mary Shelley's Frankenstein decat e cartea = mult mai apropiat de un curent romantic. Frankenstein '25 e clar un del Toro's Frankenstein unde apropierea cea mai evidenta e de curentul comic books. Mai departe depinde de gust. Eu raman la:

Rating: 2 out of 5 Frankenstein '25 (ca sa pastram si o simetrie cu anul)
Rating: 5 out of 5 Frankenstein '94 (cu un subiectivism asumat)
+ urari pentru un 2026 mai ok, mai linistit, si cu filme mai bune ;)