Chasing Rabbits - Part V ... goes ... Let Me Tell U A Story - Episode I

Cum saptamana asta, am reusit performanta aproape unica (in afara lunii de Oscar = februarie) sa postez intrarea uzuala inainte de mijlocul saptamanii, am zis sa profit de ocazie si sa continui o serie de off-topic entries inceputa prin 2007. Ideea initiala la "vanatoarea de iepuri" era un soi de filosofie plecata de la proverbul "Cine fuge dupa doi iepuri, nu prinde nici unul" corectat in forma aproximativa la "Cine fuge dupa doi iepuri prinde macar unul, si daca e lucky/skilled enough pune mana pe amandoi". Ultima data, ajunsesem cu descrierile tacticilor de urmarire a vietuitoarelor metaforice cu urechi lungi pe undeva pe la construit piramide in desert daca imi aduc bine aminte. N-am rabdarea necesara sa-mi citesc intrarile proprii, dar considerand ca am de gand sa inchei cel putin temporar epopeea iepureasca am zis sa fac efortul de a da macar referintele la primele episoade, in caz ca inca nu-i foarte clar despre ce bat campii aici:

1. 2007 - http://moviethoughts360.blogspot.com/2007/11/off-topic-chasing-rabbits.html
2. 2008 - http://moviethoughts360.blogspot.com/2008/03/off-topic-chasing-rabbits-part-2.html
3. 2009 - http://moviethoughts360.blogspot.com/2009/11/2-years-prestige-2006-chasing-rabbits.html
4. 2010 - http://moviethoughts360.blogspot.com/2010/06/cypher-2002-chasing-rabbits-episode-iv.html

Asta nu inseamna ca daca ai avea rabdare sa citesti ce-i mai sus ar fi mai clar. Sincer sa fiu daca ar fi sa-mi calific cumva aberatiile de acolo fara sa ma uit din nou prin ele ar fi niste mostre de varfuri de alternanta a perioadei manie/depresie pe un comportament tipic bipolar ( n-am sustinut niciodata ca as fi sanatos la cap :D ). Dupa cum se observa ultimele doua ture is in combinatie cu filme deci am renuntat la a dedica = pierde cate o saptamana exclusiv pentru asa ceva. Cum ziceam la inceput azi am avut un impuls pentru a adauga partea a cincea in conditiile in care m-am achitat miercuri de obligatiile pentru tematica normala a blogului. Dar ...

... am avut revelatia ca pana la urma a filosofa despre o posibila prindere a iepurilor intr-un viitor nedeterminat nu prea face altceva decat sa manance timp inutil iar patrupedele se indeparteaza ... asa ca am decis sa devin mai pragmatic un pic si sa incerc o teleportare directa in fata unuia din animalutele pe care le caut - deocamdata unul .. pentru ca asta pare ceva mai accesibil pe moment . Asta nu inseamna ca filosofia cu vanatoarea multipla cade ;) ci doar ca tind sa cred ca la momentul curent am ajuns suficient de aproape de cel de care vorbeam ca sa trec mai in concret .. sau cu alte cuvinte, culturile personale de varza si morcovi din ultima perioada au ajuns la un nivel minim calitativ ca sa se preteze ca momeala ;)

Eu zic ca azi am fost mai putin criptic ca alte dati, dar in caz ca u still have no idea wtf I am talking about ... o sa renunt la aparenta de gradatie de alcool in sange si o sa fiu mai la obiect in ce urmeaza :)

Se pare ca am reusit finally sa duc un pic mai departe zilele astea un story pentru care am avut o idee anul trecut dar care n-am apucat s-o pun pe hartie. Inca nu-i gata, si habar n-am cand o sa fie, dar cum ideea s-a mai clarificat un pic si cum mai am inca un alta poveste in stadiu de draft, am decis sa fac miscarea de care ziceam si sa pun pe pauza "Chasing Rabbits" in favoarea "Let Me Tell U A Story" .. poate asa o sa ma fortez sa le duc la capat :) (deocamdata doar in Romanian, ca n-am timp de translations) . Don't worry, n-o sa se intample prea des - blogul asta ramane un blog de film ;) story entries o sa fie mult mai rar decat mi-as dori eu din lipsa timpului .. Deci, care-i totusi ideea pana la urma daca tot iar ma intind aici si nu mai termin daca tot ziceam mai sus ca pana la urma n-am nimic gata inca. True .. & not true :) ceva am gata ca avanpremiera ... Si din fericire e si singura "bucata" care a mai primit ceva recunoastere si din alte parti (Google if u really want to know :) n-am nici un chef sa ma laud). Deci pana la ceva nou, pe moment ceva mai vechi, din 2009, care s-ar putea sa fie deja cunoscut pentru unii. So, in the original not modified version, enjoy ;) ( daca ai avut rabdare sa ajungi pana aici si sa treci mai departe :) ) :


Întoarcerea

de
Emanuel Onica

I.

Era o beznă adâncă, sau cel puţin aşa i se părea. Din ce în ce mai adâncă cu fiecare pas făcut pe aleea parcului. De fapt toată ziua parcă orbecăise într-o beznă. Nu mai era sigur de nimic de când ieşise din cabinetul medicului. Nici de contractele până nu demult nesperate, obţinute alaltăieri, nici de cazurile lăsate baltă, nici de planurile făcute cu mult în avans pentru zilele de concediu din iarnă, nici măcar de drumul spre casă. Totul devenise brusc neclar. De jumătate de zi era parcă în transă. Nici măcar nu ştia dacă să-i pară rău sau bine. Era o ieşire din monotonia zilnică de ani buni încoace până la urmă, nu? O ieşire total neprevăzută, dar o ieşire. Un fior îi trecu pe şira spinării când îşi dădu seama cât de rece privea toată problema.
- Auzi.. o ieşire! zise cu reproş după care parcă trezit brusc dintr-un vis se opri uitându-se în jurul său. În liniştea tulburată doar de foşnetul frunzelor uscate de pe alee răscolite de vânt propriile vorbe îi tunară în urechi la intensitate maximă. Deja vorbea de unul singur. Dar ce mai conta? Şi ce, parcă era prima data... Nu, nu e bine. Trebuia să-şi adune gândurile. Ochi o bancă, singura parcă luminată din tot parcul ăla blestemat prin care se învârtea ca printr-un labirint de mai bine de trei ore. Se îndreptă cu paşi repezi în direcţia vizată şi se aşeză aţintindu-şi ochii în stelele care se vedeau parcă mai bine ca niciodată. Era şi o parte bună în întunecimea din noaptea aia.
Tresări când întoarse capul. Nici nu simţise când ea se aşezase în celălalt capăt al băncii. De unde apăruse oare la o oră aşa târzie? Dar el ce mai căuta la ora aia acolo? Ar fi trebuit să doarmă, să se odihnească. Aşa i se recomandase. Se ridică şi vru să plece dar o voce ce i se păru infinit mai caldă decât noaptea rece îl opri.
- Nu, vă rog! Mă scuzaţi ... Rămâneţi, vă rog. Plec eu.
Deschise gura să răspundă dar pentru un moment rămase amuţit. Cei doi ochi albaştri, aproape hipnotici în lumina difuză, care se aflau acum pentru prima dată pe aceeaşi linie cu ai lui parcă îl împiedicau să zică ce dorea. Îi reveni însă în minte ziua ce abia trecuse şi implicit şi glasul.
- Nu, nu, nu e cazul... Aruncă o privire rapidă spre ceasul de la mână şi forţând un zâmbet probabil imperceptibil se justifică indicându-l: E târziu. Trebuie să ajung undeva.
- A.. bine atunci.
Mulţumit parcă de încuviinţare se întoarse, făcu un pas şi fu oprit din nou.
- Îmi spuneţi şi mie cât e ceasul vă rog?
Puţin deranjat, se uită din nou spre ceas să-i răspundă dar rămase iar fără cuvinte. Se întoarse, luă din nou loc pe bancă şi privind în gol îi răspunse sec:
- A stat.
- Ah.. Şi, de unde ştiţi că întârziaţi? Nu primi răspuns. Ea, prea puţin deranjată de tăcerea lui, continuă: Vă spun eu, e aproape patru. Ce faceţi în parc la ora asta?
Din nou, uşor iritat de insistenţe, după o scurtă ezitare catadicsi să-i răspundă la fel de sec:
- Aştept răsăritul.
- Şi eu...
- Poftim? replică el surprins de răspuns şi întorcându-se spre ochii albaştri ce-l ţintuiseră mai devreme. Era însă rândul ei să privească în gol.
- Şi eu.. Aştept răsăritul.
Parcă uitând pe moment ce îl apăsa, încercă să continue discuţia, însoţindu-se de o gestică total hilară:
- Da.. Păi.. E senin în noaptea asta. Poţi admira stelele. Carul mare... acolo.. Steaua Polară.. Constelaţia Balanţei în partea aia...
Din fericire fu întrerupt subit înainte să epuizeze cartografierea complet eronată a întregii Căi Lactee.
- Cu ce vă ocupaţi?
- Domnişoară.. sunteţi cam directă! îi răspunse siderat.
- Doamnă, de fapt.
- Aa.. mă scuzaţi...
- Nu face nimic, de fapt văduvă...
Rămas fără replică mai mult din inerţie se simţi dator să continue cumva:
- Nu... nu purtaţi negru...
- Nu îmi place negrul
- Ăăă... Şi de când? ..
- De un an..
- Dar cum s-a întâmplat? Păreţi destul de tânără... şi îmi imaginez şi că..
- Soţul meu era destul de tânăr? Da, aşa e.. S-a înecat. A căzut în Tamisa acum un an.
- Poftim? şi avu sentimentul că mersese cu discuţia prea departe, iar ea pentru prima dată îi replică uşor răstit.
- S-a împiedicat şi a căzut în Tamisa. La jumătate de milă de aici. Ce-i atât de greu de înţeles?
În alt context poate răspunsul i s-ar fi părut de necrezut dar nu în ziua aia.
- Îmi cer scuze... Poate ar fi bine să schimbăm subiectul... Să... să vă răspund la ce m-aţi întrebat. Eu, sunt avocat... ca specializare.
- Avocat?
- Da... ca specializare... de fapt.. după ce am terminat dreptul mi-am deschis un birou de investigaţii private.
- Investigaţii private? Adică ... ceva în genul detectiv particular? Sau...
- Da... Dar n-a prea mers şi...
- Şi?
- Şi cred că o să închidem.. temporar...
- Aa... Îmi pare rău... Dar, de ce? Aşa puţini clienţi?
- Da.. Şi asta... Totuşi mai sunt... Mai facem şi consultanţă juridică pentru firme. Suntem un birou mic. Eu, o secretară şi o contabilă care sunt una şi aceeaşi. Cât de cât merge.. Chiar azi a mai trecut cineva, dar n-am mai luat cazul...
- Păi.. vedeţi? De ce nu continuaţi?
Dacă pentru scurt timp uitase, cuvintele ei îl făcură să-şi amintească din nou de ce bântuia parcul fără noimă la ora aia din noapte. Avu un impuls iniţial pentru un răspuns sincer dar...
- Pentru... Am.. E... prea stresant.
- Înţeleg... Şi.. acum ce faceţi?
Revenise din nou la starea crispată de mai devreme. Cu toate astea deşi îi răspunse iar sec nu i se mai părea inoportună întrebarea:
- Nu ştiu. Poate o să redeschid după un concediu scurt... dar, doar ca birou de avocatură, consultanţă juridică, cum am mai spus... temporar...
- De ce.. temporar?
Foşnetul de frunze uscate se auzi din nou. Nu mai avea impulsul să-i dea un răspuns dechis ca mai devreme. Nu-i mai dădu nici măcar o replică evazivă. Din nou i se părea toată discuţia absolut inutilă. Căzu iar cu ochii aţintiţi în gol într-o stare în care îl năpădiră toate gândurile avute înainte de o întâlni. Ce să facă? Ce ar mai putea sa facă?
Trecură câteva minute de tăcere după care ea se ridică şi vru să plece. Parcă trezit din somn şi ca o scuză pentru tăcere el încercă să o mai reţină:
- De ce temporar? Chiar vreţi să ştiţi? Am aflat azi că..
- Mă scuzaţi dacă am fost indiscretă, trebuie să plec... îl întrerupse zâmbind pentru prima dată. Mi-a făcut plăcere, dar trebuie să prind răsăritul în altă parte. La revedere.
- La revedere... zise din nou pierdut fără a mai lungi cuvintele. Ce rost avea?
Plecase. Nici măcar nu o întrebase cum o cheamă. Nu reţinuse decât cei doi ochi albaştri. Îşi aduse aminte de ceva. Scoase din buzunar o bucată de hârtie motolită. Dar nu o mai despături. Nu mai avea sens.

II.

Deja nu-şi mai făcea probleme privind ora când ar urma să ajungă la birou. În urmă cu ceva vreme, când aflase, îşi spusese la un moment dat că va ieşi din rutina de zi cu zi, că nu mai contează ce urmează, că timpul care îl are e limitat, şi aşa mai departe. Nu s-a întâmplat aşa. Ba din contră. Intrase mai adânc într-o rutină. Dar era una mai lejeră. Îşi permitea mai multe. În drum intră în aceeaşi cafenea în care intrase în fiecare zi cu excepţia sfârşiturilor de săptămână în ultimul an. Se aşeză la aceeaşi masă. Ceru o cafea ca de obicei, şi rămase efectiv perplex când chelneriţa îl întrebă binevoitor, uşor mirată:
- Mă scuzaţi.. puteţi fi ceva mai exact?
- Poftim?
- Cafeaua. Cum o doriţi?
- Ca de obicei am zis... neagră cu două cuburi de zahăr.. vin aici cred de un an de zile şi mai bine.
- Mă scuzaţi, eu nu ţin minte să vă fi servit până acum. Vă aduc imediat cafeaua.
Confuz, fiindcă aceeaşi persoană îl servise şi cu o zi înainte, şi săptămâna trecută şi în multe alte ocazii, se abţinu totuşi de la alte comentarii. Pe de o parte erau simptomele care deveneau din ce în ce mai frecvente. Ieri confundase un şofer de taxi cu un fost coleg de şcoală. Asta după ce uitase că ridicase corespondenţa de la birou şi se întorsese din pragul uşii. Pe de altă parte fu distras de prima pagină a ziarului oferit clienţilor care stătea neatins pe masă. Îl deschise şi citi pentru sine cu glas şoptit:
- Banca „Rosso şi fiii” îşi închide operaţiunile temporar în urma unei fraude de 50 de milioane de lire. Dar asta e veche...
- Nu e.
Speriat lăsă ziarul pe masă brusc. Lângă el la masă se aşezase un tip înalt îmbrăcat într-un pardesiu crem cu o pălărie neagră lăsată pe ochi.
- Nu.. nu cred că ne cunoaştem.
- Eşti sigur? Individul ridică ziarul şi începu să-l răsfoiască.
- Nu... nu cred că e de azi.
- Eşti sigur? întrebă din nou omul cu pălărie neagră.
Era ceva ciudat cu persoana în cauză. Vroia să-l poftească mai mult sau mai puţin elegant să ia loc la o alta masă din toate celelalte care întâmplător erau neocupate, dar ceva îl reţinea.
- Da, sunt sigur, nu e de azi, spuse el ceva mai hotărât.
Tipul cu pălărie neagră se uită la data de pe prima pagină.
- 27 octombrie.
- 27 oct... o fi din 27 octombrie dar nu e de azi. Nu ştiu.. Alt an..
- Deci nu eşti sigur.
Devenea agasant.
- Ascultă ! Ce vrei dum...
Fu întrerupt scurt:
- Anul e relativ. Până la urmă pentru tine au fost cam la fel ultimii nu? Omul cu pălărie neagră se ridică şi ieşi. Primul impuls fu să-l urmeze ca să-i ceară socoteală dar tocmai sosi cafeaua. Şi dacă asta nu era suficient să-l ţină pe loc era adusă de cineva cu doi ochi albaştri, care-i păreau al naibii de cunoscuţi dar nu ştia de unde să-i ia.
- Poftim, cum aţi cerut, neagră cu două cubuleţe de zahăr.
- Da... Scuzaţi-mă... dumneavoastră serviţi la masa asta?
- Da.
- Parcă am comandat altcuiva.
- Nu... doar eu sunt aici de la ora 8.
- Hm.. vă cunosc cumva de undeva?
- Nu cred.. sunt în oraş doar de două săptămâni..
- Aha.. bine.. mă scuzaţi.. îmi aduceţi vă rog şi nota?

III.

Ajunse în cele din urmă la birou destul de tulburat. Nici nu mai ştia dacă îşi luase pastilele sau nu. Toată povestea de la cafenea îl ameţise complet. Trecu pe lângă secretară fără ca măcar să o salute. O chemă însă destul de repede după ce răscoli vraful de acte de pe birou.
- Nicole, ai aranjat tu cumva dosarele pe care m-am uitat ieri.
- Nu, doar ştiu că preferaţi să le păstrez în aceeaşi ordine în care le lăsaţi dumneavoastră.
- Mda... Cred că nu mai ştiu ce fac, aici am nişte dosare vechi, o parte sunt neactualizate... în fine... uită-te tu te rog dacă poţi după dosarul de la AstraTech.
- Dar... prima întâlnire cu directorul de la AstraTech o avem abia peste o luna... N-avem decât o estimare preliminară.
Deşi avea probleme din ce în ce mai dese de ceva timp nu erau încă atât de mari încât să nu poată să ţină evidenţa şi să se ocupe de cele trei firme care le mai avea drept clienţi. Era sigur de ceea ce tocmai ceruse. Doar vorbise cu o seară înainte la telefon cu directorul firmei respective.
- Nicole.. Ce vrei să spui? Cum adica... peste o lună?
- Păi.. pe 29 noiembrie. Acum nu avem încă nimic la dosar. Atunci trebuie să stabiliţi termenii contractuali.
- Ne ocupăm de AstraTech de un an de zile Nicole. Caută-mi dosarul te rog.
- Dar...
- Lasă-mă acum. Am o durere de cap groaznică.
Nicole ieşi contrariată. Ştia că are probleme dar nu se manifestase aşa până atunci. Se întoarse însă repede însoţită de un bărbat undeva în jur de 30 de ani extrem de agitat. Dorea o audienţă neapărat şi urgent, refuzând scuzele secretarei şi rugăminţile de a aştepta în anticameră.
- Mă scuzaţi. Domnul n-a vrut să aştepte. A vrut să vă vorbească neapărat în legătură cu un caz. N-am putut să-l reţin.
- Ce doriţi dumneavoastră? Despre ce e vorba?
- O persoană dispărută.
- Nu ne mai ocupăm de mult de investigaţii.
- Dar.. secretara dumneavoastră mi-a spus că aş putea să fac o programare pentru mâine. Numai că e urgent.
- Nicole, ce i-ai spus domnului? Nu ne mai ocupăm cu aşa ceva de anul trecut. Secretara rămase mută. Mai întâi dosarul de la Astra-Tech. Acum încă una. El continuă însă: Bine, hai fie... Dacă e chiar atât de urgent rămâneţi. O să văd ce pot face. Nicole, dacă poţi te rog caută dosarul ăla da?
Aproape speriată, abia reuşi să îngaime:
- O să încerc... Să ştiţi că aveţi programare la 14:00 la clinică. M-aţi rugat ieri să vă amintesc.
- Poftim? Asta era abia săptămâna viitoare. În fine.. Bine, ok.. hai că mai discutăm după ce vorbesc cu domnul.
Secretara ieşi fără să mai spună nimic. Era convinsă că vizita la clinică n-o să aducă veşti bune.
- Da.. deci spuneţi-mi acum care e problema? reluă el discuţia începută mai devreme. Clientul sau mai bine zis potenţialul client care urma să-l trimită ca pe alţi câţiva din ultimul an la un coleg de breaslă, era în continuare extrem de neliniştit.
- Sora mea... A dispărut de ieri de acasă.
- Da, deci cum spuneam nu ne mai ocupăm de investigaţii de ceva timp. Ce pot face pentru dumneavoastră e să.. Cuvintele îi fură tăiate brusc însă.
- Aici scrie altceva ! şi îi arătă un anunţ în ziar. Am fost la poliţie, mi-au zis să nu-mi fac griji, am fost şi la alt birou ca al dumneavoastră acelaşi răspuns, nu-mi ziceţi acelaşi lucru vă rog.
- Ziarul ăla e vechi.. Nu ştiu ce e azi de oriunde mă-ntorc dau de el.. Dar hai, fie na.. Cum vi s-a mai zis şi în alte părţi. Dacă e doar o zi de la dispariţie încă n-ar fi cazul să vă faceţi probleme. Completaţi vă rog fişa asta cu datele personale, semnalmentele şi ultimele informaţii legate de locurile unde a fost văzută.
Fratele dispărutei luă foaia şi pixul întinse şi începu să scrie. După ce termină le returnă dar mâinile încă îi tremurau:
- Vă rog, e o problemă serioasă. De un an de când soţul ei a murit e într-o stare de depresie de care nu reuşeşte să treacă.
- S-a mai întâmplat aşa ceva până acum? Să dispară?
- Da.. nu e prima dată.. a mai dispărut o săptămână fără urmă ca să aflu că a plecat într-o staţiune montană unde a fost mai demult în vacanţă cu fostul meu cumnat.
- Păi... vedeţi că..
- Dar atunci a lăsat vorbă unei vecine. Cel puţin aşa mi-a spus când s-a întors. Numai că vecina a făcut un infarct şi... şi n-a mai apucat să-mi mai transmită.
Evident povestea începea să sune aberant. Totuşi fiindcă fratele dispărutei nu dădea semne că s-ar linişti ci chiar din contră, hotărî totuşi să-l asculte:
- În fine, poate a hotărât să fugă undeva o săptămână iar să ia o gură de aer.
- Nu înţelegeţi, are o fixaţie, crede că se poate întâlni cumva cu fostul ei soţ.. A fost la şedinţe de spiritism.. Crede că el o cheamă... Mi-e frică sincer să nu-şi pună capăt zilelor.
- A mai încercat aşa ceva până acum?
- Nu... nu chiar...
- Cum adică? .. Nu chiar?
- S-a apucat de sporturi extreme. Parapantă, bungee jumping, scufundări... Are o fixaţie acum să doboare recordul mondial la ţinut respiraţia sub apă...
- Hmm... Da... Vă asigur că o să mă ocup personal. Acum vă rog, mai am şi alte probleme... Se ridică din scaun şi îl pofti afară.
- Deci vă rog să...
- Da, domnule. Se va rezolva. Staţi liniştit. Vom investiga cazul chiar de azi. Aproape îl împinse cu forţa afară din birou. Întorcându-se spre scaun şi culegând două dosare căzute pe jos exclamă:
- Alt nebun...
Luă foaia cu datele dispărutei, aruncă un ochi peste semnalmente, o mototoli şi o băgă în buzunar. Îi trecuse pentru o secundă prin minte să o arunce la coş, dar ceva îl reţinuse.
- E bine, dar nu de-ajuns.
Se întoarse speriat de-a dreptul. În spatele său se afla aceeaşi siluetă longilină îmbrăcată într-un trenci crem cu o pălărie neagră lăsată pe ochi pe care o întâlnise în urmă cu doar câteva ore.
- Ce naiba? Cum ai intrat aici? M-ai urmărit !
- Poate e invers.
- Cum adică invers?
- Adică m-ai urmărit tu pe mine.
- Termină cu prostiile şi zi-mi ce vrei.
Individul se aşeză calm şi oftă.
- Ai o programare azi la clinică nu?
- Nu.. adică.. Ce te priveşte pe dumneata asta?
- Păi am o sugestie, şi îi întinse o carte de vizită. Din câte ştiu e disponibilă la ora 14:00.
- Elaine Temple, medic psihiatru. Ce e asta? ... Nu-s nebun. Ştiu ce problemă am. Ţine de neurologie, nu de psihiatrie. Şi încă o dată.. nici nu ştiu de ce vorbesc cu dumneata.
- Păi vezi.. ai îndoieli. Doar fă ce trebuie să faci şi totul o să fie în regulă. Psihiatria e pe acelaşi palier.
Se ridică şi ieşi din birou. Vru să îl urmeze, dar când păşi în anticameră îşi ciocni privirea cu aceeaşi pereche de ochi albaştri care îl ţintuise pe loc şi dimineaţa.
- Unde e Nicole şi ce cauţi tu aici? Nu mai era surprins, era enervat de-a dreptul.
- Eu... eu sunt Nicole.
Pufni într-un hohot de râs amar, aproape de sardonic.
- Da, e bună...
Ea speriată avu totuşi puterea să întrebe:
- Să.. să-l sun pe domnul Hendricks? De la clinică?
- A... ştii şi asta? Nu zi, şi tu tot la ... cum îi zice.. aruncă un ochi pe cartea de vizită primită mai devreme.. Elaine Temple, medic psihiatru vrei să mă trimiţi?
- Nu... doar am spus.. să sun la domnul doctor Hendricks... de unde ar trebui să primiţi rezultatele.. aveţi programarea la 14:00.
- Da.. da.. programarea.. spuse râzând în continuare şi plecă trântind uşa din toate încheieturile.

IV.

Bătu în uşă. Tot ce se întâmplase de-a lungul zilei îi crease o migrenă mai puternică decât cele obişnuite. Aşa că hotărâse să profite până la urmă de programarea făcută. Poate se alegea cu o serie nouă de calmante deşi ştia foarte bine că efectul e temporar şi inutil şi de asta şi doza normală prescrisă era minimă. Dar cum nu avea nimic mai bun de făcut...
Mai bătu o dată în uşă. Era ora 14 şi 10 minute. Nici un răspuns. Încercă să intre. Cabinetul era deschis.
- Domnule Hendricks? E cineva? Păşi în cabinet.
Din spatele unui paravan îşi făcu apariţia acelaşi individ cu pălăria neagră pe ochi îmbrăcat într-un halat alb de data asta. Îl salută pe un ton vioi oarecum contrar celor părinteşti pe care i se adresase de-a lungul zilei, în timp ce luă loc pe scaunul doctorului:
- Bună ziua. Ce mai faci?
- Ce fac? Cred că o să plec, mulţumesc frumos. E clar că cineva şi-a propus să-mi joace azi o farsă de prost gust... O chestie nu pricep, de ce atâta bătaie de cap?! Adică.. mă urmăriţi de dimineaţă.. schimbaţi chelneriţele la cafenea... vă plătiţi asociata să se dea drept secretara mea.. acum presupun că ar trebui să cred că tu eşti Hendricks, nu? Cine mai e în spate la toată mascarada asta? Sincer, nu văd motivul pentru care vă pierdeţi timpul, nu mai am mult până să-mi mut domiciliul ceva mai jos. În subteran mai exact. Terminând ce avu de zis neîntrerupt se îndreptă spre uşă.
- Nu sunt Hendricks. Ia loc.
Deşi dorea în continuare să iasă afară picioarele parcă i se mişcară singure într-un stânga împrejur şi se aşeză faţă în faţă cu silueta longilină cu ochii acoperiţi de borul lăsat al pălăriei negre. Abordă un ton mai calm. Era obosit şi parcă resemnat.
- Atunci cine eşti şi ce cauţi aici? Aveam o programare...
- Eu ţi-am spus că nu aici trebuia să vii.
- În fine... da.. nu intenţionez să fac un joc bolnav de prost gust şi să mă prezint benevol la psihiatru. N-am nici un chef să vă mai joc farsa până la capăt... Cine naiba sunteţi?... Tu, fata cu ochi albaştri şi cine o mai fi implicat în toată povestea asta.
- Nu e nici o poveste. În plus ştii deja cine sunt deci nu trebuie să-ţi mai zic. Iar în ce priveşte vizita la psihiatru ar fi trebuit să-i dai curs.. Eu sunt aici tocmai din cauză că n-ai făcut-o.
- Hai să lămurim ceva. N-am nici cea mai vagă idee cine eşti. Sincer. Ştiu doar că mă urmăreşti de azi dimineaţă. Şi nu înţeleg ce vrei de la mine.
- Eu nu vreau nimic de la tine. Tu vrei ceva de la mine.
- Bineee... Vrei să joc cum vrei tu? În regulă. Ce vreau de la tine?
- Pentru ce ai venit azi aici?
- Am venit pentru că secretara mea a făcut o programare aiurea, care încep să cred că ţine tot de farsa elaborată în care sunt prins...
- Aşa. Şi pentru ce ai venit azi aici?
- Tocmai ţi-am spus.
- Nu, nu mi-ai spus. Mi-ai spus că secretara ţi-a făcut o programare greşită. Dacă e greşită de ce i-ai dat curs?
- Nu ştiu... De ce mă întrebi asta acum? Tu m-ai trimis la psihiatru tot aici. De ce? Dacă nu dădeam curs la prima programare oricum nu ajungeam.
- Nu, motivul n-a fost că aveai o programare deja aici. Un motiv a fost că ai nevoie de o vizită la psihiatru. Nu vezi în ce hal eşti? Crezi că te urmăresc, spui că am asociate, ai impresia că e un întreg complot împotriva ta.
- Ascultă, mai am un pic şi sun la poliţie... Cum îmi poţi spune că nu mă urmăreşti când de azi dimineaţă dau în continuu peste tine?
- Te ocupi de investigaţii... Ar trebui să fii convins că lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par.. Chiar tu ai zis-o acum. Dai peste mine. Deci.. eu te urmăresc?
- Văd că nu ajungem nicăieri..
- Ba ajungi. Deocamdată ai ajuns aici. E bine. Deci, pentru ce eşti aici?
- Cum am spus... aveam programarea...
- Da, dar pentru ce?
- Păi, nu ştiu... pentru nimic, ţi-am zis, a fost greşită, nu avea sens... am venit pentru un consult de rutină cred, dacă tot a fost făcută..
- Eşti sigur?
- ... Da...
- Mai gândeşte-te. Ce ar fi trebuit să primeşti azi?
- Nimic. Asociata ta m-a trimis aici pentru un diagnostic... dar l-am primit deja acum vreun an...
- Viaţa e plină de neprevăzut dar totul se întâmplă cu un motiv. E important totuşi să îl vezi la timp. Diagnosticul îl am chiar aici, şi îi arătă spre o mapă aflată pe birou. Uită-te.
Îi urmă îndemnul şi zâmbi dar nu era zâmbetul lui.
- OK, gata cu joaca.. Asta e o glumă foarte, foarte proastă.
- Crezi ce vrei. Dacă vrei poţi suna la laborator să ţi se confirme.
- Unde e Hendricks?
- A plecat acum o oră cu o urgenţă. Ai întârziat cam zece minute. Rezultatele trebuia să ţi le comunice persoana la care te-am trimis, psihiatrul de vis-a-vis. Ca să nu pierzi şi şansa asta ţi le-am divulgat eu. Oricum probabil caută mapa deci va veni în curând aici. Îţi poate confirma când ajunge.
- Ce şansă? Şi tu? Cine eşti tu?!
- Important e că eşti un om sănătos. Durerile de cap vor mai continua însă o perioadă. Oricum, starea de sănătate se va îmbunătăţi.
- Îţi dai seama câtă încredere îmi prezintă această hârtie, zise fluturând fişa cu nervozitate, după care o examină mai atent.
- Cum am zis, n-ai decât să suni la laborator să întrebi.
- În primul rând nu are nici un sens. Astea sunt analize vechi de mai bine de un an.
- Ţi-am mai zis că în ce te priveşte se pare că anul e relativ.
Omul cu pălărie neagră se ridică şi ieşi. Degeaba mai încercă să-i mai dea o replică. Nu-şi mai găsi cuvintele. Era agasat la culme şi în plus durerea de cap devenise insuportabilă. Se ridică de pe scaun şi începu să caute un flacon de calmante într-un raft de medicamente din spatele biroului. Nici nu se mai sinchisi să se întoarcă spre uşă când auzi pe cineva intrând în cabinet. Asta până ce auzi o voce cunoscută:
- Nu cred că găsiţi somnifere acolo.
- Pentru numele Domnului... nu caut...
Era deja a treia oară azi când se întâlneau, deci nu mai fu o surpriză.
- O să-mi spuneţi că dumneavoastră sunteţi psihiatrul care ar fi trebuit să-mi dea rezultatele la analize. Nu?
- Da.. asistentul domnului doctor Hendricks mi-a spus că vă găsesc aici. Văd că deja aţi văzut că nu e nici o problemă gravă, spuse indicând spre mapa lăsată deschisă pe birou.
- Mda.. Nu zău.. Chiar aţi vrea să cred toată şarada asta. Am rezultatele adevărate acasă. Ostilitatea era mai mult decât evidentă în glasul său.
- Uitaţi cum stă problema. O să fiu cât se poate de directă. Eu am fost rugată de colegul meu să port o discuţie cu dumneavoastră şi din alte considerente. Şi din ce-am observat la prima vedere văd că a intuit corect că aţi avea tendinţe autodistructive.
El pufni în râs.
- Evident...
- Deci recunoaşteţi?
- Nu... negă cu un gest, evident că el v-a spus, el v-a trimis.. Nenorocitul ăsta vrea să mă bage la nebuni.
- Vă rog să luaţi loc. E clar că aveţi probleme.
El după ce făcu câţiva paşi, aprobă pe un ton aproape surprinzător de calm:
- De ce nu?
Şi amândoi se aşezară de o parte şi de alta a biroului. Ea, uşor surprinsă îşi căută pentru câteva momente cuvintele:
- Îmi puteţi explica un pic... cam ce nu vă convine la persoana mea.. Aş dori să ştiu ce aţi vrut să spuneţi mai devreme.
- Aa.. nimic, chiar îmi pare rău, vă rog să mă scuzaţi ... cred că v-am confundat cu altcineva...
- Sunteţi sigur? Păreaţi destul de convins..
- Sunt cât se poate de sigur. Vă rog din nou să mă scuzaţi.
- Pare că nu v-aţi fi aşteptat la diagnosticul pozitiv... De ce? suferiţi cumva de păreri de rău, regrete... depresie în mod frecvent?
- Da. Asta e, şi trânti un pumn în masă care o făcu să tresară, după care continuă pe un ton ironic. Sunt depresiv. Aţi putea să-mi prescrieţi un tratament? Îmi daţi o reţetă de antidepresive şi gata. Problema rezolvată.
- Chiar aveţi un comportament ciudat... Acum îmi daţi senzaţia că nu mă luaţi în serios.
- Doamne fereşte ! Aş fi plecat de mult dacă nu v-aş fi luat în serios.
- Domnule... Îmi puteţi spune, cam câte ore dormiţi pe noapte?
- Da... şi aici chiar e o problemă.. am insomnii frecvente... Azi noapte nu am dormit chiar deloc.
- De ce? Ce vă frământă?
El încercă să continue în acelaşi stil de zeflemea dar îşi aduse aminte de ce nu închisese un ochi mai mult de două-trei ore pe noapte în ultima săptămână, şi involuntar schimbă tonul.
- Nu ştiu... Pur şi simplu..
- Visaţi de obicei? Aveţi coşmare?
- Da.. de fapt.. am un coşmar.. acum că aţi adus vorba...
- Mi-l puteţi descrie?
- Dacă stau şi mă gândesc acum... nu e chiar un coşmar.. e totuşi ciudat..
- Vă ascult.
- Mă aflu undeva.. pe un platou... lângă mare...
- Aşa...
Deja parcă intrase într-o transă. Nu mai vedea nimic în jurul său decât întuneric şi o imagine palidă undeva în depărtare pe care cuvintele ce îi ieşeau mai mult singure pe gură începură să o descrie.
- Nu.. dacă mă gândesc bine.. e mai îngust... e un pod.. un pod lat.. foarte lat... peste un râu... şi e ceaţă...
- Continuaţi vă rog.
- Şi mă aflu la un capăt al său... Mă sprijin de o margine de parapet şi privesc apa... E ciudat... Aud nişte paşi.. Foarte aproape.. Mă întorc dar nu văd pe nimeni...
- Şi... asta e tot?
- Nu... nu e tot.. Privesc spre celălalt capăt de pod şi... paşii se apropie.. dar nu e nimeni aici foarte.. văd undeva în depărtare o persoană... cum apare din ceaţă...
- Ce persoană?
- O femeie...
- Ştiţi cine e? Îi puteţi vedea faţa?
El ezită pentru un scurt moment după care răspunse scurt:
- Nu...
- Sunteţi sigur că nu ştiţi cine e? Sau nu reuşiţi să vă amintiţi?...
- E... prea departe...
- A... continuaţi vă rog...
- Ea... Urcă balustrada.. şi se aruncă în apă...
- Şi dumneavoastră?
- Eu... eu mă întorc... şi... plec...
- Şi asta e tot?
- Da... Asta e tot...
- Aţi avut vreo rudă, soţie, prietenă care a decedat de curând?
- Nu... răspunse din nou evaziv.
Ea se ridică de pe scaun, făcu câţiva paşi căutând parcă următoarea întrebare, după care luă loc din nou. Suficient însă pentru el să se trezească din visul ce îl retrăise în ultimele minute.
- Cu ce vă ocupaţi? Care e activitatea dumneavoastră?
- Eu.. Aa. Investigaţii private... Dar închidem... De fapt am închis. Acum mă ocup doar cu probleme de consultanţă juridică.
- Interesant, dar, nu înţeleg... V-aţi ocupat cu investigaţii private? Sau vă mai ocupaţi şi vreţi să renunţaţi?
- M-am ocupat... Am renunţat.. acum un an.
- De ce?
- Puţini clienţi.. Muncă stresantă... Aveam probleme de sănătate mari...
- Aha, şi cum azi aţi primit un diagnostic pozitiv.. Ce intenţionaţi? Veţi redeschide biroul de investigaţii?
Era prea obosit să încerce s-o mai contrazică deşi în primă fază căută iar o replică prin care să conteste ce era trecut pe fişele răspândite pe birou. Îi răspunse strict legat de întrebare.
- Nu... După ce l-am închis... mi-am jurat că nu voi mai opera niciodată... în acest domeniu.
- De ce?
- Un ultim caz.. un insucces major... o catastrofă...
- Ce anume?
- Chiar în perioada închiderii... Nu-mi aduc aminte...
- Deci care a fost problema?
- V-am spus... Chiar nu-mi aduc aminte...
- Dar aţi spus că aţi închis acum aproximativ un an, nu?
- Da... cred că.. Da, fix, un an.. Pe 27 octombrie..
- Şi.. vă amintiţi data, şi nu vă mai amintiţi de ce aţi închis?
- V-am mai spus... clienţi puţini.. stress... probleme de sănătate...
- Da.. dar insuccesul, catastrofa cum i-aţi zis...
Durerea de cap şi starea de nervozitate reveniră. Îi replică tăios, aproape ţipând:
- Nu-mi aduc aminte!... După care parcă dându-şi seama că a depăşit un ton normal, reveni cu un glas aproape şoptit dar suficient de tare ca să fie auzit: cred...
- Cred că ajunge pentru azi. Am crezut că aveţi tulburări de comportament mai puternice la început, dar cred că e vorba mai mult de stress. Oricum, ar fi bine dacă aţi mai vizita un psiholog pentru consiliere din când în când.. Iar în ceea ce priveşte pierderea dumneavoastră de memorie.. o pot relaţiona în principiu cu problemele de sănătate care le-aţi avut... Pe moment, ce vă recomand, e o plimbare seara prin parc, înainte de culcare... Cred că în cazul dumneavoastră va fi mai eficientă decât orice somnifer. Cam asta e tot. Vă doresc o seară plăcută.
El se ridică şi deschise uşa să iasă evident tulburat, dar parcă mai lucid decât pe tot parcursul zilei.
- Vă mulţumesc, spuse pe un ton calm fără să se întoarcă spre ea, fiind încă un pic nesigur dacă vorbele erau ale lui sau nu, şi ieşi.

V.

Era aproape patru dimineaţa. Acelaşi parc pe care îl cunoştea foarte bine deşi nu mai călcase de un an pe acolo. Se uită la ceas. De data asta mergea. Era nerăbdător. Oare ăsta era locul? Dacă mai e şi altă bancă. Toate arată la fel. Nu, asta trebuie să fie. E singura ceva mai luminată. Sunetul paşilor ce se apropiau şi silueta ce se contura îi înlăturară temerile. De data asta, deşi evaziv, o luă el prin surprindere.
- Bună.. seara!
- Bună seara.
Precipitat scoase din buzunar formularul de dispariţie motolit, parcă atât de important acum. După o scurtă privire peste, parcă aruncată mai mult ca să se asigure, întrebă:
- Mă scuzaţi... aveţi un frate... Robert?
Răspunsul veni pe un ton oarecum intrigat, dar vocea caldă îi deveni repede familiară.
- Da? ... De ce? I s-a întâmplat ceva?
- Nu, nu.. Totul e în regulă... Şi se pierdu pentru moment. În cele din urmă ea rupse tăcerea:
- Ne... cunoaştem cumva?
- Cred că... Cum vă numiţi?
- Jane.
Cu un zâmbet sincer, involuntar, pe care nu-l mai avuse de multă vreme, el îi întinse mâna:
- Eu, John. Încântat de cunoştinţă.
- Asemenea, zise ea şi îi strânse mâna, privindu-l cu aceeaşi ochi albaştri din urmă cu un an, dar pe care el parcă acum îi vedea pentru prima dată.

The End

"Intoarcerea" © Emanuel Onica 2009

Si pentru ca simteam nevoia de ceva soundrack ca end credits, cu multumiri catre Two Steps from Hell ;), till next time :