The Creator (2023)

De cand am scazut frecventa intrarilor de pe blog incerc pe astea putine pe care le mai am sa le inchei cu un rating peste medie, adica sa gasesc un film care merita recomandat. Motiv pentru care am fost foarte aproape sa ma intorc iar la un titlu sud-coreean din decada 2000, dar pana la urma se pare ca nevoia de "payback" pentru vreo doua ceasuri pierdute cu "The Creator" invinge. Deci...

Ce avem aici e un SF plasat intr-un viitor unde omenirea din vest a interzis AI-ul, vinovat aparent pentru o explozie nucleara care a maturat Los Angeles-ul. Omenirea din est nu prea e de acord ca AI-ul e rau, rezultatul fiind un soi de razboi cu o populatie de androizi made in Asia persecutati de armata americana in incursiuni pe teritoriul inamic. In contextul asta avem o poveste romantica intre un sergent din US Army infiltrat in rezistenta inamica si aparent fiica principalului creator de AI. Long story short (chiar e, ca mare lucru n-avem in plus), ea moare intr-un atac, el se intoarce acasa, dupa care peste cativa ani e trimis sa recupereze "the weapon" - o arma dezvoltata de tabara AI care aparent ar neutraliza toata tehnica de lupta vestica. Dupa cum vedem si in trailers, arma e un copil, iar de aici mai avem vreo doua mini-twisturi previzibile, pe care mai bine le las deoparte ca sa mai ramana totusi ceva de vazut.

Conflictul umanitate vs AI e o tema in SF de cand a aparut notiunea de AI, adica de zeci de ani. Abordarea filmica insa a prins in special din pozitionarea AI-ului in planul negativ: Terminator, Matrix, etc care probabil e si o perspectiva mai simpla = e mai natural pentru spectator sa empatizeze cu omul decat cu masina. "The Creator" insa a vrut probabil sa capitalizeze pe trendul curent in care avem AI peste tot. Nu zic ca varianta AI bun contra oameni rai e ceva de exclus, avand elemente de genul asta in SF-uri ca "Blade Runner" sau "I, Robot" sau mai precis in scrierile clasice de la baza de P.K. Dick, respectiv Asimov, dar acolo lucrurile sunt mult, mult mai nuantate ca aici. In filmul de fata nu avem decat o reciclare palida a unor elemente cum ar fi legea roboticii in care androidul nu poate sa comita o crima, dar e ceva aplicabil selectiv de care aflam pe la final. Ce avem de fapt e standardul hollywoodian din ultimii ani aruncat peste baza asta firava de SF care transforma totul intr-o lupta de clasa foarte politically correct, in care AI-ul e o adevarata categorie sociala ostracizata care isi cere drepturile. Totul e one-sided si black and white. E suficient probabil pentru un public obisnuit sa nu-si mai bata capul cu nuantele de gri dintr-un story ci preferabil sa primeasca cateva VFX cu gloante si explozii in loc. Dar na... probabil nici nu poti sa ai pretentii de la Gareth Edwards (regizor + scenarist), care de la VFX a plecat in cariera, sa fie un Asimov.

As putea probabil sa fiu contrazis prin prisma personajului principal care pana la urma reprezinta omul bun care realizeaza ca AI-ul nu-i malefic. Problema e ca daca ar fi sa-l compar pe John David Washington cu Arnold Schwarzenegger din Terminator 2 de acum 30 de ani, nu cred ca exista vreun dubiu care dintre cele doua personaje aduce mai mult echilibru. Nu ajuta nici prestatia actorului, si chiar nu vreau sa mai speculez ce-o fi stat la baza castingului, dar scenariul ramane the root of all evil. Rigiditatea lui T-800 transformata fin pe parcursul Terminator 2 da o latura mult mai umana si credibila masinii de ucis, decat un sergent isteric care trece aici de la o extrema cu amenintari de "shut down" la alta cu scene lacrimogene. Mai adaugam la asta si un comic relief dozat ingrozitor de prost, limitat pe startul filmului cu un tragism continuu total opus pe final. Clipul pe care l-am adaugat pe langa trailer e relevant, in ciuda laudelor vis-a-vis de capacitatea regizorala de infuzie empatica (la mine nu prinde, sorry). Mai punem garnitura si un montaj in care avem niste flashbacks care mai mult incurca firul actiunii si ar fi putut foarte bine sa fie plasate in ordinea cronologica obisnuita. Singura parte care mai salveaza ce avem aici e cea de imagine si production design, care intr-adevar da un feeling care alterneaza intre o distopie a la "Blade Runner" si reminiscente din "Star Wars". Si mai mult, iti spune parca, chinuit, ca daca aveai alt scenariu si regie, filmul chiar putea fi bun. Dar nu e.

Rating: 2 out of 5

A Dirty Carnival (2006)

Cum sunt intr-o oarecare pana de idei pe technical writing = ce ar trebui sa fac la ora curenta, si observand ca iar am ajuns in ultima zi din luna fara sa scriu o intrare de blog, am zis sa fac un context switch scurt. Poate scap de blocajul de dincolo. Nu am insa nimic "la zi" ca subiect, si ma vad nevoit sa aleg un film de cinemateca am putea sa zicem, pe care l-am vazut abia vara asta. Ca o paranteza, 2006 vad ca imi revine periodic in atentie, fiind probabil unul din cei mai buni ani de cinema din secolul asta - o privire pe lista asta (integral, nu doar box-office) confirmandu-mi ca media anuala a filmului de azi, daca numaram titlurile care te misca cat sa le tii minte dupa o decada si mai bine, e departe de ce-a fost. "A Dirty Carnival" nu e pe lista respectiva insa, fiind o productie sud-coreeana. De asemenea nu e probabil un film de care as vrea sa imi aduc aminte, dar o sa fie...

Cred ca daca as fi pus sa caut un echivalent al "Goodfellas" sau "Casino" prin cinema-ul asiatic, "A Dirty Carnival" ar fi unul din candidatii principali. Ca story e ceva in aceeasi linie cu "Goodfellas" care urmareste ascensiunea unui gangster marunt pana spre nivelul de partener in afacerile capului organizatiei. Ca brutalitate e mai apropiat de "Casino" unde mai bine sarim detaliile, lasand partea asta ca warning. Nu trebuie uitat ca e vorba de un film coreean, unde violenta cand apare nu prea isi pune bariere de rating, iar contextul e totusi diferit de povestile romantate ale mafiei italo-americane. Din pacate e unul care pare mult mai ancorat in realitate, ceea ce e accentuat de film printr-un side story care converge cu firul principal. Un regizor tanar, fost coleg de scoala si prieten cu protagonistul decide sa-i ceara consultanta pentru un film cu gangsteri facilitandu-i in schimb reintalnirea cu o fosta colega. Alternanta intre interactiunile linistite in care personajul principal vrea sa para ca duce o existenta normala, in care se mai interpune si o tentativa de relatie romantica, face mai greu de digerat episoadele din cealalta viata. Finalul, care incepe sa devina previzibil de la un punct, nu e unul fericit, si nu prea are cum sa nu-ti lase o impresie amara.

"A Dirty Carnival" face parte dintr-o categorie restransa de filme despre care nu pot sa zic ca mi-au placut sau pe care as vrea sa le revad, dar pot sa zic ca e un film bun. Plecand de la actori si interpretare, pana la scenariul care introduce pe alocuri o tenta de umor trist foarte particular, impactul pe care il are filmul asupra privitorului e clar unul peste media productiilor de Hollywood de azi.

Rating: 3.5 out of 5 (subiectiv, obiectiv probabil ar fi mai sus)

(better quality, but no subs)

Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023)

Pesemne vine un pic tarziu recenzia asta, dar e deja ceva vreme de cand nu mai obisnuiesc sa ma arunc la titlurile de box-office din ziua lansarii. De fapt, de cativa ani chiar le cam evit complet. "Indiana Jones and the Dial of Destiny" a fost o exceptie, dar ramane totusi departe de exceptional. Cam singurul lucru memorabil e cat de bine reuseste intinerirea artificiala a lui Harrison Ford din debutul filmului. In rest e totusi de apreciat ca se pastreaza un pic peste linia de superficialitate a majoritatii filmelor de vara. Nu cu mult.

Aprecierea de mai sus vine din story-ul pe care ni-l insira filmul. Nefiind ceva foarte spectaculos, e insa relativ consistent. Povestea se invarte in jurul unui mecanism, Antikythera, conceput fictiv in film de Arhimede si capabil sa prezica falii temporale. Realitatea relativ la respectivul artifact e evident alta, dar trecem peste (you can Google for it). Partea faina in film, mai ales daca n-ai avut parte de vacanta, e ca te plimba intr-un quest clasic pe urma respectivului obiect prin diverse locatii cu iz turistic, pana ce puzzle-ul destul de incalcit ajunge in sfarsit complet. Dupa care, in final (spoiler) avem si o intoarcere scurta in timp in Grecia antica.

Initial filmul te prinde venind cu elemente familiare din universul Indiana Jones, introducerea din finalul WW2 cu personajul negativ - un fizician nazist, reintalnirea cu Sallah (John Rhys-Davies) - emigrat intre timp din Egiptul primului film in New York, periplul printr-o locatie exotica - Maroc in cazul de fata, linia melodica arhicunoscuta a lui John Williams, si altele. Dar incet, incet, desfasurarea parca incepe sa treneze, actiunea devenind usor monotona. O salveaza intr-o oarecare masura elementul de calatorie in timp din final, dar faptul ca stii din start premiza in questul urmarit n-o face chiar o surpriza. In comparatie, in "Raiders of the Lost Ark", habar n-ai pana la sfarsit ce se-ntampla mai exact cand se deschide chivotul. Aici, impresia finala dupa mai bine de doua ore de film e cumva similara personajului principal care la o varsta de pensionare se plange ca nu prea mai are ce cauta intr-o asemenea poveste - pelicula cumva face fata asteptarilor prin elementele de background dar parca e prea "obosita" ca sa livreze ceva de impact. Si totusi, chiar asa, fata de exagerarea precedenta incercata de Spielberg in 2008 in resuscitarea personajului, ce-a iesit acum mi s-a parut mai potrivit si in ton cu feelingul "Indiana Jones", asa cum mi-l aduc eu aminte din anii copilariei.

Rating: 3.5 out of 5

Suzume (2022)

Se-ntampla rar chiar sa vreau sa scriu o intrare de blog despre un film si sa n-am habar ce as putea scrie. Cred ca in istoria blogului astuia am avut doar vreo doua-trei situatii in care mi-am stors creierii sa compun o postare pentru ca am simtit nevoia sa punctez un titlu, fiind constient insa din start ca nu prea stiu ce sa zic in afara ca filmul e bun. Ma rog, inconstient e posibil sa fi fost mai multe cazuri :) Ce-i sigur e ca pentru "Suzume" suntem intr-o situatie de genul asta. So...

Aici avem un anime in care povestea de background e un soi de fantasy japonez in care un vierme gigantic intruchipand cutremurele si alte dezastre naturale care se abat periodic asupra arhipelagului nipon scapa periodic prin niste usi pe care cineva, un asa zis "closer", trebuie sa le-nchida. Acel cineva se intalneste intr-una dintre operatiunile respective cu Suzume, o adolescenta in drum spre scoala, care ajunge sa preia rolul respectiv. Iar de aici incepe un periplu semi-fantastic care insa, in opinia mea e asa cum am zis de fapt doar un background story. Sau un context de construit metafore foarte.. abstract, in ciuda aparentelor.

Sa trecem repede peste partea tehnica unde, pentru un anime, experienta vizuala chiar merita. Imi pare rau ca l-am ratat pe big screen unde surprinzator a ajuns in primavara si prin cinemaul local. Acum ajungem la partea unde nu prea mai stiu ce sa zic. Ca in alte anime-uri mai "clasice", unde evident Miyazaki vine in minte, sunt pasaje suficient de rupte de real incat sunt greu interpretabile si poate chiar greoaie ca lungimi de pelicula. Totusi si astea fac parte din sirul de metafore ce se intinde pe tot filmul, si care cred ca se pot plia cumva de la persoana la persoana in functie de propria experienta de viata, iar asta e bucata interesanta - cineva poate gasi ceva anume in istoria proprie si relationa cu o parte din ce vede probabil intr-un mod foarte diferit de altcineva, dar cred ca aproape oricine ar fi atins cumva de macar o bucatica din film. Probabil suna cam criptic ce zic, dar e mai practic de experimentat pe cont propriu si vazut daca-i asa. Maybe I'm wrong :)

Rating: 4 out of 5

Oppenheimer (2023)

De o vreme nu mai ajung prea des prin cinema, dar mai exista exceptii. "Oppenheimer" a fost una dintre ele. Motive: top 250 IMDb, Nolan si un feeling ca merita vazut pe big screen. Un TL;DR relativ la astea: prezenta in top 250 cred ca e justificata, nu e cel mai bun film al lui Nolan - dar e probabil in prima jumatate, pe big screen.. n-as zice ca e un "must see", dar e drept ca nu l-am vazut in IMAX.

Cine mi-a mai citit de prin blog stie ca nu ma prea dau in vant dupa biografii ecranizate. In plus, Oppenheimer nu cred ca e cea mai ofertanta figura filmic vorbind, in ciuda importantei avute in contextul WW2 si a contributiei majore la crearea primei bombe atomice. De unde rezulta punctul forte al productiei de fata - sa stoarca un scenariu care nu cred ca ar putea fi depasit usor de o alta tentativa pe acelasi subiect. Povestea e construita pe vreo trei linii temporale pornite simultan. Cea principala e una "clasica" care urmeaza biografia personajului principal din anii studentiei pana la implicarea ca fizician sef in proiectul Manhattan si detonarea bombelor de la Hiroshima si Nagasaki, linie care se impleteste dupa asta cu o a doua secventa probabil mai putin cunoscuta, cea a "procesului". Pe scurt, dupa finalul WW2, activitatea lui Oppenheimer a devenit mai mult politica decat stiintifica atragand implicit si antipatii ce au culminat cu o audiere in cadru restrans pentru a-i retrage acreditarile de securitate, dar care ca efect a echivalat cu o discreditare publica generala. O a treia linie temporala, nuantata sugestiv in alb-negru urmareste reversul episodului, intamplat la cativa ani dupa, cand principalul om politic din spatele audierii lui Oppenheimer are parte de propriul "proces" pentru o numire intr-o functie de secretar de stat.

"Oppenheimer" are o constructie de scenariu perfecta. O recenzie pe care o citisem anterior vizionarii spunea ceva de durata lunga unde a treia ora, care vine dupa exploziile nucleare, ar dilua efectul si ca filmul ar fi trebuit oprit acolo. Eu cred ca fix abia a treia ora puncteaza suficient incat sa merite timpul de pelicula. Chiar daca in debut avem unele dialoguri care poate par puerile, finalul e plin de nuante fine mult mai mature si destul de "deep". Avem de la aspecte de forma, de genul exprimarii la persoana I plural - natural pentru un cercetator avand in vedere cutumele de redactare - in antiteza cu pretentiile avocatesti ale unui procuror care o intepreteaza ca lipsa de asumare. Si avem ideea principala de fond care vine ca o avertizare: amesteca stiinta si tehnica in politica si ultima o sa te-ngroape. Sunt detalii care cred ca sunt perceptibile mai clar pentru cine a mai avut tangenta cu activitatea de cercetare stiintifica, si mai particular cu zona reala/tehnica. Invariabil un om din zona asta, la un moment dat, ajunge sa aiba opinii sau chiar sa fie fortat de imprejurari = activitati management sau alte chestii colaterale, sa ia atitudine in probleme mai.. "umane" decat nisa stiintifica. Cine pica prea mult insa in directia asta ajunge involuntar sa o sacrifice pe cealalta, ceea ce in varianta optimista te trage inapoi macar ca timp pierdut, iar in cazul cel mai rau ajungi miel de taiat in jungla politica (cazul filmului). Rar reuseste cineva dintr-o arie tehnica sa duca ambele fronturi la nivel de performanta - pentru ca o arie tehnica are o dinamica la care cateodata e greu sa tii pasul si fara altceva pe creier. Anyway, ne ducem spre o nisa prea particulara :) deci sa ne-ntoarcem la film.

Ca experienta cinematografica "Oppenheimer" e ok, dar nu impresioneaza. Avem cadre faine, dar per total nu e ceva spectaculos din pdv camera work. Pot sa zic ca am apreciat totusi retinerea la folosirea de CGI - cred ca e mai potrivit asa, dar pe de alta parte sunt convins ca se putea mai bine la imagine. Sunetul, ca si montajul sunt tipice pentru Nolan, adica un pic prea agresive, cel putin in start. Totusi, spre final montajul video ajunge sa compenseze lipsurile pe care le simti la imagine, ceea ce rezulta fiind probabil cea mai bine editata ora de film pe care am vazut-o in ultimii doi ani. Alternanta intre liniile temporale diferite pleaca de la un adagio in start si ajunge treptat la un allegro tensionat care, ca tot suntem in tema, culmineaza intr-o explozie de impact senzorial in ultimele zece minute.

La actori aprecierile de obicei sunt subiective deci putem trece repede peste - evident e aproape garantat ca atat Cillian Murphy cat si Robert Downey Jr. vor avea multe nominalizari in sezonul de premii care urmeaza. N-am vorbit deloc totusi mai sus despre starul mai mare de pe afis... = the bomb :) Ne-am duce intr-o discutie filosofica si plictisitoare. Sumarizand, filmul din pacate e foarte actual, chiar daca perioada desfasurarii e cu peste jumatate de secol in urma. Si la fel cum ziceam si de "1917" sau mai recent de "Im Westen Nichts Neues", ar trebui pesemne inclus pe lista de vizionare obligatorie pentru multi sefi de state. Nu stiu insa daca ar intelege ce ar fi cazul sa inteleaga...

Concluzia: e un film lung si poate plictisi. Asa cum m-a plictisit pe mine "Mank", "The Iron Lady", "Mr. Turner" sau alte biopics aparute de-a lungul anilor. Probabil ca n-o sa se intample asta totusi daca ai un pic de apetenta pentru istorie sau un minim background tehnic. Iar ultima te poate face usor subiectiv ;)

Rating: 4.5 out of 5