Killers of the Flower Moon (2023) + 16y

O sa trec repede peste partea secundara din titlu = varsta de 16 ani a probabil celui mai necitit blog de film cu asemenea durata, care e insa legat de motivul intrarii curente. Numar pe degetele de la o mana filmele la care am mai ajuns in cinema anul curent (fata de acum 16 ani cand media cred ca era la vreo 2 pe luna). Am facut totusi un efort ca sa prind ultima proiectie pentru "Killers of the Flower Moon", pentru ca ma asteptam sa ajung in situatia de intrare aniversara fara un subiect decent si aveam nevoie de un backup. Noroc ca Scorsese inca mai face film...

Ce avem aici e inspirat dintr-o istorie macabra, intamplata in rezervatia indienilor Osage, uitata prin presa anilor '20 din Statele Unite, pana la o documentare mai solida a unui jurnalist, David Grann, pentru o carte aparuta relativ recent, baza filmului de fata. Pe scurt, in urma descoperirii de zacaminte de petrol pe teritoriul indian in perioada respectiva, populatia nativa s-a trezit imbogatita peste noapte din cesionarea drepturilor de exploatare. Evident, oportunitatea de a stoarce banii respectivi a sarit in ochi rapid si populatiei albe din imprejurimi care a inceput sa gaseasca tot felul de variante, de la asa zisi gardieni oficiali care sa administreze veniturile obtinute, la afaceri bazate pe vanzari la suprapret, pana la casatorii din interes material. In peisajul asta s-a detasat insa un caz aparte, al unui fermier bogat, William King Hale, cu o influenta majora in politica zonei respective, ce a organizat un complot foarte elaborat pentru a-si mari averea. Printre alte "mecanisme" cum ar fi incasarea de prime de asigurare de viata pentru prieteni morti in conditii suspecte, sistemul aparent a avut si o baza in casatoria unor rude cu persoane din populatia nativa, urmate de decesul acestora in urma unor boli misterioase si mostenirea drepturilor pe terenuri. Si ca drepturile sa fie mai consistente boala misterioasa trebuia sa loveasca mai intai pe rand rudele victimei finale. Pe scurt, o piramida de crime, gandita in asa fel incat ultima sa capitalizeze cat mai eficient din lantul de succesiuni testamentare. Respectiva schema s-a lovit insa la un moment dat de investigatiile recentului infiintat FBI si de reticenta unui nepot al lui Hale de a o duce pana la capat, consecinta fiind condamnarea celor doi plus a unor complici. Asta insa din pacate dupa multe morti.

Ca pentru mai toate filmele lui Scorsese, actorii stralucesc mai mult decat partea tehnica, desi sincer Di Caprio in rolul nepotului lui W.K. Hale mi s-a parut ca se duce un pic spre overacting aici, si de fapt cine "steals the show" in cazul de fata nu cred ca e nici De Niro, ci probabil surprinzator Lily Gladstone in rolul sotiei indiene. Pe tehnic, coloana sonora, ultima din cariera lui Robbie Robertson (plecat spre alte lumi nu demult), e cred cea mai buna din colaborarile avute cu Scorsese care au fost mai multe ("The Irishman", "The Color of Money", etc.). Imaginea e buna, avem joc de lumina si de cromatica uneori. Merita vazut pe big screen, dar totusi nu pot sa zic ca e ceva exceptional. Prin prisma perioadei si contextului, cea mai directa comparatie care imi vine acum in minte e cu "There Will Be Blood", iar de acolo pot sa zic ca mi-au ramas mai multe cadre in minte. Ce-i mai de impact e montajul unde avem perechea consacrata facuta de Scorsese cu Thelma Schoonmaker, care e o parte esentiala ce atenueaza lungimea cam mare a filmului. Avem periodic insertii scurte dar de efect care ies un pic din linia narativa, ba cu o bufnita care prevesteste finalul vietii, ba cu intalnirea celor de dupa finalul vetii, ba cu altele. Cea mai consistenta secventa vine la final ca un setup de emisiune radio care ne prezinta un epilog al vietii personajelor implicate, incheiat la microfon chiar de Scorsese.

Filmul nu e cel mai bun, nu e nici cel mai slab, si cel putin din statistica IMDb e cu 3 minute mai scurt decat "The Irishman", deci nici cel mai lung al lui Scorsese :) Dar totusi... e foarte lung, la cele aproape 3h30. Si se simte asta, dar se simte si experienta regizorala. Adica putem avea un film lung fara lungimi foarte evidente, deci care totusi sa nu treneze foarte mult. Iar aici cred ca i-a iesit mai bine decat in "The Irishman".

Rating: 4 out of 5

The Creator (2023)

De cand am scazut frecventa intrarilor de pe blog incerc pe astea putine pe care le mai am sa le inchei cu un rating peste medie, adica sa gasesc un film care merita recomandat. Motiv pentru care am fost foarte aproape sa ma intorc iar la un titlu sud-coreean din decada 2000, dar pana la urma se pare ca nevoia de "payback" pentru vreo doua ceasuri pierdute cu "The Creator" invinge. Deci...

Ce avem aici e un SF plasat intr-un viitor unde omenirea din vest a interzis AI-ul, vinovat aparent pentru o explozie nucleara care a maturat Los Angeles-ul. Omenirea din est nu prea e de acord ca AI-ul e rau, rezultatul fiind un soi de razboi cu o populatie de androizi made in Asia persecutati de armata americana in incursiuni pe teritoriul inamic. In contextul asta avem o poveste romantica intre un sergent din US Army infiltrat in rezistenta inamica si aparent fiica principalului creator de AI. Long story short (chiar e, ca mare lucru n-avem in plus), ea moare intr-un atac, el se intoarce acasa, dupa care peste cativa ani e trimis sa recupereze "the weapon" - o arma dezvoltata de tabara AI care aparent ar neutraliza toata tehnica de lupta vestica. Dupa cum vedem si in trailers, arma e un copil, iar de aici mai avem vreo doua mini-twisturi previzibile, pe care mai bine le las deoparte ca sa mai ramana totusi ceva de vazut.

Conflictul umanitate vs AI e o tema in SF de cand a aparut notiunea de AI, adica de zeci de ani. Abordarea filmica insa a prins in special din pozitionarea AI-ului in planul negativ: Terminator, Matrix, etc care probabil e si o perspectiva mai simpla = e mai natural pentru spectator sa empatizeze cu omul decat cu masina. "The Creator" insa a vrut probabil sa capitalizeze pe trendul curent in care avem AI peste tot. Nu zic ca varianta AI bun contra oameni rai e ceva de exclus, avand elemente de genul asta in SF-uri ca "Blade Runner" sau "I, Robot" sau mai precis in scrierile clasice de la baza de P.K. Dick, respectiv Asimov, dar acolo lucrurile sunt mult, mult mai nuantate ca aici. In filmul de fata nu avem decat o reciclare palida a unor elemente cum ar fi legea roboticii in care androidul nu poate sa comita o crima, dar e ceva aplicabil selectiv de care aflam pe la final. Ce avem de fapt e standardul hollywoodian din ultimii ani aruncat peste baza asta firava de SF care transforma totul intr-o lupta de clasa foarte politically correct, in care AI-ul e o adevarata categorie sociala ostracizata care isi cere drepturile. Totul e one-sided si black and white. E suficient probabil pentru un public obisnuit sa nu-si mai bata capul cu nuantele de gri dintr-un story ci preferabil sa primeasca cateva VFX cu gloante si explozii in loc. Dar na... probabil nici nu poti sa ai pretentii de la Gareth Edwards (regizor + scenarist), care de la VFX a plecat in cariera, sa fie un Asimov.

As putea probabil sa fiu contrazis prin prisma personajului principal care pana la urma reprezinta omul bun care realizeaza ca AI-ul nu-i malefic. Problema e ca daca ar fi sa-l compar pe John David Washington cu Arnold Schwarzenegger din Terminator 2 de acum 30 de ani, nu cred ca exista vreun dubiu care dintre cele doua personaje aduce mai mult echilibru. Nu ajuta nici prestatia actorului, si chiar nu vreau sa mai speculez ce-o fi stat la baza castingului, dar scenariul ramane the root of all evil. Rigiditatea lui T-800 transformata fin pe parcursul Terminator 2 da o latura mult mai umana si credibila masinii de ucis, decat un sergent isteric care trece aici de la o extrema cu amenintari de "shut down" la alta cu scene lacrimogene. Mai adaugam la asta si un comic relief dozat ingrozitor de prost, limitat pe startul filmului cu un tragism continuu total opus pe final. Clipul pe care l-am adaugat pe langa trailer e relevant, in ciuda laudelor vis-a-vis de capacitatea regizorala de infuzie empatica (la mine nu prinde, sorry). Mai punem garnitura si un montaj in care avem niste flashbacks care mai mult incurca firul actiunii si ar fi putut foarte bine sa fie plasate in ordinea cronologica obisnuita. Singura parte care mai salveaza ce avem aici e cea de imagine si production design, care intr-adevar da un feeling care alterneaza intre o distopie a la "Blade Runner" si reminiscente din "Star Wars". Si mai mult, iti spune parca, chinuit, ca daca aveai alt scenariu si regie, filmul chiar putea fi bun. Dar nu e.

Rating: 2 out of 5

A Dirty Carnival (2006)

Cum sunt intr-o oarecare pana de idei pe technical writing = ce ar trebui sa fac la ora curenta, si observand ca iar am ajuns in ultima zi din luna fara sa scriu o intrare de blog, am zis sa fac un context switch scurt. Poate scap de blocajul de dincolo. Nu am insa nimic "la zi" ca subiect, si ma vad nevoit sa aleg un film de cinemateca am putea sa zicem, pe care l-am vazut abia vara asta. Ca o paranteza, 2006 vad ca imi revine periodic in atentie, fiind probabil unul din cei mai buni ani de cinema din secolul asta - o privire pe lista asta (integral, nu doar box-office) confirmandu-mi ca media anuala a filmului de azi, daca numaram titlurile care te misca cat sa le tii minte dupa o decada si mai bine, e departe de ce-a fost. "A Dirty Carnival" nu e pe lista respectiva insa, fiind o productie sud-coreeana. De asemenea nu e probabil un film de care as vrea sa imi aduc aminte, dar o sa fie...

Cred ca daca as fi pus sa caut un echivalent al "Goodfellas" sau "Casino" prin cinema-ul asiatic, "A Dirty Carnival" ar fi unul din candidatii principali. Ca story e ceva in aceeasi linie cu "Goodfellas" care urmareste ascensiunea unui gangster marunt pana spre nivelul de partener in afacerile capului organizatiei. Ca brutalitate e mai apropiat de "Casino" unde mai bine sarim detaliile, lasand partea asta ca warning. Nu trebuie uitat ca e vorba de un film coreean, unde violenta cand apare nu prea isi pune bariere de rating, iar contextul e totusi diferit de povestile romantate ale mafiei italo-americane. Din pacate e unul care pare mult mai ancorat in realitate, ceea ce e accentuat de film printr-un side story care converge cu firul principal. Un regizor tanar, fost coleg de scoala si prieten cu protagonistul decide sa-i ceara consultanta pentru un film cu gangsteri facilitandu-i in schimb reintalnirea cu o fosta colega. Alternanta intre interactiunile linistite in care personajul principal vrea sa para ca duce o existenta normala, in care se mai interpune si o tentativa de relatie romantica, face mai greu de digerat episoadele din cealalta viata. Finalul, care incepe sa devina previzibil de la un punct, nu e unul fericit, si nu prea are cum sa nu-ti lase o impresie amara.

"A Dirty Carnival" face parte dintr-o categorie restransa de filme despre care nu pot sa zic ca mi-au placut sau pe care as vrea sa le revad, dar pot sa zic ca e un film bun. Plecand de la actori si interpretare, pana la scenariul care introduce pe alocuri o tenta de umor trist foarte particular, impactul pe care il are filmul asupra privitorului e clar unul peste media productiilor de Hollywood de azi.

Rating: 3.5 out of 5 (subiectiv, obiectiv probabil ar fi mai sus)

(better quality, but no subs)

Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023)

Pesemne vine un pic tarziu recenzia asta, dar e deja ceva vreme de cand nu mai obisnuiesc sa ma arunc la titlurile de box-office din ziua lansarii. De fapt, de cativa ani chiar le cam evit complet. "Indiana Jones and the Dial of Destiny" a fost o exceptie, dar ramane totusi departe de exceptional. Cam singurul lucru memorabil e cat de bine reuseste intinerirea artificiala a lui Harrison Ford din debutul filmului. In rest e totusi de apreciat ca se pastreaza un pic peste linia de superficialitate a majoritatii filmelor de vara. Nu cu mult.

Aprecierea de mai sus vine din story-ul pe care ni-l insira filmul. Nefiind ceva foarte spectaculos, e insa relativ consistent. Povestea se invarte in jurul unui mecanism, Antikythera, conceput fictiv in film de Arhimede si capabil sa prezica falii temporale. Realitatea relativ la respectivul artifact e evident alta, dar trecem peste (you can Google for it). Partea faina in film, mai ales daca n-ai avut parte de vacanta, e ca te plimba intr-un quest clasic pe urma respectivului obiect prin diverse locatii cu iz turistic, pana ce puzzle-ul destul de incalcit ajunge in sfarsit complet. Dupa care, in final (spoiler) avem si o intoarcere scurta in timp in Grecia antica.

Initial filmul te prinde venind cu elemente familiare din universul Indiana Jones, introducerea din finalul WW2 cu personajul negativ - un fizician nazist, reintalnirea cu Sallah (John Rhys-Davies) - emigrat intre timp din Egiptul primului film in New York, periplul printr-o locatie exotica - Maroc in cazul de fata, linia melodica arhicunoscuta a lui John Williams, si altele. Dar incet, incet, desfasurarea parca incepe sa treneze, actiunea devenind usor monotona. O salveaza intr-o oarecare masura elementul de calatorie in timp din final, dar faptul ca stii din start premiza in questul urmarit n-o face chiar o surpriza. In comparatie, in "Raiders of the Lost Ark", habar n-ai pana la sfarsit ce se-ntampla mai exact cand se deschide chivotul. Aici, impresia finala dupa mai bine de doua ore de film e cumva similara personajului principal care la o varsta de pensionare se plange ca nu prea mai are ce cauta intr-o asemenea poveste - pelicula cumva face fata asteptarilor prin elementele de background dar parca e prea "obosita" ca sa livreze ceva de impact. Si totusi, chiar asa, fata de exagerarea precedenta incercata de Spielberg in 2008 in resuscitarea personajului, ce-a iesit acum mi s-a parut mai potrivit si in ton cu feelingul "Indiana Jones", asa cum mi-l aduc eu aminte din anii copilariei.

Rating: 3.5 out of 5

Suzume (2022)

Se-ntampla rar chiar sa vreau sa scriu o intrare de blog despre un film si sa n-am habar ce as putea scrie. Cred ca in istoria blogului astuia am avut doar vreo doua-trei situatii in care mi-am stors creierii sa compun o postare pentru ca am simtit nevoia sa punctez un titlu, fiind constient insa din start ca nu prea stiu ce sa zic in afara ca filmul e bun. Ma rog, inconstient e posibil sa fi fost mai multe cazuri :) Ce-i sigur e ca pentru "Suzume" suntem intr-o situatie de genul asta. So...

Aici avem un anime in care povestea de background e un soi de fantasy japonez in care un vierme gigantic intruchipand cutremurele si alte dezastre naturale care se abat periodic asupra arhipelagului nipon scapa periodic prin niste usi pe care cineva, un asa zis "closer", trebuie sa le-nchida. Acel cineva se intalneste intr-una dintre operatiunile respective cu Suzume, o adolescenta in drum spre scoala, care ajunge sa preia rolul respectiv. Iar de aici incepe un periplu semi-fantastic care insa, in opinia mea e asa cum am zis de fapt doar un background story. Sau un context de construit metafore foarte.. abstract, in ciuda aparentelor.

Sa trecem repede peste partea tehnica unde, pentru un anime, experienta vizuala chiar merita. Imi pare rau ca l-am ratat pe big screen unde surprinzator a ajuns in primavara si prin cinemaul local. Acum ajungem la partea unde nu prea mai stiu ce sa zic. Ca in alte anime-uri mai "clasice", unde evident Miyazaki vine in minte, sunt pasaje suficient de rupte de real incat sunt greu interpretabile si poate chiar greoaie ca lungimi de pelicula. Totusi si astea fac parte din sirul de metafore ce se intinde pe tot filmul, si care cred ca se pot plia cumva de la persoana la persoana in functie de propria experienta de viata, iar asta e bucata interesanta - cineva poate gasi ceva anume in istoria proprie si relationa cu o parte din ce vede probabil intr-un mod foarte diferit de altcineva, dar cred ca aproape oricine ar fi atins cumva de macar o bucatica din film. Probabil suna cam criptic ce zic, dar e mai practic de experimentat pe cont propriu si vazut daca-i asa. Maybe I'm wrong :)

Rating: 4 out of 5