17 + Terminator 2: Judgment Day (1991) + blog break

"The unknown future rolls toward us. I face it, for the first time, with a sense of hope. Because if a machine, a Terminator, can learn the value of human life, maybe we can too." Asa se termina "Terminator 2: Judgment Day", in 1991, acum 33 ani. Dupa 33 de ani mi se pare ca multa lume isi face mai des probleme legate de scenarii ipotetice, ori similare filmului cand AI-ul o sa ne elimine de pe planeta, ori ca ne-am putea intoarce la dark ages cand nu conta demografia unei zone in fata cotropitorilor, ori alte variante apocaliptice. Se cam pierde esenta din ultima fraza de mai sus si nu se prea mai vede padurea din cauza copacilor, in contextul in care in realitatea obiectiva unii mor aiurea in conflicte armate suprafinantate fara sens in timp ce altii mor aiurea prin spitale subfinantate. Dar cand am inceput blogul asta acum 17 ani, nu l-am inceput ca sa fac politica...

Acum 17 ani am inceput blogul asta cu un top 5 personal, din care "T2" tocmai iesise la vremea aia, dupa ce vazusem "The Jacket". Nu mai am un top 5, si as vrea sa revad "The Jacket" pentru ca nu mi-l mai aduc aminte foarte bine. Dar intamplator, am prins o redifuzare recenta la "T2" care a venit cumva intr-un moment in care aveam nevoie de asta, si am zis ca merita sa repar problema. Nu prea cred insa ca are sens sa discut subiectul unui film arhicunoscut, deci o sa ma rezum doar la cateva idei.

Am avut privilegiul sa vad "Terminator 2" pentru prima oara intr-un cinema, cred ca prin 1992, cand in Romania incepuse sa se extinda cu un oarecare delay distributia de filme made in Hollywood. Aveam vreo 9 sau 10 ani, si tata a zis sa scoata familia la film, in ciuda faptului ca nu l-a prins niciodata genul SF. Motivatia a fost partea vizuala care se spunea ca e peste orice iesise in cinema pana atunci. Revazand filmul de multe ori, si la atatia ani dupa, nu pot decat sa zic ca ramane din punctul asta de vedere intr-o categorie foarte selecta, poate impreuna cu primele doua din seria "Alien" si foarte putine altele, in care efectele nu par depasite nici acum. Partea vizuala e complementata de una dintre cele doua coloane sonore impresionante pentru expresivitate in raport cu minimalismul specific lui Brad Fiedel (cealalta fiind din "The Serpent and the Rainbow"), un compozitor orientat pe synth, care n-a prea prins mult din Hollywood mainstream, in conditiile in care sunetul specific si-a cam pierdut din trend dupa anii '80.

Spuneam mai sus ca pe tata nu l-a prins niciodata genul SF, dar "T2" cumva a mers. Si probabil ca a mers pentru ca scenariul din "T2" nu e unul de deep SF, cum ar fi "Matrix" care are aceeasi tema de fond, ci unul amplasat intr-un context curent la vremea aia de real life, ceea ce pe langa factorul de credibilitate mai creste si un factor empatic. In plus, foloseste probabil cea mai directa expunere de time travel in care avem o calatorie simpla in trecut pentru a schimba viitorul. Dar "T2" nu e lipsit de nuante fine, dintre care unele le observ si eu abia acum. De exemplu, pentru cineva care a vazut primul film din serie in ordine cronologica obisnuita inainte de "T2" (n-a fost cazul meu), la o prima vizionare, excluzand spoilers, pentru o buna bucata din debutul filmului, n-ai avea de unde sa stii ca Arnold de data asta e personajul pozitiv si nu cel negativ. Si mai sunt si altele.

Probabil ceea ce face ca "T2" sa se detaseze dintre filmele lui James Cameron, in general fara foarte multa adancime, e contrastul totusi pe care il are finalul pe partea asta. Un terminator nu se poate auto-termina, dar poate totusi decide pragmatic cand ar fi momentul sa dispara, chiar daca intelege lacrimile copilului care s-a atasat de el. Intr-un sens... probabil s-ar putea interpreta ca nu e dreptul nostru sa decidem cand e timpul sa plecam, dar putem poate sa evaluam cand ar fi "propice" sa avem o iesire din lumea asta, iar daca se intampla chiar sa fie cazul, de -undeva- o s-o primim... Problema e ca nu stiu cine are totusi dreptul sa evalueze asta, si poate ca uneori ar trebui sa mai ia in calcul ca e nevoie de o continuare ( "T3" n-a fost chiar asa de rau :) ). Ma rog... e o interpretare, filmul e film, viata e viata, iar eu nu-s foarte obiectiv zilele astea...

E prima data din istoria blogului cand o sa inchei intrarile pe anul in curs la un numar de o singura cifra, deci o sa urez un "Sarbatori Fericite!" in avans. Am mai avut blog breaks, dar acum e cred cazul sa zic stop pentru un timp mai lung. Totusi, oricat de pragmatic as vedea iesirea la un moment aniversar, s-ar putea sa mai fie candva nevoie de o continuare. Deci, in functie de cum s-o decide de -undeva- sau cum o sa decid eu, "I'll be back"

Rating: 5 out of 5 ( am zis ca trebuie sa indrept omiterea din 2007 ;) )

The woods...

Whose woods these are I think I know.
His house is in the village though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow.

My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.

He gives his harness bells a shake
To ask if there is some mistake.
The only other sound’s the sweep
Of easy wind and downy flake.

The woods are lovely, dark and deep,
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.

(“Stopping by Woods on a Snowy Evening”, Robert Frost, 1921)

(“Telefon”, 1977, written by: Peter Hyams, Stirling Silliphant, Walter Wager)

Dune: Part Two (2024)

Better late than never.. era o vorba. Stiu ca probabil nu mai are cine stie ce utilitate o intrare relativ la "Dune: Part Two" la aproape vreo cinci luni de la lansare, dar anul asta n-am prea mai avut timp de vazut film, cu atat mai putin de ajuns prin cinema. Asa ca la primele zile mai libere de ceva vreme incoace am inceput sa mai recuperez din ce-am ratat. Si incerc sa fiu selectiv.

Cred ca foarte multe de zis despre subiect nu sunt. Probabil pentru cine nu stie deja despre ce e vorba aici, cea mai buna recomandare ar fi de vazut "Dune: Part One", sau o vorba de duh de genul: inainte de "Game of Thrones"/"Star Wars"/"orice alt SF epic in care avem un imperiu si o lupta intortocheata pentru putere intre factiuni rivale" a fost "Dune". Cel putin valabil din 1965 incoace, de cand a aparut primul volum al lui Frank Herbert a carui adaptare e completata in partea secunda despre care vorbim acum, intr-o versiune regizata si scrisa partial de Denis Villeneuve. Filmul reia actiunea de la exilul lui Paul Atreides alaturi de mama sa in desert alaturi de populatia indigena de fremens, vanata de raidurile casei Harkonnen stabilita la conducerea planetei Arrakis.

Nu mai tin minte ce-am scris foarte exact in recenzia primei parti, dar retin ca m-a impresionat vizual in primul rand si mai putin in rest. Partea cu impresia vizuala se pastreaza si aici. Am un regret major ca n-am reusit sa-l vad pe big screen, dar asta e.. Ca mix complet de imagine + art direction + montaj video, e cred cel mai bine lucrat SF pe care l-am vazut de la "Sunshine" incoace (cu o mentiune si pentru "Inception" in intervalul asta). Si nu, n-am uitat de "Avatar" sau altele, dar pentru orice apreciere vizuala exista o nota de subiectivism. In orice caz, aici imaginea merge un pic mai adanc din pdv semnificatii, ca si in primele referinte de mai devreme - a se vedea doar contrastul tonului cald din scenele petrecute in desert cu raceala monocromatica a luptei demonstrative in arena de sub privirile baronului Harkonnen.

Raman la opinia ca atat Paul Atreides cat si Chani nu au avut parte cea mai buna varianta de casting in ce priveste actorii, iar variantele anterioare ale adaptarilor "Dune" au nimerit mai bine. Compenseaza insa restul distributiei, care cred ca face o treaba excelenta inclusiv in ce priveste noile personaje introduse. Partea care m-a surprins cel mai placut e insa ca tonul adaptarii mi s-a parut mult mai putin deviat de la linia pe care o cunosteam eu in ce priveste "Dune". Mai sunt elemente care mi se par schimbate inutil, precum executia baronului Harkonnen, care m-au facut sa dau un Google search ca sa-mi confirm care e varianta originala. Dar nu e ceva care sa schimbe atat de mult un feeling general, asa cum parca lasa oarecum de inteles prima parte. E posibil ca Denis Villeneuve sa fi aplecat urechea la criticile venite si sa fi schimbat directia spre o abordare mai conservatoare in ce priveste materialul original. Pe langa asta vine insa si un mod foarte bine pus in scena de a trata desfasurarea subiectului. E probabil foarte dificil sa gasesti o varianta optima pentru complexitatea "Dune" care sa nu para ori prea lungita, ori prea scurtata. Aici, in partea a doua, cred ca vedem varianta optima.

Poate sunt eu prea batran sau nostalgic, dar pentru mine cea mai de impact adaptare overall din universul "Dune" ramane inca mini-seria "Children of Dune", cu toate libertatile pe care si le-o fi luat de la materialul scris. Din ce retin acolo, s-a incercat compactarea a de fapt mai mult decat ce intra doar in volumele ce corespund titlului. Respectiva serie e insa continuarea a ce avem in filmul de fata, iar povestea isi are un rol in impact. Deci ramane de vazut cum o sa fie "Dune: Messiah" care am inteles ca ar fi in pregatiri aici ca replica. Deocamdata, lasand la o parte ce tine de tehnica unde nu putem face o comparatie, ce pot sa zic este ca intre adaptarile romanului initial Villeneuve a reusit sa obtina cu "Dune: Part Two" ceva ce depaseste clar cele doua tentative anterioare. Si probabil va ramane un SF de referinta pentru multi ani incolo.

Rating: 4.5 out of 5

Summer-Fall 2024 Movie Preview

Cu o oarecare intarziere anul asta, incerc totusi sa fac un lightning fast preview a catorva titluri anuntate pe vara-toamna. Fara alt blah-blah introductiv, ce mi-a atras atentia se rezuma la urmatoarele.

Cu o schimbare de distributie avem in iunie un prequel, "A Quiet Place: Day One", de fapt a treia parte din putinele productii din zona horror care mi s-au parut ok in ultimii ani. John Krasinski isi pastreaza din atributiile de scenarist, iar la regie il avem pe Michael Sarnoski, a carui activitate anterioara include in principal "Pig", relativ ok. Poate totusi iese ceva macar relativ ok si aici.

"The Convert" e un film produs anul trecut, dar care ca data de lansare mainstream a ajuns in iulie anul curent. Si cum parca e un pic altceva decat peisajul obisnuit de summer blockbusters...

In august, are lansarea "Alien: Romulus", o noua iteratie din serie, fara Ridley Scott ca regizor. Inlocuitorul, Fede Alvarez, are mai multa experienta in horror clasic decat in SF ("Evil Dead", "Don't Breathe"), si trailerul pare ca ar trage mai mult in directia asta. Dar, vedem...

Probabil capul de afis pentru septembrie e "Wolfs", sau mai bine zis capetele de afis, George Clooney si Brad Pitt, intr-un thriller al carui trailer pare promitator.

Spre deosebire de celelalte sequels/prequels de mai sus, in octombrie "Joker: Folie a Deux", il pastreaza pe Todd Phillips ca regizor. In consecinta, eu zic ca-i de vazut.

As incheia intrarea de azi pentru noiembrie cu "Gladiator 2", ca tot ma plangeam mai sus ca l-am pierdut pe Ridley Scott de la carma "Alien", dar n-avem inca trailer. Iar acolo cred ca asteptarile sunt considerabil mai mari ca pentru un SF in care s-a cam zis ce era de zis in episoadele de pana acum. Asa ca mai asteptam.

Gojira -1.0 (2023)

"We'll need a miracle to make it work." "Doing nothing won't cause a miracle, either." - Asta e un schimb de replici din "Gojira -1.0" care cumva prinde esenta unui monster movie, cumva metaforic, in sensul in care nu m-as fi asteptat vreodata ca o iteratie din seria Godzilla sa fie atat de diferita in sens pozitiv de restul. Dar trebuie luat in calcul ca totusi ce avem aici nu e o productie made in Hollywood. Chiar si asa nu tin minte sa fi auzit prea multe despre adancimea dramatica a seriei japoneze. Pentru ca daca tragem linie, ce avem aici se duce parca mai mult spre drama decat spre monster movie.

Subiectul filmului de fata e plasat la finalul WW2, intr-o Japonie dezintegrata, unde in debutul filmului un pilot kamikaze dezertor aterizeaza pe o insula ce gazduieste un post de mentenanta pentru avioane, care in seara respectiva e ras de pe fata pamantului de creatura iesita din ocean. Dar omul supravietuieste, impreuna cu mecanicul sef care il acuza de lasitate in fata unei confruntari cu monstrul, si in consecinta de vina pe care o are in moartea celorlalti. Urmeaza partea mai consistenta de drama unde auto-reprosurile il urmaresc pe respectivul pilot la intoarcerea in Tokyo, cand incearca sa-si gaseasca un rost printre ruinele ramase dupa razboi, impreuna cu o femeie ramasa ca si el fara parinti si un copil adoptat al nimanui. Cand lucrurile par sa se aseze cumva, Gojira revine in peisaj, aducandu-i aminte de episodul de pe insula. Iar de aici incepe partea sa-i zicem mai de Hollywood a unui monster movie, dar totusi ce urmeaza nu pierde tonul mult mai complex de drama construit pana la momentul respectiv, ci il duce mai departe.

"Gojira -1.0" nu are efectele vizuale standard ale unui film de box-office de vara, din care daca iei o scena de explozii si srapneluri aruncate poti s-o interschimbi probabil usor cu una din altul. E ceva mult mai particular pe partea asta aici, pentru ca in primul rand pleaca de la o experienta vizuala care parca pare mai reala tocmai prin lipsa exagerarilor in ce se vede. N-avem toate culorile posibile imprastiate pe ecran cand sare ceva in aer. In plus, n-am vazut ultimele intalniri de la Hollywood intre Godzilla si Kong, dar aici parca monstrul pare mai degraba extras din stop motion-urile vechi japoneze si reprelucrat in zona moderna de VFX. Se ajunge si la efecte mai "albastre" la propriu pana la urma cand Godzilla incepe sa-si foloseasca arsenalul din dotare, dar chiar si asa isi pastreaza un aer mai credibil vizual fata de multe alte filme.

Ca si concluzie, filmul merita vazut pentru poveste din care n-am dezvaluit prea mult, si care are o densitate decenta, pentru vizual si audio, dar mai ales pentru intersectarea foarte bine lucrata intre drama si actiune, si pentru o metafora aproape continua in favoarea vietii care vine ca un contrast puternic asupra unei idei de sacrificiu exagerat intalnit destul de des in cultura japoneza.

Rating: 4 out of 5

The Wonderful Story of Henry Sugar (2023)

Continui seria intrarilor sumare, cu una iar ceva mai aparte fata de majoritatea = un scurt-metraj: "The Wonderful Story of Henry Sugar". Nu mai stiu daca am mai avut vreun subiect din categoria asta in istoria blogului, dar trecand peste motivatia + potrivirea cu lipsa de timp, aici chiar am considerat ca merita un pic de atentie. Dupa "Fantastic Mr. Fox", tocmai din 2009, e a doua adaptare a lui Wes Anderson dupa o poveste scurta a lui Roald Dahl, iar ce face filmul e fix sa nareze povestea respectiva. Mai precis punctul central de la care se dezvolta e istoria unui magician hindus cu abilitati de a vedea fara ochi, care aparent vine cu niste influente plecate de la un personaj real. Cealalta jumatate de poveste o las pentru vizionat ca si-asa nu-i lunga. Filmul emana stilul caracteristic al lui Wes Anderson = cu toata gama cromatica obisnuita si asa zisa distributie in gen "ensemble cast", in care avem o tranzitie de la un personaj in plan principal la altul, chiar daca e la scara de scurt metraj. Dar mai ales avem acelasi ton optimist dublat de un umor fin, cateodata abia perceptibil. Cumva, pe scurt, e ca un episod mai altfel de "The Outer Limits", "Black Mirror" sau altceva de gen, dar intr-o lumina mai pozitiva ;) Sarbatori fericite si linistite!

Rating: 4 out of 5

Chasing (Quantum) Rabbits

N-am film luna asta, dar am nevoie de o pauza (more or less) de la alte activitati. Ultima intrare taguita cu "chasing rabbits" de prin 2021 daca nu gresesc o asociam la prima parte din "Dune" atunci, fara prea multa legatura insa cu filmul. Acum n-am avut vreme sa vad a doua parte din "Dune" asa ca putem sari peste asta. Ce mi-a ocupat insa o parte din timp in ultima luna a fost un pic de research pe un subiect pe care n-as fi vrut sa fiu nevoit sa ajung sa-l ating vreodata, dar n-ar fi prima data cand s-ar intampla sa imi ocup timpul cu ceva neconvenabil...

O sa prefer sa raman mai criptic, dar cine a mai prins din intrarile anterioare relativ rare cu tagul curent stie poate ca am tot batut campii pe linia time travel, unexpected randomness in life, si altele (sau poate imi aduc eu aminte gresit, ca n-am nici chef, nici timp sa-mi citesc propriile aberatii). Asa ca macar ne incadram cumva in "tematica" cu ce urmeaza.

Tura asta o sa ma rezum la o insiruire de idei scurte, probabil destul slab fundamentate, dar care se leaga intre ele cat de cat, cat sa lase cateva semne de intrebare. So, let's start, cu scuzele de rigoare in avans pentru unde dau rau pe langa (de asta avem links to external sources).

O particula intr-un sistem de referinta vazut din perspectiva fizicii cuantice putem spune informal ca se afla in coerenta in momentul in care se afla simultan in mai multe stari in izolare (aka superpozitie), si in decoerenta cand "isi alege" una din ele in contact cu mediul exterior (trecand practic intr-un sistem de referinta ce tine de fizica mecanica).
Links: What is Quantum Coherence? + the Wikipedia entry.

Exista ceva numit modelul Penrose/Hameroff aka Orchestrated Object Reduction (sau mai pe scurt Orch Or), care afirma iar informal pe scurt ca gandirea constienta ar fi influentata de un proces fiziologic ce are loc la nivelul unor microparticule cerebrale = microtubuline in urma trecerii cu o anumita frecventa a acestora dintr-o stare de coerenta cuantica intr-una de decoerenta (= pierderea superpozitiei). Prin extensie subconstientul am putea specula ca tine de perioada cand particulele respective se afla inca in perioada de coerenta (superpozitie).
Links: Orch OR and the Quantum Biology of Consciousness + the Wikipedia entry.

Caveat: Modelul Orch Or ca multe alte teorii ce tin de fizica cuantica e .. o teorie. Exista chiar experimente practice ce par sa-l contrazica, dar vin si cu ideea ca modelul ar putea fi extins la ceva posibil plauzibil.
Link: Quantum theory of consciousness put in doubt by underground experiment

Intr-un jurnal semiobscur de acum mai bine de vreo zece ani aparea o teorie bazata pe Orch Or, care pe scurt pare ca spune ca in creierul unui schizofrenic procesele fiziologice ce tin de microtubulinele respective sunt alterate, mai precis switch-ul de la coerenta (superpozitie) la decoerenta (stare unitara) nu se produce suficient de repede sau la frecventa care ar trebui, consecinta fiind comportamentul alterat = practic delirul care, iar speculativ, ar proveni din subconstientul persoanei. Jurnalul o fi semiobscur, dar nu e chiar singura publicatie care se duce cumva spre directia asta.
Links: Quantum Logic of the Unconscious and Schizophrenia + altceva prin zona Understanding Schizophrenia as a Disorder of Consciousness: Biological Correlates and Translational Implications from Quantum Theory Perspectives.

Pana aici sunt sa zicem known facts. De acuma incepem sa speculam (mai tare)...
In subconstientul cuiva nu stim ce gasim, ca de aia e subconstient. Dar de regula, afirmatiile cuiva avand conditia de mai sus intr-o stare deliranta sunt, sau par in afara realitatii pe care o cunoastem. Aici vine intrebarea - de ce intr-o coerenta cuantica a unor microtubuline in subconstient, creierul ar produce totusi ceva ce nu pare ca are corespondenta reala?

Intr-o cu totul alta directie avem ceva ce se numeste modelul Everett-Wheeler sau Everett-DeWitt sau Many-Worlds-Interpretation (MWI), care ne spune pe scurt ca orice ar presupune o decoerenta cuantica spre o anumita stare genereaza de fapt o noua realitate, in consecinta cu o noua linie temporala distincta cu evolutia proprie, iar de fapt.. nu avem practic o pierdere de superpozitie spre o stare anume - avem o superpozitie continua, dar realitatile sunt cumva distincte si nu interactioneaza.
Links: Many-Worlds Interpretation of Quantum Mechanics + the Wikipedia entry.

Acuma, tragand linie (sau ma rog, timpul e deocamdata limitat in realitatea asta), putem sa punem doua intrebari:
the light one - cum curge timpul in fiecare realitate din asta distincta? (probabil sunt raspunsuri da' n-am avut inca timp sa caut)
the hard one - daca Orch Or si MWI n-ar fi doar teorii, si ar avea cumva pe undeva o posibila intersectie, si n-ar fi complet incompatibile, cineva cu microtubulinele dereglate ar putea avea cumva acces extins in starea de subconstient la o imagine diferita a altor realitati? (de unde ar extrage convingeri ferme pentru ceva ce nu exista in cea curenta)

A se nota ce ce e mai sus sunt pure speculatii, iar subsemnatul cu toata raspunderea n-are vreo convingere ferma ca-s valide. Am un background de research activity, dar nu in fizica cuantica, iar resursele amintite au fost parcurse in diagonala sau mai putin, deci n-am pretentii ca ar fi ceva solid in ideile de mai sus (by the way, daca am vreo eroare la vreo interpretare pe vreo referinta, please send corrections). Si cateodata e periculos de speculat superficial pe probleme sensibile.

Si totusi... chiar daca am terminat intrarea asta de scris pe 1 aprilie, am tinut sa o datez cand am inceput-o = pe 31 martie ;)

Anatomie d'une chute (2023)

Nu stiu daca apropierea Martisorului in relatie cu nuantele posterului sau alte probleme mi-au ghidat subconstientul spre alegerea a "Anatomie d'une chute"/"Anatomy of a Fall" ca subiect pentru intrarea curenta, dar cert este ca nu mai am alt subiect vazut in iarna asta, pentru care as putea da un rating mai mare. In plus nu am nici timpul azi, in ultima zi de februarie (noroc ca-i an bisect), ca sa bifez totusi ceva pe blog si in luna asta. Filmul de fata are avantajul ca e sumarizabil repede. Avem o scriitoare germana, intr-o interpretare remarcabila a Sandrei Huller, restabilita intr-o zona montana din Franta, impreuna cu sotul si fiul aproape orb in urma unui fost accident. Femeia se trezeste pusa sub acuzare ca suspect dupa ce sotul ei e gasit mort in urma unei caderi de la un etaj al cabanei unde locuiesc. Urmeaza un proces in care ni se dezvaluie un background al unei familii disfunctionale, dezlegat, cel putin aparent, pe final de fiul care dovedeste o maturitate surprinzator de obiectiva in analiza cazului. Cinematografic, filmul nu se remarca prea mult prin ceva anume. Poate un pic prin montaj. E o productie insa care poate fi perceputa pe ansamblu ca si... consistenta, sau mai bine, hai sa zicem grea, in ce priveste o analiza de viata a unei familii. Contradictoriu insa totusi e ca uneori e prea subtire - in ciuda aparentelor, are si puncte de superficialitate fata de realul care din pacate poate exista. Ce e cert este ca e buna de vazut ca warning. Dar ajung sa ma contrazic singur a ce ziceam pe vremuri ca un film ar trebui sa te scoata din real, macar vreo doua ore :) Poate revin cu ceva mai optimist luna viitoare ;) Depinde de pana unde merg caderile.

Rating: 4 out of 5

Fast Charlie (2023)

Daca ar fi sa fac un top pentru discrepanta intre impresia lasata de un trailer si un film vazut in ultimii doi-trei ani, "Fast Charlie" probabil ar fi undeva printre primele pozitii. Acuma na.. impresia pana la urma e subiectiva, si relativ la trailer, si relativ la film.

Subiectul se poate desprinde totusi macar partial din cele doua minute de secvente atasate la finalul intrarii de fata. Charlie Swift (Pierce Brosnan) e un "fixer" pentru o organizatie criminala din.. Biloxi, Mississippi (fapt divers: oras cu mai putin de 50k locuitori). Care dupa 30 de ani de dominare teritoriala sub carma "nasului" Stan Mullen (James Caan in ultimul sau rol), se gaseste in pragul unui "hostile takeover" cand un tanar gangster se hotaraste sa elimine toata conducerea gruparii. Povestea e previzibila conform trailerului, Charlie scapa si vrea razbunare. Ce nu-i asa previzibil e ca firul asta de actiune e mult mai putin principal decat pare, si filmul e departe de standardul tipic de payback action thriller de serie B. In primul rand avem o gramada de nuante de comedie neagra. In al doilea rand mai avem un set de nuante mult mai fine de drama lenta cu aspecte care tin de o midlife crisis intarziata a personajului principal. Iti aduce un pic aminte parca de filmele lui Martin McDonagh ("In Bruges", "Seven Psychopats", etc.), dar nu-i chiar acelasi nivel. Se simte insa ca exista un roman la baza = story-ul nu-i chiar asa subtire cum pare la prima vedere. Avem si o insertie de romance si altele, care lasa cumva in background dupa cum am zis firul principal.

Dacar ar fi sa gandesc la rece, nu-i un film pe care sa-l pot recomanda din alte motive decat ce-am scris mai sus. Actorii isi fac treaba ok. Regizorul (Phillip Noyce) isi face treaba ok - desfasurarea te tine prins, si nu simti nicio lungime. Totusi, mai ales in plan tehnic nu-i niciun element care sa iasa prea mult in evidenta. Poate doar minutele de final intr-un aranjament vizual/sonor care sa-ti smulga o ultima impresie pozitiva. Altfel, lasa cumva senzatia unui film made for tv mai degraba, si de la care parca ai fi asteptat ceva mai mult. Totusi depinde mult cred si de dispozitia in care te prinde. Iar pe mine m-a nimerit la un moment in care ce pot sa fac e sa ma repet :) impresia e subiectiva.

Rating: 3.5 out of 5