"Molly's Game" e cel mai bun biopic care l-am vazut de o bucata buna de vreme. Cred ca un pic peste "American Made", iar inainte de asta nu mai tin minte ce ar mai fi comparabil. Nu stiu daca e doar povestea, dar sigur cum e scris filmul = the script, are un merit.
Productia e o ecranizare dupa o carte cu acelasi nume + un subtitlu lung: "The True Story of the 26-Year-Old Woman Behind the Most Exclusive, High-Stakes Underground Poker Game in the World", care de fapt rezuma concis ce-avem aici. Molly Bloom rateaza o cariera in ski dupa un nefericit accident care-i fura sansa de a mai intra in echipa olimpica, si ajunge cumva sa aiba un job de secretara pentru un tip din lumea buna din Los Angeles. Care tip organizeaza seri de poker cu alti tipi din lumea si mai buna, sau mai bine zis deleaga taskul asta catre Molly, care pentru inceput gaseste in asta inca o sursa de venit din bacsisuri. Ei, si asa avem un exemplu de antreprenoriat de succes = cu timpul trece pe cont propriu, face contextul chiar legal, sumele cresc si totul pare sa mearga bine. Pana ce merge prost, dar ca de obicei nu vreau sa dau din film mai mult decat da trailerul...
Ca orice biopic, ca sa prinda mai bine la public, povestea e poate usor romantata pe ici pe colo, dar in orice caz e una cu potential de film. Constructia scenariului e evidenta de partea personajului principal, deci ca sa fiu un pic rautacios poti cel mult sa-ti pui off-topic problema daca domnisoara respectiva a avut chiar asa multa integritate cum se lasa de inteles. Dar asta conteaza mai putin. In ce ma priveste, filmul ar putea fi si pura fictiune - eu am vazut o life drama cu accente de thriller si un happy-end care mi-a placut. Poate oi fi si un pic subiectiv vis-a-vis de personaj (pastrand mici rezerve :) totusi nu avem degeaba o caracterizare la un moment dat prin film ca tipologia perfecta de "woman to fall in love with"), dar mai mult de atat filmul are ceva motivational in el de la cap la coada, care-o fi poate discret (= more or less printre randuri) dar tocmai asta face sentimentul mai realist.
Anul trecut am zis ca voi mai scrie maxim una bucata intrare pe tema Oscar in 2018 si ma tin de cuvant. Mai mult, o sa-ncerc sa ma rezum doar la cateva predictii de bun simt. Daca-mi ies = daca nu ne trezim iar cu premii majore surpriza care-s date pe criterii politico/sociale si n-au nimic de-a face cu aspectul cinematografic/artistic, poate revin in 2019 la acoperirea extinsa care am facut-o in ultimii 10 ani... poate... Dar, sa trecem la subiect.
La VFX premiul ar trebui sa se duca la "War of the Planet of the Apes". E a treia oara din trei filme cand avem o nominalizare pentru seria asta, si daca se-ntampla ca si la precedentele sa piarda cred ca se pierde de tot si credibilitatea care o are categoria asta. "Breakthrough-ul" ca sa zic asa a fost facut de primul film din serie, ca premiera in nivelul atins pentru CGI care sa redea un animal intr-un film. Chiar daca in continuari n-am mai avut ceva atat de revolutionar pentru partea tehnica, complexitatea la ce tine de VFX e peste concurenta, prin natura filmului in primul rand. Din pacate insa, premiul asta s-a confundat prea mult cu cel de imagine in ultimii ani care e cu totul altceva (culmea e ca si vice-versa...), dar poate totusi nu si anul asta...
Categoriile de sunet de anul curent - editing si mixing - au o particularitate care nu cred ca s-a mai intamplat de mult - lista de nominalizari e identica. "Traditional" erau patru la fel, si una bucata diferenta. In mod normal pe editing premiul ar trebui sa mearga la "Dunkirk", dar am o banuiala ca am putea sa avem o surpriza cu "Blade Runner 2049" aici. Iarasi in mod normal pe mixing premiul ar trebui sa mearga la "Baby Driver" care e absolut genial lucrat ca final track - pentru ca asta ar trebui sa conteze cel mai mult pe categoria de fata, dar statueta o sa ajunga mai mult ca sigur la "Dunkirk".
Pe partea de production design = art direction & set decoration = mai pe romaneste, scenografie si locatii, avem o competitie destul de stransa, dar eu as merge pe "Blade Runner 2049". Mi se pare cel mai strong punct tehnic din tot filmul, la feeling imprimat = transposing you in the created world, sta cel putin la fel de bine ca restul, si ca avantaj avem si multa variatie. Si din toata variatia asta, daca luam doar partea din Vegas deja e suficient.
Nu cred ca a mai fost de multa vreme o competitie asa stransa pe coloana sonora = score/soundtrack ca anul asta. Chiar daca favoriti par a fi altii vad sanse bune pentru o surpriza cu Jonny Greenwood luand Oscarul pentru muzica din "Phantom Thread", daca ma iau dupa "urechea" Academiei Americane care de regula e relativ conservatoare pe categoria asta. Ca gust personal insa prefer score-ul lui Carter Burwell din "Three Billboards outside Ebbing, Missouri", dar e prea putin probabil.
Daca tot m-am oprit la "Phantom Thread" o predictie sigura in categoriile de anul asta e cea pentru costume design. Nu ca as fi eu expert in asa ceva, dar avand in vedere si tema filmului nu prea vad cum ar putea sa piarda aici.
"The Shape of Water" o sa-i aduca aproape sigur un prim Oscar pentru regie lui Guillermo del Toro, ceea ce-i un pic unfair avand in vedere ca "Pan's Labyrinth" ramane totusi cel mai bun film al sau. Mai unfair e ca "Dunkirk" n-o sa-i aduca lui Nolan un prim Oscar pentru regie in conditiile in care, o mai repet o data, omul asta a reusit sa scoata un film excelent compus cinematografic dintr-un subiect extrem de greu pretabil la un film.
In general evit sa discut prea mult prestatiile actoricesti, iar anul asta oricum sunt destul de previzibile premiile. Un comentariu as avea totusi pe categoria de leading actor unde Gary Oldman e creditat ca certain winner pentru rolul lui Churchill din "The Darkest Hour". Cum scriam si in recenzia filmului, in ciuda personajului obtinut unde nu am obiectiv ce sa comentez fiind evident foarte minutios studiat/interpretat pana la nivel de ticuri verbale, gestica, etc. si unde a contribuit din plin si machiajul mi se parea totusi mult mai naturala alegerea altui actor mai apropiat natural de rezultatul dorit. Pe criteriul asta eu as trimite Oscarul catre Daniel Day Lewis care in "Phantom Thread" face zic eu cel mai bun rol al sau dupa "There Will Be Blood". Ironia e ca l-a luat pentru "Lincoln" unde nu mi s-a parut departe de situatia in care se afla Gary Oldman anul asta, deci...
Cred ca am acoperit suficiente categorii ca sa opresc "overview"-ul de anul asta la evident, Best Picture. Avem doua favorite aici: "Three Billboards outside Ebbing, Missouri" si "Shape of Water", care zic eu ca isi merita pozitia in selectia existenta de noua nominalizari. Atata timp cat nu mai avem nici o surpriza ca in ultimii ani in care titlul de cel mai bun film al anului sa ajunga la o productie care e pe undeva dupa jumatate din restul pana si la cota criticii (aia putina care mai e cat de cat apolitica), eu zic ca ar fi un pas inainte. In ce ma priveste am avut recenzii recente pentru ambele, deci as prefera sa inchei capitolul Oscar 2018 fara a mai intra in prea multe detalii. Raman constant la evaluarea facuta anterior = desi apropiate, my final vote & prediction goes to "Three Billboards outside Ebbing, Missouri".
"Get Out" e reprezentativ pentru motivul din care nu prea mai am intrari pe genul horror pe blog de ceva timp. Ori e ceva fumat (cazul de fata), ori ceva in care horror se confunda cu galeti de sange (din fericire nu in cazul de fata).
The story: Avem o tipa (alba) cu un prieten (negru) care decide sa-si prezinte iubitul parintilor. Si asa ajungem intr-o comunitate de provincie, in care pluteste un aer greu de segregare rasiala. Nu prea e clar daca suntem in sudul sau nordul USA (ma rog, cel putin pentru mine nu-i). In fine, avem un ditai conacul unde isi au resedinta tatal fetei - neurochirurg de profesie si mama - psihiatru (iar nu-i foarte clar ce cauta mai exact doi doctori in activitate in the middle of nowhere, dar sa zicem ca motivul vine pe finalul filmului). Avem si doi servitori de culoare cu un comportament foarte ciudat. Si mai avem si un soi de dineu local la locatia respectiva unde se aduna multa lume alba + un tip negru si mai ciudat. Ei, si asa dupa vreo aproape trei sferturi de film in care the boyfriend rezista cu stoicism la ciudateniile din jur si multe remarci ofensatoare (unele cam prea subtile) + o sedinta involuntara de hipnoza care prinde mai ceva ca un tub de super-glue intre doua foi de hartie, omul se satura si vrea acasa. Ei, evident ca nu mai poate... Sa nu stricam totusi ultimul sfert de film, si-asa prea mult nu-i de vazut in el.
Motivul pentru care "Get Out" a prins niste ratinguri astronomice pentru genul care-l are pe mai toate site-urile americane e partea usurica de "politically correctness" = avem un film care marseaza la greu pe cartea discriminare rasiala, tema care pe mine ma lasa cam rece intr-un horror, mai ales unul cu scenariul de fata. Pe partea de ceva fumat as putea cita "The Skeleton Key" ca referinta din 2005, un film mult mai dark (as zice chiar prea dark daca ma gandesc la final), unde esenta povestii nu-i prea departe, dar rolurile (rasial vorbind) parca erau cam inversate daca-mi aduc bine aminte (ceea ce nu-i chiar asa "politically correct") da' na... respectivul film face ce-si propune = livreaza o horror story, culoarea pielii n-are asa mare importanta. Tot pe partea de ceva fumat, ideea generica de getting trapped & used undeva intr-o locatie izolata e asa uzata ca avem nevoie de ceva super original ca sa depasim contextul asta. Si cu parere de rau cele 15-20 minute de film care raman la dispozitie pentru asta nu-si fac datoria sa livreze ceva peste average. Daca vrei un exemplu de horror care face asta, check out "The Cabin in the Woods", iar daca vrei un film decent pe probleme rasiale poti incepe cu "12 Years a Slave" (exista horror si-acolo, dar nu de asta de "having fun").
Rating: 3 out of 5 (n-am zis ca filmu-i prost, doar prea overrated pentru ceva ce nu iese in nici un fel din media genului)
"Three Billboards Outside Ebbing, Missouri" ar merita o recenzie complexa si lunga cat titlul, de care nu prea am timp... E al treilea film al lui Martin McDonagh dupa "In Bruges" si "Seven Psychopats", iar ce avem aici e comparabil cu cele anterioare. Totusi daca in primul am avut o comedie neagra cu final dramatic, in al doilea proportiile au fost cam egale, aici drama e mult mai prezenta. Exista aceleasi accente de umor negru, dar filmul e mult mai dur si credibil in ciuda multor critici din ce-am auzit care zic ca scriptul are parti fara sens. The story: O femeie dintr-un orasel din Missouri, a carei fiica e violata si ucisa, decide dupa vreo 8 luni in care politia n-a aflat nimic sa "contraatace" cu un protest afisat pe 3 panouri publicitare. Rezultatul imediat e oprobiul public asupra tupeului de a acuza seriful local, bolnav de cancer, ca nu-si face treaba. De aici, problema escaladeaza, sau ca sa citez din film: "All this anger, man, it just begets greater anger.".
Scenariul, oricat de ciudat ar parea pe alocuri, e tipic pentru McDonagh si e construit excelent refolosind un motiv de "autor necunoscut" vazut din multe unghiuri, si de obicei cu element surpriza. Ba e dezvaluirea a ceva ce tu nu stii (spoilers: cine-a platit pentru a doua luna de panouri, cine-a incendiat primele panouri, sau chiar cine e autorul crimei), ba dezvaluirea a ceva ce stii catre un alt personaj (other spoilers: cine-a incendiat sectia de politie, sau again... cine e autorul crimei). Ce-ar mai fi de zis: Sam Rockwell, care mie de regula mi se pare ca face cam acelasi rol peste tot, aici cred ca il are pe cel mai bun din cariera - iar partea de critica "ultra politically correct" care acuza filmul ca glorifica in final un tip rasist, e la fel de stupida ca ideea de a face critica "politically correct" pentru un produs artistic - mai ales in contextul in care avem o idee si mesaj clar de "people can change" in cazul de fata. Imaginea nu are ceva exceptional dar sunt niste cadre de finete care merita punctate (un exemplu: intreaga scena cu aruncatul pe fereastra). Coloana sonora adauga un feeling de "Coen Brothers", explicabil fiind scrisa de Carter Burwell care lucreaza de regula si cu ei.
E probabil cel mai puternic film ca impact/mesaje transmise care l-am prins in sezonul asta de "Oscar", in ciuda sau poate chiar tocmai datorita abordarii intr-un registru comic pe langa partea de drama. Pe langa cele amintite mai sus, probabil esentialul care-ti ramane e the unpredictable human surprise factor = te poti astepta la ceva de rau de la cineva de bine sau viceversa, altfel zis, cu exceptii izolate, nu prea e nimic alb si negru in viata asta, ci foarte multe si diverse nuante de gri.
Rating: 4.5 out of 5
PS - extra big spoilers ahead: Intr-o noapte cand n-aveam somn am facut greseala sa arunc un ochi pe un thread de pe reddit vis-a-vis de filmul de fata, care oricat de condescendent ar suna mi-a confirmat inca o data ca IQ-ul mediu al publicului american e undeva la... let's better not say. Deci, in mod normal nu fac asa ceva, dar in situatia de fata ma simt oarecum dator sa explic cateva asa zise detalii stupide din scenariu (lasand la o parte faptul ca intr-o comedie neagra nu ar trebui sa te astepti la ceva 100% credibil, dar na, for the purists...): 1) cum naiba sa ai un extinctor mare in masina cu tine tot timpul? well... dupa ce copilul ti-e incendiat, poate ramai cu ceva sechele; 2) cat de aiurea e ca politia locala sa nu investigheze cine le-a dat foc la sediu? who says they don't? femeia avea un alibi si e lasata-n pace temporar, e suficient ca sa nu vedem si partea asta; 3) BIG spoiler - the real killer issue: filmul n-are final/doi oameni pleaca sa omoare pe cineva nevinovat/etc., samd. - eu zic ca filmul are un final perfect, dar na aici vine interpretarea proprie - a) in primul rand the killer e cel presupus, in ciuda negarii probelor de ADN si prezentei in tara la data respectiva, totul pare un cover-up pentru suspect - daca esti atent, exista cel putin trei elemente in dialogul final intre Dixon si noul serif local: cel din urma incepe prin a-i zice primului ca a facut o treaba buna cu investigatia in contextul in care era concediat si chiar daca imediat dupa neaga rezultatul; se repeta de cateva ori ca "the commanding officer" a oferit acoperire/alibi si mai multe detalii sunt strict secrete, aparent nefiind posibil ca suspectul sa fie atins; in final cel care lasa insigna e Dixon dezamagit de situatie, nu seriful care parca i-ar oferi o sansa sa revina la lucru si b) chiar si asa, finalul e oarecum deschis, cei doi plecati sa faca dreptate singuri nefiind 100% siguri de ce urmeaza - the "shades of grey" ;) ...
I'll keep it short, ca sa compensam... "Phantom Thread" e un film lent care pare lung (desi daca ne uitam la numarul de minute nu-i exagerat). Problema e ca avem prea putin in desfasurare ca sa umple cele vreo doua ore. Daniel Day-Lewis da o ultima intepretare (omul se retrage, daca n-o fi vreo strategie de marketing) a unui creator de moda din Londra anilor '50 care-si gaseste muza, model si viitoare sotie intr-o simpla chelnerita. Deci in esenta avem o romance drama in care cei doi membri ai cuplului au fiecare o personalitate puternica si in plus excentrica care nu prea ajuta apropierii. Filmul e construit foarte mult din detalii, cadre lungi, statice, dialoguri lente, si tensiune. Tind sa cred ca Paul Thomas Anderson e cel mai avizat scenarist/regizor la momentul curent cand vine vorba de creat tensiune in dialoguri (mult si peste Tarantino). Ce-i aici seamana mult cu "There Will Be Blood", mai ales in privinta asta, dar totusi nu e acelasi lucru. Interpretarea de exceptie a rolului titular e comparabila, dar lipseste continutul. Iar asa zisul twist de final care nu prea stii daca sa-l iei ca "happy" sau "sick" nu compenseaza. Pesemne face totusi filmul o optiune mai "buna" de Valentine's day decat 50 Shades of Whatever (irony included).
Rating: 3 out of 5 (pesemne merita mai mult, da-s subiectiv)
Postări
