A Quiet Place Part II (2020)

Prima remarca dupa ce am vazut "A Quiet Place Part II" este ca ai nevoie de "A Quiet Place" prima parte ca sa intelegi tot ce-i de inteles. Ti se ofera un soi de prequel intro, care e probabil minimul necesar ca sa pricepi contextul: o invazie extraterestra total neprietenoasa a unor creaturi care se bazeaza exclusiv pe auz ca sa decimeze rasa umana. Dar minimul asta nu cred ca ajuta foarte mult pe cineva care ar prefera sa sara primul film. Eu n-am avut evident timp sa-l revad, dar din fericire ceva amintiri mi-au mai ramas. Suficient cat sa pot zice ca parca m-a prins mai mult continuarea.

Filmul e foarte scurt, daca mai taiem si intro-ul de care ziceam. Practic ne ia de unde am ramas cu cei patru membri supravietuitori ai familiei Abbott - o mama cu trei copii (dintre care un nou nascut), si ne prezinta traseul dupa abandonarea vechiului adapost. Avem o secventa in care ni se aduce aminte esentialul din filmul anterior = aparatul auditiv al fiicei mari e "the ultimate weapon" (si cam singura) impotriva monstrilor, dupa care ne oprim la un soi de fosta fabrica unde ne intersectam cu Emmett, aparent un fost vecin din perioada pre-apocaliptica. De aici, grupul se imparte in doua. Fata fuge spre o insula unde crede ca ar exista supravietuitori fiind urmata de Emmett trimis sa o recupereze, in timp ce restul incearca sa reziste undeva intr-un subsol ceva mai izolat fonic. Si cred ca e mai bine sa ma opresc aici cu detaliile ca sa mai las cate ceva nedescoperit din subiect.

Firul narativ e asa cum pare - foarte simplu. Ceea ce e de apreciat la film e cum e "imbracat" firul asta narativ. Pe scurt, productia e foarte buna si tehnic, si ca regie, si ca actori. O sa ma refer doar la montaj mai in detaliu. Avem doua pasaje scurte de tensiune in crescendo, unul undeva cred pe la doua treimi, si unul in final. N-o sa dau mai multe spoilers decat ca in fiecare avem cate un moment critic separat in desfasurare in paralel in cele doua locatii - pe traseul spre insula, respectiv la fabrica abandonata. Mi se pare foarte greu de taiat in paralel o secventa de scene in asa fel incat sa ai un avans simultan spre punctul culminant - in doua locuri, fara ca una din secvente sa "piarda" in fata celeilalte. Cred ca am mai vazut tentative de gen care n-au iesit prea grozav - de asta nici nu-mi amintesc vreuna in particular. Ei aici iese - de doua ori, cu "avantajul" sa zicem ca a doua oara, "the climactic point" e unul comun de final, dar asta face tot farmecul. In rest, ca sa scap totusi un spoiler :), finalul lasa iar loc generos de o "Part III", dar acum n-avem asa mult de tinut minte pana acolo deci nu-i nevoie s-o astepti ;)

Rating: 4 out of 5

The Invisible (2007)

Nu-mi aduc aminte exact cand am vazut "The Invisible" prima data, dar probabil a fost acum mai bine de 13 ani, inainte sa scriu prima intrare de blog. La vremea aia mi-a lasat o impresie foarte buna. Nu ma mai tine memoria asa de bine cat sa scriu din amintiri la distanta asta, dar am prins intamplator o difuzare recenta pe TV. Ce pot sa zic e ca ori probabil mi-au crescut mult standardele intre timp, ori nu mai sunt asa impresionabil, dar chiar si asa continui sa cred ca filmul e un pic underrated.

Ce avem aici e un amestec intre un soi de teen romance si thriller, cu accente de drama care se simt (spoiler) in nu cel mai fericit final. Nick Powell e un proaspat absolvent de liceu, dintr-o familie potenta financiar, cu aspiratii intr-o cariera literara, si care vrea sa evadeze de sub tutela mamei plecand la Londra pentru a-si continua studiile. In aceeasi scoala, Annie Newton are un profil diametral opus: familie saraca disfunctionala, o gramada de activitati neortodoxe pentru facut bani, de la camatarie pana la furturi de masini si altele, si un viitor cel mai probabil dupa gratii. Drumurile celor doi se intersecteaza dupa ce Annie e turnata la politie de prietenul ofticat ca a fost scos din schema unui jaf de bijuterii, si printr-un concurs de imprejurari Nick ajunge sa fie cel banuit ca ar fi facut asta. In consecinta, Annie isi pune gasca de "partners in crime" sa-i plateasca polita, iar asa Nick ajunge aruncat in coma intr-un canal si devine "the invisible". Mai precis avem o materializare prinsa undeva intre viata si moarte, prin care are ocazia sa se plimbe printre cei vii si sa vada ce-a lasat in urma, pana ce realizeaza ca inca ar fi viu si el. Dupa care urmeaza o cursa pentru a-si salva zilele, unde previzibil rolul celei care l-a adus in starea asta se schimba la 180 de grade.

Filmul e de fapt un remake dupa o productie suedeza, pe care n-am vazut-o si e foarte posibil sa fie mai buna. Aici e clar ca targetul principal de audienta se suprapune probabil cu "Twilight", aparut cam la aceeasi vreme. Pesemne de asta mi-a si placut mai mult cand l-am vazut prima oara, chit ca deja cam eram iesit din raza respectiva de varsta. Intr-adevar, acum nu pot sa neg ca-s multe puncte unde povestea e cel putin trasa de coada. In plus, varianta abordata pentru partea de SF e foarte.. "economica" sa-i zicem, in sensul ca mai toate interactiunile lui Nick in starea sa "ectoplasmatica" cu mediul le avem filmate ca petrecute efectiv, cu succesiune stil flashback in care nu s-a intamplat nimic in mod real. Avand in vedere gradul potential de confuzie a abordarii asteia, filmul e montat destul de bine, dar tot nu poti sa nu remarci ca niste VFX ar fi fost poate mai.. naturale pentru contextul asta. Probabil din toate astea se trage si un rating destul de jos pe toate site-urile de profil, dar filmul are totusi ceva in modul cum e construit in care daca faci abstractie de cele de mai sus, te prinde cu o incarcatura emotionala care tot creste pana la final. Ori o fi asta, ori faptul ca atunci cand l-am vazut prima data am avut un instant crush pentru Margarita Levieva din rolul principal feminin :), ori ca imi trezeste niste nostalgii pentru ani cu mai putin stress, eu raman la...

Rating: 4 out of 5

The Purple Rose of Cairo (1985)

N-am mai apucat sa vad un film de vreo trei saptamani. Iar acum trei saptamani am ales unul scurt - recomandat pe undeva drept cel mai non-Woody Allen film de Woody Allen: "The Purple Rose of Cairo". Am mai scris de cateva ori ca nu m-a atras niciodata genul de comedie usoara care alterneaza cu drama cu nuanta romantica ce l-a consacrat, dar de-a lungul timpului am mai avut surprize. Iar asta era de mult pe lista... dar ceva parca-mi spunea ca nu-i chiar asa non-Woody Allen.

Intr-adevar, subiectul iese un pic din sfera de grupulet de familie/prieteni/relatii/discutii arhiprezenta in filmografia omului. Avem un element de "SF" - un personaj dintr-un film din perioada anilor '30 reactioneaza intr-un mod neprevazut la un crush subit pentru o spectatoare care dezamagita de sot isi gaseste refugiul repetat in sala de cinema - iese din ecran cu intentia categorica de a-si petrece restul vietii langa cinefila. Ceea ce conduce la o situatie cu o tenta suprarealista care avanseaza in cascada, studioul incepe sa aiba probleme cu filmul si in alte cinema-uri, restul personajelor sunt debusolate pentru ca pelicula nu mai avanseaza, actorul ce interpretase rolul respectiv isi vede cariera pusa in pericol, si tot asa.

N-am sa dezvalui partea esentiala din desfasurare - tot ce pot sa zic e ca ne intoarcem pana la urma intr-un soi de triunghi de relatii cu un scenariu tipic Woody Allen, si cu un final care ne scoate din SF si ne intoarce la realitatea rece. Asta e mai putin deranjant insa. Ce a fost mai dezamagitor e ca pana la un punct filmul chiar creeaza un context suficient de original cat sa aiba potential pentru mult mai mult decat ofera in final. Dar cum am zis, e scurt :)

Rating: 3 out of 5

Star Trek: Picard

Acum vreo patru ani cred, am fost destul de happy sa aud ca iese o noua serie Star Trek, mai precis Discovery, dupa o pauza de mai bine de 10 ani de la precedenta, Enterprise. Am ajuns insa foarte unhappy dupa vreo 5 episoade - cam atat am rezistat la lipsa de sens si la gramada de clisee tipice trendului din ultimii ani de a orienta cam orice productie spre zona de current social issues (dar in special la lipsa de sens). De asta nu m-am mai entuziasmat prea tare anul trecut cand a fost lansat Star Trek: Picard, dar in cele din urma am zis sa-i dau o sansa...

O sa fiu relativ scurt, cum e si prima serie. In substrat avem si aici trendul de mai sus, dar e intr-o limita absolut ok in raport cu nisa de SciFi pentru care probabil ai alege sa te uiti la Star Trek (in loc de ultima lista de nominalizari la Oscar pentru best picture, spre exemplu). Subiectul se invarte in jurul unui complot secret de a extermina o intreaga "rasa" de androizi, in frunte cu o pereche de gemene care par sa aiba la origine "genele" lui Data, figura familiara pentru oricine-i suficient de batran sa fi prins "The Next Generation" sau filmele Star Trek din decada '90. De fapt seria curenta pare cu dedicatii pentru fanii TNG, readucand pe ecran multi membri ai echipajului Enterprise de acolo, nu doar pe Patrick Stewart in rolul unui Picard care se decide sa revina de la pensie pentru o ultima misiune. Mai adaugam la asta si pe Seven-of-Nine din Star Trek Voyager, ca sa completam un tribut clar adus perioadei ST pre-2000.

Ce incearca insa ST: Picard e probabil sa faca o trecere cronologica pe care n-am avut-o de la perioada The Next Generation la cea de dupa. Avem un echipaj nou, de data asta cu o misiune lunga introductiva cat 10 episoade, dar spoiler alert - aparent gata sa faca pasi noi spre "where no one has gone before" in urmatoarea serie. Cumva, amestecul asta intre formula veche si noii veniti prinde, mai ales ca ori distributia noua de aici, ori efectiv personajele, par mult mai... "Star Trek" decat tentativa Discovery (doar noul capitan de nava, un tip cu multe clone virtuale pe post de echipaj deja face toti banii). Un alt atu al ST: Picard e ca primul sezon pare gandit din start pana la final, si are o coerenta in desfasurare, nu ca in alte cazuri unde scenaristii parca se chinuie sa mai inventeze ceva de la episod la episod ca sa ajunga la capat. In fine, avem si aici portiuni trase de coada care se leaga mai greu, dar nu frizeaza chiar ridicolul, si in plus, sincer imi e greu sa mai vad o serie SF dupa "The Expanse" care sa aiba acelasi grad de atentie la detalii.

Per total, ST: Picard nu e o capodopera, dar e foarte refreshing in universul Star Trek, in ciuda contradictiei termenului cu reciclarea de personaje vechi. Ca production value are buget sa satisfaca cele mai exigente pretentii. Si mai are si cea mai faina coloana sonora pe care am auzit-o intr-o serie de ceva vreme incoace (nu ca as vedea prea multe). Doar sa n-o ia la vale din sezonul 2... Fingers crossed.

Summer-Fall 2021 Movie Preview Part 2

Am evitat cat de cat data trecuta sa mai bifez titluri previzibile ca summer box-office hits in favoarea unora care pareau ceva mai indreptatite sa-ti fure cateva ore din viata. In ultima vreme, cel putin in ce ma priveste, e din ce in ce mai greu de alocat timp pentru vazut un film, deci prefer sa merite. Asa ca, in ciuda impartirii "clasice" a intrarilor astora de preview = part 1 - vara, part 2 - toamna, am decis sa ignor ce-i anuntat in prezent pentru septembrie = "Shang-Chi" (yet another Marvel movie), "Venom" al doilea (tot cu Marvel pe generic) si "No Time to Die" aka Bond al 25-lea, si sa ma intorc la august. Pentru ca de la ultima intrare pana acum a mai iesit un trailer - "Reminiscence" - care pare mai promitator decat toate cele trei de mai sus la un loc (and yep, I know I'm biased :P).

Cu riscul sa contrazic ideea de la care am plecat, in octombrie avem "Dune". Sincer, mare parte din distributie mi se pare nepotrivita, si presimt ca o sa raman la preferinta ce o am pentru mini-seria din 2000 + mai ales continuarea "Children of Dune" din 2003, care completeaza adaptarea respectiva atat de bine incat orice varianta limitata la prima parte probabil o sa para incompleta. Nu puteam insa sa nu punctez asemenea "eveniment SF". In plus, Denis Villeneuve ca regizor s-ar putea sa conteze in ecuatia asta, desi nici "Arrival", nici "Blade Runner 2049", nu m-au dat pe spate.

"Ghostbusters: Afterlife" e anuntat pentru noiembrie. N-am rezonat niciodata prea mult cu seria respectiva, iar la ultima tentativa de reboot am dat skip. Trailerul pentru versiunea asta emana insa un feeling mai retro, si parca aduce un pic si cu "Super 8", alta productie care poate sa-ti trezeasca nostalgii. In plus, probabil e interesant din perspectiva regiei - Jason Reitman, fiul lui Ivan Reitman care a fost la carma "Ghostbusters"-ului original.

Cu asta inchei seria de titluri care mi se pare ca merita atentie pentru urmatoarea jumatate de an (cel putin dintre cele cu trailer out). Eu zic ca deja arata mai bine ca jumatatea precedenta ;)