Dupa caderea din ultimii 2 ani, cand am dat rateuri cat in toti restul la un loc de cand fac predictii, m-am gandit serios s-o las balta cu perioada Februarie = the Oscar entries month. E clar ca nu mai am timp suficient sa ma prind ce prinde prin Academia Americana de Film. Dar pana la urma n-o fost asta the main point niciodata din 2008 incoace. In primul rand ramane ocazia sa descopar cate ceva nou + cum am zis-o de fiecare data, sa mentin un focus constant de o luna pe o serie de filme care de obicei sunt macar pe medie daca nu mai sus. Asa ca, hai ... one more time. Da' daca n-o nimeresc nici anul asta chiar cred ca pun pauza :) ..... So, for now, the nominees are here. Sa vedem saptamana viitoare cu ce-ncepem...
War movie? Asa zice posterul. Eu as zice dupa final ca aparentele inseala... Cel putin la figurat. Sau na, putem zice ca "Hacksaw Ridge" e un war movie, if you can fight war with peace... Si pesemne poti, ca povestea e reala.
Probabil e destul de clar pentru cine a citit un sinopsis sau a vazut trailerul cam ce subiect avem aici. Un recrut american, detasat in Okinawa la final de WW2, refuza sa puna mana pe arma si intra in front ca medic. Si-ntr-o noapte reuseste cumva miracolul sa salveze mai mult de 70 de raniti din liniile inamice. Ce nu se vede poate asa de clar in trailer is detaliile. Mai ales the background story. Respectivul soldat, Desmond Doss, se inroleaza voluntar si nesilit de nimeni in armata, in timpul razboiului, in conditiile in care e un "conscientious objector". Mai exact omul are "alergie" la pusca. Nu ca e anti-killing, dar nu vrea de nici o culoare sa puna mana pe o arma. Nici macar la antrenamente, nici macar pistol pentru auto-aparare. Nimic. Now, remember the time... Suntem in armata SUA, anii '40, divizie de infanteristi. Guess what happens? Pai, cam tot ce se poate. De la presiuni, bataie, consult psihiatric, pana la curtea martiala. Nimic care sa clinteasca convingerea omului ca poate pleca totusi la lupta fara arma. Si pana la urma ajunge acolo...
Mel is back. Si I don't care de ce e politically correct sau nu legat de viata si opiniile personale ale omului astuia, din punctul meu de vedere (de cand Ridley Scott a trecut la comert) Gibson cred ca e cel mai bun regizor activ. Se vede pauza lunga de la "Apocalypto" incoace, dar se vede si ca inca poate. Filmul nu e perfect. Exista cred ceva exagerari la scenele de razboi. Ceva clisee, dar mai putine decat ma asteptam. Dar peste toate vine cu o metafora care am zis-o in start, poate nu chiar atat de intentionata si evidenta, dar e acolo. E povestea cuiva suficient de dement, ca sa vada cu toate riscurile peste zgomotul din jur ca exista loc de liniste. Sau smart enough sa simta ca intr-o actiune cat o fi ea de justificata dar distructiva prin natura ei, soarta tre' sa faca cumva sa dea ceva sanse de castig la o replica total opusa, care nu mai tine cont de prieten sau dusman, ci doar de bine fara rau ... just for the sake of balance.
1. I hate musicals. 2. Romance-urile ma deprima. 3. Ce naiba caut eu la filmul asta? ... ma intrebam acu' vreo saptamana cand ma mancau picioarele sa pun haina pe mine si sa ies pe unde vad cu ochii din sala unde rula "La La Land" contrar unui obicei batut in cuie ca odata ce-am inceput sa vad un film il duc pana la capat. Si pana ce mi-am mai justificat pentru a x-spea oara de la scena de inceput ca am venit din interes "bloggeristic" pentru un aproape sigur candidat la Oscar care parea tolerabil crezand ca e un muzical in linia "Whiplash" = where music is the movie subject, not the way of expression (didn't watch the trailer, big mistake), a venit schimbarea ...
Deci, ca sa fie clar, "La La Land" e un musical clasic = avem intermezzo-urile specifice de cantec si dans. Poate nu cu o frecventa chiar atat de mare cum am dat impresia, dar in mod sigur te izbeste cu asta din prima scena a unui blocaj de trafic intr-o iarna californiana insorita cand populatia de la volan n-are nimic mai bun de facut decat sa desfasoare o coregrafie organizata de grup in mijlocul autostrazii. Dupa care focusul se muta in sfarsit pe personajele principale, o ea - actrita aspiranta la Hollywood fara succes, un el - pianist de jazz la Hollywood fara succes. Se formeaza repede un cuplu (fara succes) si pana spre jumatatea filmului povestea merge chinuitor de zglobie, optimista si ... na, muzicala (well, I'm a grumpy grizzly, but even so, trust me... there are limits...). De la jumatate incolo avem insa o metamorfoza spre o realitate cruda care nu stiu cat de dura sau/si credibila o fi, dar oricum capitalizeaza atat de bine prin contrastul cu prima parte incat parca am vazut alt film. Pentru ca in final sa avem o incheiere apoteotica cu o scena de "what if?..." si un flash de realitate alternativa care te poate lovi zdravan daca ai sechele de turning points in your life.
Asta si cu o imagine care trebuie sa admit ca e excelent lucrata, salveaza filmul asta. Chiar si asa, I hate musicals (maybe less now, but still...)
"Your magic is growing stronger. You need to learn control. But when we grow stronger the world grows more dangerous."... e o povata din "Kubo and the Two Strings". O animatie, care ca mai toate pare adresata in special unei categorii mai tinere de varsta. Nu stiu daca mi-e greu sau mi-e efectiv lene sa incerc sa despic firul in paispe si sa m-apuc sa intorc pe toate fetele ce avem aici, dar un lucru e sigur: This is not a children's movie. Aparentele inseala. E o alegorie cap coada, care necesita multa si pe alocuri adanca interpretare ca sa fie inteleasa...
Kubo e un baiat lipsit de un ochi dintr-un sat japonez, orfan de tata si a carui mama se zbate undeva intre dementa si Alzheimer pe zi ce trece... Intr-o zi, Kubo uita sa respecte indicatia de a veni acasa inainte de lasarea intunericului si amenintarile de poveste precum ca ale sale rude din partea mamei = 2 matusi si The Moon King - un bunic malefic din alta lume, vor veni sa-i rapeasca si vederea care o mai are devin reale. Cu o ultima aparitie salvatoare mama il trimite pe urmele tatalui sau, candva un mare samurai, in cautarea unei armuri legendare din trei piese care ar fi solutia la problema. Cautarea sau armura?... Asta-i una din multele intrebari la care trebuie sa iti raspunzi dupa final. Unde ar trebui pesemne sa-ti dai seama ca mai tot ce ai vazut e probabil o reverie simbolica a personajului principal, iar realitatea efectiva din actiunea filmului se rezuma de fapt la foarte putin. Ma rog, daca ai chef de un pic de analiza :)...
De la titlu, unde e relativ usor de dedus ca "the two strings" sunt parintii, iar a treia coarda a shamisenului - chitara magica a lui Kubo e chiar el, prima replica din film - "If you must blink, do it now." care initial poate ti se pare un cliseu prost, dar cand incepe sa fie repetata parca incepi sa-i dai un sens, si pana in finalul incheiat cu o pauza scurta dar suficienta, fundal negru si un "The End" rostit inainte de un cover foarte fain la "While My Guitar Gently Weeps" de Beatles, tot filmul asta e criptic... Atat de criptic incat la un moment dat te pierzi. Tind sa cred ca nici macar scenaristii nu ar putea da o interpretare consistenta, anumite pasaje avand poate un sens independent de altele. As zice ca rezultatul e foarte aproape din punctul asta de vedere de anime-urile lui Miyazaki, unde in spatele fatadei copilaresti zac des sensuri mult mai mature si mai dure si greu de inghitit.
Cum am zis in start, mi-e greu, si subiectiv si obiectiv, sa descriu o interpretare la ce am vazut in "Kubo". De altfel, cred ca e lasat un pic de loc sa fie una cat de cat personala pentru fiecare, elementul comun fiind familia. Poate n-ar strica totusi un warning, si anume ca daca ai probleme in zona asta... think again before watching this, or expect some tears...
Am incercat in ultimele zile sa inchei anul, ca de obicei, cu o intrare care sa merite intr-adevar interesul - de acolo si frecventa crescuta de postari :). Cred ca in sfarsit am gasit-o, asa ca imi permit sa urez un La Multi Ani! pentru un 2017 sper mai bun & Sarbatori Fericite! pentru cat a mai ramas din ele ;)
Rating: 4 out of 5
P.S.: Nu stiu daca intr-adevar a mers cineva chiar atat de departe incat s-o gandeasca si pe asta, dar e o a treia strofa in coverul de final care suna ceva in genul "I look at the world and I notice it's turning / While my guitar gently weeps / With every mistake we must surely be learning / Still my guitar gently weeps". Ei bine, aceeasi strofa intr-o versiune mai veche, demo, suna un pic altfel ... "I look from the wings at the play you are staging, / While my guitar gently weeps. / As I'm sitting here, doing nothing but ageing, / Still, my guitar gently weeps.". Now, figure out, which and where fits in this story ;) ...
In 1665 Johannes Vermeer a pictat "Girl with a Pearl Earring", un portret cu subiect necunoscut (sau un asa zis "tronie" = fata/expresie, pentru o descriere mai precisa). In 1999 Tracy Chevalier a scris un roman cu acelasi nume in care a oferit o poveste pentru misterul din spatele fetei cu perla. Iar in 2003 a iesit si ecranizarea. Pe care eu, in cautare de un subiect de film mai calm, am vazut-o abia azi.
Fata din tablou in viziunea romanului e o menajera angajata de familia pictorului. De aici incolo avem o drama impletita cu romance, de care sincer mi-era cam frica, dar baza mea ca un subiect artificial integrat intr-o istorie reala nu poate merge prea departe din fericire s-a confirmat. Sau mai precis s-a oprit la timp cat sa nu ma faca prea subiectiv. Altfel zis, filmul e intr-adevar cuminte, poate chiar usor tern in desfasurare. Dar nu m-am decis sa scriu intrarea asta pentru povestea care rezolva misterul mare cat perla din tablou...
Principalul motiv cred pentru care as recomanda "Girl with a Pearl Earring" e modul cum e lucrat filmul ca imagine si sustinut de coloana sonora. Eduardo Serra a primit o nominalizare la Oscarurile din 2003 pentru ce-a facut aici si (ca tot ne apropiem de sezon) cred ca e una din situatiile cand Academia Americana de Film a dat mult pe langa trimitand statueta la vremea aia catre "Master & Commander".. Asta conteaza mai putin. Rezultatul ramane, unde lumina din film e folosita de asa natura cat sa rezulte practic intr-o serie de cadre care sunt parca fotografii de tablou. Alexandre Desplat nu era inca foarte recunoscut pe atunci printre compozitorii de Hollywood, dar se poate simti clar aici de ce a ajuns sa fie. Concluzia e ca daca vrei sa vezi un film lucrat asa cum din ce in ce mai putine sunt, indiferent de apetenta pentru subiect in sine, merita vazut...
Postări
